Ș este a douăzeci și treia literă din alfabetul limbii române. În limba română notează o consoană fricativă postalveolară surdă cu simbolul fonetic [ʃ]. Alături de litera Ț ea a fost introdusă în grafia limbii române de către Petru Maior, în lucrarea Orthographia romana sive latino-valachica una cum clavi, în 1819.[1]

Literele T și S cu virgulă (sus) și cu sedilă (jos). Virgulă es correcte; sedilă es incorrecte.
Literele T și S cu virgulă (sus) și cu sedilă (jos). Virgulă es correcte; sedilă es incorrecte.

Această literă nu exista în alfabetul latin, sunetul ei trebuind, acolo unde era cazul, să fie marcat prin litera greacă Σ (σ sau ς), ceea ce a dus la concluzia că litera sigma ar fi fost pronunțată de către greci foarte apropiat de ș.

Din punct de vedere grafic forma corectă este cea a unei litere S cu un semn diacritic în formă de virgulă așezat dedesubt (◌̦): Ș, ș. Termenul folosit în Unicode pentru descrierea acestei litere este „litera S cu virgulă dedesubt”.[2] Lucrările românești, atât vechi cât și recente, dau acestui semn diacritic denumirea de sedilă,[3][4] dar în anul 2003 un consiliu științific al Institutului de Lingvistică al Academiei Române a stabilit că semnul corect este virgula, nu sedila.[5]

Acest semn diacritic se folosește exclusiv în limba română. Totuși, pentru că multe sisteme nu pot afișa corect litera S cu virgulă, ea se înlocuiește adesea cu litera S cu sedilă, Ş sau ş. Litera S cu sedilă este de fapt proprie unor limbi precum turca.

Unicode:
Ș: U+0218
ș: U+0219

Vezi și

modificare
  1. ^ Florica-Elisabeta Nuțiu, „Contribuția Școlii Ardelene la dezvoltarea limbii române literare” Arhivat în , la Wayback Machine.
  2. ^ Unicode, Latin Extended-B
  3. ^ Vezi, printre altele: Alexandru Graur, Mic tratat de ortografie, Editura Științifică, București, 1974, p. 146; Florin Marcu și Constant Maneca, Dicționar de neologisme, Editura Academiei, București, 1986; Academia Română, Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, 1998
  4. ^ Titu Maiorescu, în Despre scrierea limbei rumăne, 1866, p. 5, spune: „Acestu adevĕru ne demonstrează tot deodată, căt de falsă este in privința alfabetului or ce argumentatiune scoasă din frumusețea sau din uriciunea lui, precum d. e. la noi se audu de multe ori criticăndu-se sedilele sub t, d și s, «fiindcă sunt urite».” (grafia originară) Pe larg despre literele ț, ș, vezi pp. 75-86 din aceeași lucrare.
  5. ^ Marius Sala, Adresă către Academia Română, 7 octombrie 2003