Claudine Bertrand

Claudine Bertrand (n. 4 iulie 1948 în Montréal, Canada) este o poetă și eseistă din Canada.

Este licențiată a Facultății de Litere de la Universitatea din Montréal-Quebec. În 1981, a fondat revista de cultură, Arcade (care a apărut din 1981 până în 2005). În anul 2006, fondează, și tot din același an conduce, Mouvances („Dependențe“ / „Orbite“), web-revista de artă / literatură, «ce ia formă Cyber-Terestră pentru a face să nuntească Primăvara Poeților»; e o revistă virtuală cu un foarte interesant articol-program, de unde spicuim: sacra «misiune de a rezista fenomenului de anemiere a literaturii, de a produce o breșă în câmpia ruginită a imaginarului»; «în fața cvasi-absenței scriitorilor în mass-media și reculului literaturii în profitul unei culturi de divertisment adesea redusă la telerealitatea banalizantă, să afirme / impună o utilă expresie modernă, electronică, universală, pentru a reda scriitorilor locul le li se cuvine; Mouvances („Dependențe“) definește un spațiu pe Internet spre a asigura o prezență continuă și suverană ecriturii creatoare; Mouvances („Dependențe“): o arie de intervenție pentru rezistența la utilitaristul discurs și, astfel, să se opună poncifelor / șabloanelor, gestionarilor oportuniști ai culturii prea adesea întoarsă la coeficientu-i cel mai elementar, al rentabilității; Mouvances („Dependențe“) – pentru a rezista dictatelor propagandiștilor unei culturi alimentare și nivelatoare...» (www. Mouvances. ca, nr. 1 – 2 / 2006).

Opera poetică

Din 1981 încoace, în spațiul spiritual francofon, cea mai importantă / puternică și autentică voce lirică, este a poetei Claudine Bertrand, creatoarea unei opere poetice impresionante, a cărei corolă se alcătuiește din volumele: Idol rătăcitor (1983), Ultima femeie (1991), O mână contra delirului (1995), Căutătoarea de imagini (1995), Liturghia trupului (1998), Căderea zilei (1999), Bărbat de liniște (2000), Temnița (2001), Ce nu pot grăi cuvintele (2001), Poeme în floare (2001), Grădina vertijurilor (2002), La cerul deschis (2002), Căderea vocalelor (2005), Pietre sălbatice (2005) etc.

Premii / medalii

Claudine Bertrand este finalistă a Marelui Premiu al Festivalului Internațional de Poezie (pentru volumul de versuri, O mână împotriva delirului, în 1996); tot în 1996, cu ocazia celei de-a 15-a aniversări a revistei Arcade, este finalistă a Marelui Premiu al Consiliului Artelor Comunității Orășenești a Montrealului; în 1997, este deținătoarea Premiului Femme de Mérite (secțiunea Artă și cultură) și i se decernează – de către Renaissance Française – Medalia de Aur pentru merite culturale; tot în acest an mai primește și Premiul Uniunii Scriitorilor din Canada (secțiunea Poezie, pentru volumele de versuri Amantă de interior și Sfântul munte); în 2001, i se acordă Premiul „Tristan Tzara“ pentru volumul de poeme, Corpul din țeastă; în anul 2002, obține Premiul Internațional Saint-Denys-Garneau. Etc.

Referințe critice

Ion Pachia-Tatomirescu ne asigură că «Noutatea poeziei publicate de Claudine Bertrand constă în arta de a intra / ieși din paradox spre a surprinde „fisura“ / „fanta“ dintre jumătățile ființei lirice, ființă ce pare anterioară Androginului, ca să se re-elanseze în holopoem, prin extraordinara capacitate a descoperirii / alegerii și rostuirii liremelor în spațiile inefabile ale Logosului, pentru ca la „momentul-eclat“ al textului, să rotească labirintul vocalelor și „să rostească“ simbolul, ori (mai rar) starea absolutei libertăți a Eului, a acelui Eu fără corsete, un Eu „decorticat“, fără blindajul „normelor“, întrucât, în ultimă instanță și mai la vale de „limbajul“ corpurilor, epidermelor, suprafețelor, „cel ce iubește n-are decât o dorință: / să violeze regulile eului“, în anotimpul de hibernare a neuronilor de aur, sau de argint. Claudine Bertrand înaintează printre principiile unei noi estetici, veridica estetică a paradoxismului, însă nu ajunge la Necuvânt (Non-Logos / Non-Verbe), poate, pentru că nu se ivește dinspre reacțiile moderniste la „stalinismul cultural“ („reședința“, mai mult ca sigur, a Fant-Omului, a Omului-Fantă – cf. Nichita Stănescu, 11 elegii, 1966), ca reprezentanții generației dacoromâne / valahe Stănescu-Sorescu, ci pentru că vine dinspre Tristan Tzara (cf. Cl. Bertrand, Sur Tristan Tzara – în Caietele / Les Cahiers / Note Books Tristan Tzara, vol. III – IV / no. 5 – 12, 2005, p. 122 sq.), luând atitudine / distanță față de «anemierea literaturii» și față de „câmpia ruginită a imaginarului“ (cf. Mouvances, articolul-program), ceea ce reverberează (în „capitalismul sălbatic“ și-n „democrația junglei“), de fapt, un alt soi de șabloane / anchiloze, înrudite cu cele de tip proletcultist. Claudine Bertrand descoperă „polidimensionalitatea“ limbii / limbajului (Limbă-criminal / care zgâlțâie certitudinile // Limbaj gol de cuvinte / Limbă-crucificatoare / Limbă-dâre-de-cerneală / Limbă-pe-hârtie...), desigur, și dintre limitele tragice ale existențialismului sartrean, cu pentrusinele și însinele; nu descoperă Omul-Fantă înzestrat cu Necuvânt (Non-Logos / Non-Verb) ca Nichita Stănescu, ci Claudine Bertrand descoperă rudele Omului-Fantă, ce se cheamă L'Ailleurs en soi („Altundeviții însinelui“): Femeie-potop / tu frămânți / pământul-mumă / în ritmul corpului tău // ... // Dumnezeu într-același corp / suflă armele-i // ... // Cum nu-ți crapă ochii // Ca să vezi ceea ce nimeni nu vede // Corp înțestuit / corp vertical // ... // Cine-ți locuiește ochii – / zice amantul negru» (Ion Pachia Tatomirescu, Claudine Bertrand decorticând paradoxurile ființei, în revista Rostirea Românească - Timișoara / România -, anul XII, nr. 7-8-9 / iulie-august-septembrie, 2006, paginile 31 – 33).