Răscoala lui Spartacus

Parte a Răscoalelor sclavilor din Roma antică

Mișcările romanilor și ale răsculaților începând cu revolta de la Capua până în iarna din 73 î.Hr.

Informații generale

Perioadă	73 - 71 î.Hr.
Loc	Italia, Republica Romană 41°06′N 14°12′E ({{PAGENAME}}) / 41.1°N 14.2°E
Rezultat	victorie romană decisivă

Beligeranți

Armata sclavilor răsculați

Republica Romană

Conducători

Spartacus†
Crixus†
Oinomaus†
Castus†
Gannicus†

Gaius Claudius Glaber†
Publius Varinius†
Gnaeus Cornelius Lentulus Clodianus
Lucius Gellius Publicola
Gaius Cassius Longinus
Gnaeus Manlius
Marcus Licinius Crassus
Gnaeus Pompeius Magnus
Marcus Terentius Varro Lucullus
Lucius Quinctius
Gnaeus Tremellius Scrofa

Efective

120.000 sclavi și gladiatori evadați, inclusiv cei non-combatanți; număr total al combatanților este necunoscut

peste 3.000 miliție
8 legiuni (40.000–50.000 oameni)
peste 12.000 alte trupe

Pierderi

30.000 (inclusiv Crixus) uciși de Lucius Gellius Publicola, 6000 crucificați de Crassus, 5000 crucificați de Pompeii, alături de alți uciși și crucificați

Pierderi grele nespecificate
(50, 1.000, sau 4.000 pierduți prin decimare

Răscoala lui Spartacus (73 - 71 î.Hr.), numită și A Treia Răscoală a Sclavilor sau Războiul Gladiatorilor, a fost ultima dintr-o serie de revolte fără succes ale sclavilor din Republica Romană, numite la modul general Răscoalele sclavilor din Roma antică.

A treia răscoală a sclavilor a fost singura care a amenințat în mod direct Italia, vatra Republicii Romane, și a înspăimântat poporul roman datorită numeroaselor succese pe care grupul de sclavi rebeli, al cărui număr a crescut cu rapiditate, le-a obținut împotriva armatei romane, între 73 și 71 Î.Hr. Până la urmă, rebeliunea a fost zdrobită prin concentrarea masivă de trupe de către comandantul unic Marcus Licinius Crassus, deși revolta sclavilor a continuat să producă efecte indirecte asupra politicilor romane și în anii care au urmat.

Între anii 73 și 71 Î.Hr., un grup de sclavi fugari, inițial în jur de 78^[1] de gladiatori, în special traci, gali și germanici,^[2] al căror număr a depășit ulterior 120.000^[3] de bărbați, femei și copii, a mărșăluit și luptat de-a lungul Italiei cu relativă impunitate, sub îndrumarea câtorva comandanți, incluzându-l pe faimosul general-gladiator Spartacus. Adulții apți de luptă ai acestui grup de sclavi au constituit o forță armată surprinzător de eficientă care a demonstrat în mod repetat că poate ține piept mașinii de război romane, fie că a fost vorba de patrule locale din Campania, de miliția romană sau de foarte bine pregătitele Legiuni romane sub comanda unor consuli. Plutarh a descris acțiunile sclavilor drept o încercare de a scăpa de stăpânii lor și de a se refugia în Galia Cisalpină, în timp ce Appian și Florus au înfățișat revolta drept un război civil în care sclavii au pus la cale o campanie militară cu scopul de a captura însuși orașul Roma.

Referințe

^ Plutarh, Viața lui Crassus 8
^ Strauss, The Spartacus War Simon and Schuster, 2009, p. 20-22
^ Appian, Războaiele civile, 1:117 „…Spartacus a sacrificat 300 de prizonieri romani la cererea lui Crixus și a mărșăluit spre Roma cu 120.000 de pedestrași…”

Vezi și

Lentulus Batiatus

Bibliografie

Theodor Mommsen, Istoria romană, Vol. III - Întemeierea monarhiei militare, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988
Dumitru Tudor, Răscoala lui Spartacus, Editura Științifică, București, 1963

Legături externe

Spartacus – omul din spatele legendei, descopera.ro

[1] Plutarh, Viața lui Crassus 8

[2] Strauss, The Spartacus War Simon and Schuster, 2009, p. 20-22

[3] Appian, Războaiele civile, 1:117 „…Spartacus a sacrificat 300 de prizonieri romani la cererea lui Crixus și a mărșăluit spre Roma cu 120.000 de pedestrași…”

[1]

[2]

[3]