Ștergerea informațiilor de pe mediile de stocare
| Deși acest articol conține o listă de referințe bibliografice, sursele sale rămân neclare deoarece îi lipsesc notele de subsol. Puteți ajuta introducând citări mai precise ale surselor. |
| Sunt foarte puține articole (sau chiar niciunul) care se leagă de acesta. Vă rugăm introduceți legături interne spre acest articol în articolele înrudite. |
| Această pagină nu este legată de un element de Wikidata. Acest lucru este necesar pentru afișarea legăturilor interlingve și pentru preluarea unor informații bibliotecare sau din infocasetă. |
|
Această pagină sau secțiuni din ea candidează pentru copiere la Wikimanuale folosind procesul de import. Dacă pagina poate fi rescrisă, atunci ștergeți acest mesaj.
|
Stergerea informatiilor de pe mediile de stocare
modificareUn sistem de fișiere, indiferent de sistemul de operare care îl utilizează, îndeplinește aceleași funcții folosind principii similare, însă prin abordări diferite. Un sistem de fișiere este în esență, o modalitate de a cataloga informația stocată pe un mediu de stocare (HDD, memory stick, etc.).
Orice sistem de fișiere folosește pentru memorarea informațiilor, o unitate de bază de alocare a memoriei. De exemplu, pentru NTFS, dimensiunea minimă a unității de alocare este 4KB (4 kilo bytes sau 4 kilo octeți = 4 x 1024 bytes (octeți)), ceea ce înseamnă că, pentru un fișier de 10 octeți (care de exemplu conține șirul de caractere ABCDEFGHIJ – fiecare caracter memorat pe un octet ) vor fi alocați 4 KB (adică spațiul de memorie necesar pentru stocarea a 4×1024 caractere). Astfel că memorarea a 256 de fișiere care conțin un singur caracter (byte) duce la ocuparea unui spațiu de memorie de 1 MB (256 x 4×1024 bytes = 1024×1024 bytes = 1MB) deși ar fi fost nevoie doar de 256 bytes (octeți)!!!.
1 byte = 1 octet = 8 biți, unde 1 bit = unitatea binară de memorie cu valori de 0 sau 1. Astfel, spațiul de memorie acoperit de un sistem de fișiere este împărțit într-un număr întreg de unități de alocare a memoriei.
Ca și principiu de lucru, orice sistem de fișiere are o modalitate de a ține evidența informației memorate. Acest lucru se face prin tabela de alocare a fișierelor, o zonă specială pe mediul de stocare care ține evidența fișierelor memorate. Tabela de alocare a fișierelor poate fi exemplificată prin cuprinsul unei cărți. Acesta indică prin numărul paginii locul unde poate fi găsit un capitol sau subcapitol din acea carte. Similar, tabela de alocare a fișierelor, memorează numărul curent al unității de bază de alocare, de unde începe un fișier și numărul curent al unității de bază unde se sfârșește un fișier. Un fișier va fi întotdeauna memorat pe un număr de octeți mai mare sau egal cu dimensiunea sa reală.
Prezentarea de mai sus nu își propune să facă o teorie amănunțită a sistemelor de fișiere, ci doar să informeze cititorul cu privire la unele aspecte pe care este posibil să nu le stăpânească foarte bine.
Și totuși de ce nu se șterg informațiile cu adevărat dintr-un sistem de fișiere după ce utilizatorul alege să le ștergă ?
Motivul este simplu: pentru a crește viteza de acces la informațiile memorate într-un sistem de fișiere, atunci când un utilizator alege să șteargă un fișier, sistemul de operare marchează în tabela de alocare a fișierelor spațiul dedicat acelui fișier ca fiind liber. Informația aparținând acelui fișier rămâne memorată în continuare până când unitătile de bază de alocare a memoriei sunt rescrise cu alte informații.
Astfel, cu ajutorul unor aplicații specializate se pot recupera în întregime datele șterse voit sau accidental, dacă pe spațiul respectiv de memorie nu au mai fost scrise alte informații. Astfel, dacă ați șters din greșeală unul sau mai multe fișiere, regula de aur este să nu mai copiați nimic pe acea partiție și să folosiți un program de recuperare a datelor. Probabilitatea de recuperare este de 99 %.
Același lucru este valabil și la formatarea unei partiții de fișiere. Tabela de alocare a fișierelor este rescrisă , însă informația memorată pe acea partiție rămâne valabilă până la suprascriere.
Și dacă doriți ca informația memorată să nu mai poată fi recuperată? Atunci trebuie să suprascrieți unitățile de bază de alocare cu altă informație (de obicei aleatoare). Există aplicații mai mult sau mai puțin de succes care fac acest lucru pe bani mai mulți sau mai puțini.