Amidă
Amidele sunt derivați funcționali ai acizilor carboxilici în care grupa -OH din carboxilul acidului este înlocuită de grupa amino (-NH2).[1] Toate amidele refac acidul carboxilic corespunzător prin reacții de hidroliză.
Formula generală a amidelor este:
Nomenclatură
modificareAmidele se denumesc folosind cuvântul „amidă“, urmat de numele acidului organic din care provine sau radicalul acidului urmat de -amidă pe post de sufix.
Clasificare
modificareDupă natura radicalului
modificareAlifatici
modificare, amida acidului formic (formamidă);
, amida acidului acetic (acetamidă);
, amida acidului propionic (propionamidă).
Aromatici
modificare, amida acidului benzoic (benzamidă), unde acolada reprezintă un nucleu benzenic.
După numărul grupelor funcționale
modificareMonoamide
modificareCele prezentate anterior sunt toate monoamide.
Poliamide
modificare, oxalamida;
, tereftalamida, unde acolada reprezintă un nucleu benzenic.
Metode de preparare
modificareReacția acizilor organici cu amoniac
modificare, cea de-a doua reacție având loc la căldură
Reacția clorurilor acide cu amoniac
modificare
Reacția anhidridelor acide cu amoniac
modificare
Reacția esterilor cu amoniac
modificare
Hidroliza parțială a nitrililor
modificare
Proprietăți fizice
modificareToate amidele sunt substanțe solide și cristalizate, excepție făcând doar formamida. Au puncte de topire ridicate. Amidele inferioare sunt solubile în H2O, cele superioare în solvenți organici.
Proprietăți chimice
modificareAu un caracter slab acid, hidrogenul amidic poate fi substituit cu metale alcaline.
Reacția de hidroliză
modificareFiind derivați funcționali ai acizilor organici, cea mai importantă proprietate chimică este hidroliza.
Reacția de deshidratare
modificare
Reacția de reducere (adiție de H2)
modificareReacția de oxidare degradativă
modificareAceastă reacție are loc având hipobromit de sodiu ca un reactant.
Reprezentanți
modificareCea mai importantă amidă[judecată de valoare] este ureea (diamida acidului carbonic)[necesită citare].
Note
modificare- ^ Costin D. Nenițescu (1974): Chimie Organică, vol. I, ediția a VII-a, Editura Didactică și Pedagogică, pag. 787