Banca Generală Română

Banca Generală Română a fost o bancă înființată la 15 iulie (stil vechi)/27 iulie 1897, ca societate pe acțiuni, și înregistrată la Registrul Comerțului la 13 august (stil vechi)/27 august 1897, cu capital german de 10.000.000 lei, acoperit, în principal, de două mari bănci din Berlin, Disconto-Gesellschaft, cu 3,75 milioane lei și Banca S. Bleichröder, cu 2,5 milioane lei, iar diferența, de către acționari români^[1].

Prezență online
Banca Generală Română

Soartă	lichidată
Succesor	Banca Generală a Țării Românești
Fondată	1897
Fondator(i)	Disconto-Gesselschaft, Banca S. Bleichröder
Desființată	1919
Țara	România
Sediu	București
Număr de stabilimente	6
Zona deservită	România
Oameni cheie	Max Sterling, Otto Petersen, Emil Costinescu
Industrie	Financiar-bancară
Companie părinte	Disconto-Gesselschaft
Filiale	București, Brăila, Constanța, Turnu Măgurele, Giurgiu, Craiova
Modifică date / text

Interesul băncilor germane în România era datorită resurselor sale de petrol nedezvoltate, dar și a potențialului de a deveni un exportator de cereale pentru Imperiul German și un importator de produse germane^[1]^[2].

Astfel, Banca Generală Română, care a constituit la început un sprijin financiar pentru interesele românești de pe piață, s-a dovedit a fi, de fapt, penetrația Berlinului în România. Pentru a evita aparentele, conducerea băncii a fost încredințată unui cunoscut economist român, Emil Costinescu, Disconto-Gesellschaft trimițând, totuși, și un om de încredere și legătură, și anume Max Sterling.

Între 1897-1899, Berlinul l-a trimis și pe Otto Petersen, pentru a începe cu aceeași misiune de legătură, iar după plecarea lui Emil Costinescu, Max Sterling și Otto Petersen au devenit directorii efectivi ai Băncii Generale Române. Banca și-a completat administrația cooptând, pe lângă câțiva finanțatori de la Disconto-Gesellscaft, și personalități politice ale țării, din diferite partide, pentru a asigura, la nevoie, sprijinul acestora în afacerile pe care le-au preconizat.

Banca a efectuat tot felul de operațiuni, lansându-se, în special, în operațiuni de vânzări a cerealelor. Pentru a controla comerțul cu cereale din România, banca a înființat filiale la Brăila (1897), Constanța (1898), Turnu Măgurele (1903) și Giurgiu (1908), iar pentru a atrage clientela din Oltenia, una la Craiova (1904).^[2]

În anii 1903-1905 s-a lansat și în investiții în industria petrolului, înființând, în 1903, societatea Buștenari, cu un capital inițial de 12 milioane de lei, transformată apoi, cu o importantă majorare de capital, în societatea Concordia. După Buștenari, a organizat rafinăria Vega, cu un capital de 3 milioane de lei, apoi Creditul Petrolifer, o fabrică de construcții și reparații de piese, unelte și mașini pentru exploatarea petrolului, în acest fel, Diskonto Gesellschaft reușind să își însușească un parte semnificativă a resurselor petroliere ale României și sâ obțină beneficii foarte mari, raportate la capitalul investit.^[2]

Banca și-a mărit capitalul la 15.000.000 lei, în 1913, și a diversificat operațiunile bancare, introducând casete și carnete de economii și oferind dobânzi atrăgătoare pentru depuneri.

În sectorul agricol, această bancă acorda împrumuturi în cont curent, contra gajului recoltelor, și obliga agricultorii să-și vândă cerealele prin banca, contra unui comision de vânzare de 1-2%.

Banca Generală Română a fost atrasă și de bogățiile pădurilor. A înființat societatea de exploatare forestieră Lesst I, în care a intrat cu o participație de 5.000.000 de lei, punând mâna pe importante masive forestiere din județul Argeș și din Munții Neamțului.^[2]

În timpul ocupației din Primului Război Mondial, Comandamentul militar german a dispus, prin ordonanța din 18 ianuarie 1917, punerea în circulație a unei emisiuni monetare, hârtie și monedă, cu denumirea Băncii Generale Române. În total, autoritățile germane au emis 2,2 miliarde lei, fără acoperire, adică de două ori mai mult decât valoarea biletelor BNR aflate în circulație în anul 1916 (1,03 miliarde lei) și oricum mai mult decât totalitatea împrumuturilor acordate guvernului român de Banca Națională în toată perioada 1914 – 1918 (1,6 miliarde lei). ^[3]^[4]

Bancnotele emise de Banca Națională a României circulă în paralel cu noile bilete însă încercarea de depreciere a lor, prin stabilirea unui curs de 100 de lei la 75 de mărci, nu se dovedește viabilă deoarece stabilirea a două cursuri, pentru leii „vechi” și leii „noi”, produce dificultăți autorităților de ocupație care se văd nevoite să stabilească un curs unic, 100 de lei pentru 80 de mărci.

Valoarea totală al bancnotelor tipărite la Berlin, pentru România, a fost de 2.283.650.000 de lei, din care au fost trimise la București bilete în valoare de 2.172.030.000 de lei, în stoc rămânând bilete în valoare de 111.620.000 de lei. Până la 12 noiembrie 1918, ziua evacuării capitalei de către armatele de ocupație, Banca Generală Română a pus în circulație bilete în valoare de 2.124.730.064 de lei, din care au fost retrase, datorită uzurii, în cele 22 luni de ocupație, 10.002.106 de lei. Diferența de 47.299.936 de lei nu a fost pusă în circulație, datorită cursului războiului.

Lipsa unui control strict (Comandamentul militar de ocupație reclamă, în mai multe rânduri, Monetăriei Imperiului German din Berlin dispariția unor bilete din lăzile trimise, însă soluția propusă pentru rezolvarea acestei probleme are în vedere doar retipărirea biletelor lipsă, ceea ce însemna că pe piață puteau circula bancnote cu numere identice), condițiile tehnice slabe ale emisiunii, simplitatea modului de numerotare a biletelor și folosirea unei hârtii de calitate inferioară au determinat apariția a numeroase falsuri. Astfel, în august 1918 au fost descoperiți la Brașov falsificatori care au pus în circulație bilete în valoare de 3.000.000 lei.

Din stocul de bilete BGR aflate în permanență pe piață, în valoare de 2.114.727.958 de lei, Germania putea utiliza 1.380.658.549 de lei (65,4 %), Austro-Ungaria putea utiliza 624.957.644 de lei (29,5%) cu condiția depunerii de 771.202.975 de coroane și de 3.960.000 de mărci (Austro-Ungaria nu a completat adecvat depunerea sa în coroane prevăzând că diferența va fi compensată de către țara ocupată), Bulgaria putea utiliza 100.000.000 de lei (4,7%) iar Imperiul Otoman putea utiliza 9.901.620 de lei (0,4%)1140. Din suma pusă în circulație, ocupanții au folosit 43,4% pentru cumpărarea unor produse (cereale, furaje, petrol, lemn, animale, ș.a.), 54,8% pentru întreținerea trupelor și a administrației militare, iar restul pentru alte operații. Mai mult, s-a încercat chiar preluarea aurului deținut de populație, în schimbul noii bancnote, însă rezultatele nu au fost cele scontate, chiar dacă la un moment dat depunătorii primeau o primă la predare.^[5]

Bancnotele au devenit nule la 11 iunie 1920.^[6]

Având în vedere pagubele provocate statului român de emisiunea ilegală, după retragerea trupelor germane banca a fost pusă sub sechestru, iar acțiunile sale au trecut în posesia statului. Activitatea Băncii Generale Române s-a desfășurat până în 27 noiembrie 1919, când s-a decis și executat lichidarea tuturor părților, acțiunilor, creanțelor și drepturilor de orice fel din capitalul băncii aparținând supușilor țărilor inamice de la data de 14 august 1916, precum și cele dobândite de asemenea supuși după această dată.

Din 1919, Banca Generală Română a devenit Banca Generală a Țării Românești, care din 1938 redevine Banca Generală Română, pentru a fuziona apoi cu Banca de Scont a României în 1941.^[7]

Note modificare

^ ^a ^b BARRETT WHALE, PHILIP (1930). JOINT STOCK BANKING IN GERMANY - A STUDY OF THE GERMAN CREDITBANKS BEFORE AND AFTER THE WAR. p. 80.
^ ^a ^b ^c ^d „Formarea sistemului bancar: marile banci din romania (marea finanta romaneasca) si operatiunile acestora”. www.stiucum.com. Accesat în 8 februarie 2023.
^ Mugur Isărescu. „Mugur Isărescu: 24 de ani, BNR a fost o bancă cu capital privat”. juridice.ro. Accesat în 8 februarie 2023.
^ Mugur Isărescu. „Simpozionului al XXV-lea de istorie și civilizație bancarã „Cristian Popișteanu"” (PDF). magazinistoric.ro. Accesat în 8 februarie 2023.
^ Bolum, Marian (2016). ACTA MOLDAVIAE MERIDIONALIS, XXXVII. p. 386.
^ Albert Pick. „Lexikon: Banca Generala Romana”. www.geldscheine-online.com. Accesat în 08.02.2023. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
^ Adrian Majuru, Cătălina Ștefăniță, Cristina Gheorghiev, Cristina Oana Ioniță, Daniela Lupu, Ioana Agiu, Oana Marinache, Silvia Băjan. „Istoria Palatului Pinacotecii orașului București (Palatul Dacia-România)”. muzeulbucurestiului.ro. Accesat în 08.02.2023. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)

Legături externe modificare

[:0-1] BARRETT WHALE, PHILIP (1930). JOINT STOCK BANKING IN GERMANY - A STUDY OF THE GERMAN CREDITBANKS BEFORE AND AFTER THE WAR. p. 80.

[:1-2] „Formarea sistemului bancar: marile banci din romania (marea finanta romaneasca) si operatiunile acestora”. www.stiucum.com. Accesat în 8 februarie 2023.

[3] Mugur Isărescu. „Mugur Isărescu: 24 de ani, BNR a fost o bancă cu capital privat”. juridice.ro. Accesat în 8 februarie 2023.

[4] Mugur Isărescu. „Simpozionului al XXV-lea de istorie și civilizație bancarã „Cristian Popișteanu"” (PDF). magazinistoric.ro. Accesat în 8 februarie 2023.

[5] Bolum, Marian (2016). ACTA MOLDAVIAE MERIDIONALIS, XXXVII. p. 386.

[6] Albert Pick. „Lexikon: Banca Generala Romana”. www.geldscheine-online.com. Accesat în 08.02.2023. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)

[7] Adrian Majuru, Cătălina Ștefăniță, Cristina Gheorghiev, Cristina Oana Ioniță, Daniela Lupu, Ioana Agiu, Oana Marinache, Silvia Băjan. „Istoria Palatului Pinacotecii orașului București (Palatul Dacia-România)”. muzeulbucurestiului.ro. Accesat în 08.02.2023. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)

[1]

[2]

[3]

[4]

[5]

[6]

[7]