Aldo Moro

Date personale
Aldo Moro

Nume la naștere	Aldo Moro
Născut	23 septembrie 1916^[1]^[2]^[3]^[4] Maglie, Apulia, Italia^[5]
Decedat	9 mai 1978 (61 de ani)^[1]^[2]^[4]^[6] Roma, Italia
Cauza decesului	omor ( Caso Moro[*])
Căsătorit cu	Eleonora Chiavarelli[*]
Număr de copii	4
Copii	Agnese Moro[] Maria Fida Moro[] Giovanni Moro[*]
Cetățenie	Italia (18 iunie 1946–9 mai 1978) Regatul Italiei (23 septembrie 1916–18 iunie 1946)
Religie	catolicism
Ocupație	politician diplomat profesor universitar[*]
Locul desfășurării activității	Roma
Limbi vorbite	limba italiană^[3]
Membru al Camerei Deputaților din Italia
În funcție 30 iunie 1976 – 9 mai 1978
Legislatură	VII legislatura della Repubblica Italiana[*]
Prim-ministru al Italiei
În funcție 12 februarie 1976 – 29 iulie 1976
Guvern	Governo Moro V[*]
Precedat de	Aldo Moro
Succedat de	Giulio Andreotti
În funcție 23 noiembrie 1974 – 12 februarie 1976
Guvern	Governo Moro IV[*]
Precedat de	Mariano Rumor
Succedat de	Aldo Moro
Ministru de externe[*]
În funcție 15 martie 1974 – 23 noiembrie 1974
Guvern	Governo Rumor V[*]
Precedat de	Aldo Moro
Succedat de	Mariano Rumor
În funcție 8 iulie 1973 – 15 martie 1974
Guvern	Governo Rumor IV[*]
Precedat de	Giuseppe Medici[*]
Succedat de	Aldo Moro
Membru al Camerei Deputaților din Italia
În funcție 17 mai 1972 – 4 iulie 1976
Legislatură	VI legislatura della Repubblica Italiana[*]
Ministru de externe[*]
În funcție 18 februarie 1972 – 26 iunie 1972
Guvern	Governo Andreotti I[*]
Precedat de	Aldo Moro
Succedat de	Giuseppe Medici[*]
În funcție 6 august 1970 – 18 februarie 1972
Guvern	Governo Colombo[*]
Precedat de	Aldo Moro
Succedat de	Aldo Moro
În funcție 28 martie 1970 – 6 august 1970
Guvern	Governo Rumor III[*]
Precedat de	Aldo Moro
Succedat de	Aldo Moro
În funcție 6 august 1969 – 28 martie 1970
Guvern	Governo Rumor II[*]
Precedat de	Pietro Nenni
Succedat de	Aldo Moro
Membru al Camerei Deputaților din Italia
În funcție 29 mai 1968 – 24 mai 1972
Legislatură	V legislatura della Repubblica Italiana[*]
Prim-ministru al Italiei
În funcție 23 februarie 1966 – 24 iunie 1968
Guvern	Governo Moro III[*]
Precedat de	Aldo Moro
Succedat de	Giovanni Leone
Ministru de externe[*]
În funcție 30 decembrie 1965 – 24 februarie 1966
Guvern	Governo Moro II[*]
Precedat de	Amintore Fanfani
Succedat de	Amintore Fanfani
În funcție 28 decembrie 1964 – 5 martie 1965
Guvern	Governo Moro II[*]
Precedat de	Giuseppe Saragat
Succedat de	Amintore Fanfani
Prim-ministru al Italiei
În funcție 22 iulie 1964 – 23 februarie 1966
Guvern	Governo Moro II[*]
Precedat de	Aldo Moro
Succedat de	Aldo Moro
În funcție 4 decembrie 1963 – 22 iulie 1964
Guvern	Governo Moro I[*]
Precedat de	Giovanni Leone
Succedat de	Aldo Moro
Membru al Camerei Deputaților din Italia
În funcție 9 mai 1963 – 4 iunie 1968
Legislatură	IV legislatura della Repubblica Italiana[*]
ministro della pubblica istruzione della Repubblica Italiana[*]
În funcție 2 iulie 1958 – 16 februarie 1959
Guvern	Governo Fanfani II[*]
Precedat de	Aldo Moro
Succedat de	Giuseppe Medici[*]
Membru al Camerei Deputaților din Italia
În funcție 5 iunie 1958 – 15 mai 1963
Legislatură	A III-a Legislatură a Republicii Italiene[*]
ministro della pubblica istruzione della Repubblica Italiana[*]
În funcție 20 mai 1957 – 2 iulie 1958
Guvern	Governo Zoli[*]
Precedat de	Paolo Rossi[*]
Succedat de	Aldo Moro
ministro della giustizia della Repubblica Italiana
În funcție 6 iulie 1955 – 20 mai 1957
Guvern	Governo Segni I[*]
Precedat de	Michele De Pietro[*]
Succedat de	Guido Gonella[*]
Membru al Camerei Deputaților din Italia
În funcție 18 iunie 1953 – 11 iunie 1958
Legislatură	A II-a legislatură a Republicii Italiene[*]
În funcție 27 aprilie 1948 – 24 iunie 1953
Legislatură	I legislatura della Repubblica Italiana[*]
Deputat al Adunării Constituante a Italiei

Premii	Ordinul Polonia Restituta în grad de mare cruce[] Ordinul Orania-Nassau în grad de mare cruce[]
Partid politic	DC[*]
Alma mater	Università degli Studi di Bari Aldo Moro[*] (drept, 1939)
Semnătură

Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Aldo Moro (n. 23 septembrie 1916, Maglie, Apulia, Italia – d. 9 mai 1978, Roma, Italia) a fost un om politic italian, președinte Partidului Democrația Creștină, răpit în 16 martie 1978 în drum spre Parlament, unde urma să aibă loc ședința de investitură a noului guvern, ucis în 9 mai 1978 de grupul Brigăzile Roșii (Brigate Rosse).

Biografia modificare

A urmat liceul "Archita" din Taranto, apoi s-a înscris la Universitatea din Bari, Facultatea de Drept.

A militat împreună cu Giulio Andreotti în cadrul Federației Universitare Catolice Italiane, al cărui președinte a devenit între anii 1939 și 1942.

A fondat în 1943 la Bari, împreună cu câțiva prieteni, periodicul "La Rassegna" care a apărut până în 1945, când s-a căsătorit cu Eleonora Chiavarelli, cu care a avut 4 copii.

În 1945 a devenit președintele mișcării "Movimento Laureati dell'Azione Cattolica" și director al revistei "Studium".

Între 1943 și 1945 începe să se intereseze de politică, la început arătând un particular interes componentei de "dreapta" socialistă. Ulterior, s-a îndreptat către mișcarea creștin-democrată, în cadrul căreia a arătat de la început opțiunea sa socială, aderând la componenta de stânga din cadrul Democrației Creștine.

În 1946 a fost vicepreședinte al Democrației Creștine și a fost ales în "Adunanta Constitutivă", unde a făcut parte din comisia care se ocupă de formularea textului Constituției. Ales deputat al Parlamentului în cadrul alegerilor din 1948, a fost nominalizat subsecretar în cabinetul de externe al guvernului Alcide De Gasperi.

Devine profesor de drept penal la Universitatea din Bari.

În 1953 a fost reales în Camera Deputaților, unde a fost președintele grupului parlamentar creștin-democrat.

În 1955 a fost ministru al Grației și Justiției în guvernul Segni, iar în anul următor a rezultat între primii aleși în consiliul național al partidului în timpul celui de al VI-lea congres național al partidului. Ministru al Instrucțiunii Publice, în următorii doi ani (guvernele Zoli și Fanfani) a introdus studiul educației civice în școli.

În 1959 i s-a încredințat secretariatul partidului în timpul celui de al VII-lea congres național. În 1963 a obținut transferul la Universitatea din Roma, în calitate de titular al catedrei de Drept si Procedură Penală la Facultatea de Științe Politice.

Până în 1968 a fost președinte de consiliu creând o alianță cu Partidul Socialist Italian, cu Partidul Republican Italian și Partidul Social Democrat. Între anii 1970 și 1974 devine ministru de externe, apoi din nou președinte al consiliului de miniștri până în 1976. În 1975 guvernul Moro-Rumor încheie tratatul de la Osimo, prin care se cedează definitiv Iugoslaviei cea mai mare parte a provinciei Trieste.

În 1976 a fost ales președinte al Consiliului Național al partidului.

Compromisul istoric modificare

În timpul anilor '70 a fost unul dintre liderii care au fost interesați în mod particular de așa-zisul "Compromis istoric" al lui Enrico Berlinguer. Liderul Partidului Comunist Italian, într-adevăr, propusese o solidaritate politică inovativă între comuniști, socialiști și catolici, într-un moment de profundă criză economică, socială și politică în Italia.

Moro, în acel moment președinte al Democrației Creștine, a fost exponentul politic cel mai important și prestigios între cei care reușiseră să individualizeze o cale de parcurs către un guvern de "solidaritate națională".

Răpirea și asasinarea modificare

Victoria Partidului Comunist Italian^⁠(d) la alegerile din 1976 a obligat Democrația Creștină^⁠(d) să formeze o coaliție care să includă și forțele politice de centru-dreapta. Aceasta a provocat nemulțumirea Brigăzilor Roșii, care au considerat că stânga a fost trădată și că execuția lui Aldo Moro este singura soluție. În 1978, Brigăzile Roșii l-au răpit pe politician, în timp ce acesta se deplasa către Parlament și l-au ținut captiv timp de 55 de zile înainte de a-l executa. Răpirea și asasinarea lui Moro a provocat un șoc național în Italia și a reprezentat un punct de cotitură în istoria modernă a Italiei.