Deschide meniul principal

Bălțile Dunării sunt insule mari aflate pe cursul inferior al Dunării, înconjurate de brațe ale fluviului. În era comunistă, bălțile Dunării au fost desecate și îndiguite pentru a fi consacrate agriculturii, deși România nu ducea lipsă de pământ arabil, dar domina atunci ideia că „mlaștinile sînt inutile și nesănătoase” și că zonele umede, al căror rol nu era luat în considerare, trebuie să fie „asanate”, astfel încât factorii de decizie gândeau excluziv inginerește și nu consultau hidrologii, biologii și ihtiologii; România nu a semnat convenția Ramsar (1975) decât după revoluție, la 25 ianuarie 1991.[1] Pentru aceste lucrări a fost utilizată munca forțată a deținuților politici din Bărăgan (mai ales din lagărele „Grădina”, „Lunca”, „Salcia”, „Stoienești”, „Vechea Strâmbă”, „Movila Găldăului” și „Valea Viilor”, dintre care mulți au murit aici). Cele mai mari sunt:

Sectorul „Bălților Dunării”

  • se întinde de la Călărași până la Brăila
  • Dunărea are cea mai mare luncă (30 km)
  • cu o dublă bifurcație:
    1. Brațul Borcea și Dunărea delimitează Balta Ialomiței;
    2. Brațul Măcin și Dunărea delimitează Insula Mare a Brăilei.

      În acest sector sunt două poduri:
    1. Podul Regele Carol I (între Fetești și Cernavodă);
    2. Podul Giurgeni–Vadu Oii.

    NoteModificare