Discuție Utilizator:AdiJapan/Nici o

Nu mi-aş face nicio problemă dacă aş înţelege totuşi de ce trebuie să scriu legat. -Laurap\ ^mesaj 14 iunie 2006 18:30 (EEST)

După o lungă şi anevoiasă discuţie cu Prof. Pruteanu am ajuns, mai mult singur, la concluzia că există o logică în a scrie nici o uneori legat şi alteori separat. Problema este că ne complicăm inutil. Nu există nici o situaţie în care scrierea într-un fel sau altul ne poate ajuta să înţelegem mai bine ce vrea să zică autorul. Scrierea diferită nu corespunde unei pronunţii diferite. În plus există o mulţime de alte cuvinte/locuţiuni care ar putea fi scrise legat sau dezlegat în funcţie de sens (de exemplu "de ce"), dar n-o facem.

În concluzie eu unul continui să scriu dezlegat în toate situaţiile. — AdiJapan ☎ 14 iunie 2006 21:27 (EEST)

Continui să scrii dezlegat, dar foloseşti modificările aduse de noul DOOM utilizând verbul a continua la persoana I identic cu persoana a II-a (continui în loc de ex-persoana I continuu). --Mihai | D 14 iunie 2006 22:39 (EEST)

Aşteptam observaţia asta de la Laura şi a venit de la Mihai... Povestea cu eu continui este mult mai veche decît DOOM2. Eu zic aşa de cînd mă ştiu şi, vorba aia, nu m-am născut anul trecut. Cu toate contraargumentele morfologice forma asta mi se pare mai românească. Adevărul este că nu prea se pot aduce argumente puternice nici pentru eu continuu, nici pentru eu continui. Necazul mare al lui eu continuu este vocala dublă uu, care nu se mai întîlneşte în conjugarea nici unui alt verb românesc, chiar dacă vine logic din terminaţia verbală. Morfologia nu este oarbă, ea ţine în mod natural cont de eufonie şi similaritate cu alte verbe. Spunem eu tai, eu sui, eu îndoi, cu aceleaşi forme la persoana a doua: tu tai, sui, îndoi. E drept, i-ul de acolo face parte din rădăcina verbului, iar o parte din verbele astea sînt de la altă conjugare. Dar omul cînd vorbeşte nu se gîndeşte la rădăcini şi la conjugări, ci se ghidează după exemplele care îi sînt cel mai la îndemînă.

Contaminări de genul ăsta se găsesc în limba română (şi de altfel în toate limbile de care am habar) la tot pasul. Chiar ieri citeam că şaizeci (de ce nu şasezeci?) s-a format sub influenţa lui treizeci, deşi judecînd logic o astfel de contaminare n-ar trebui să se petreacă, trei e trei şi şase e şase. Dar probabil românului nu i-a plăcut cum sună seze din şasezeci, care e o cacofonie. — AdiJapan ☎ 15 iunie 2006 05:55 (EEST)

Încă un exemplu, superb: numeralul cîteştrei are forma de feminin cîteştrele. De ce a fost înlocuit i de la trei, cînd de fapt face parte din rădăcină? Fireşte, pentru că vorbitorii au făcut asocierea cu ei - ele.

Încă o dovadă că oamenii nu sînt roboţi, iar gramatica nu este un software rigid. — AdiJapan ☎ 15 iunie 2006 08:44 (EEST)

Referitor la vocala dublă, "necazul mare" al lui continuu devine mai mic şi tinde spre zero pentru că mai avem exemple de conjugări unde folosim vocala dublă dar invers, adică la pers. I nu şi la pers. II da (eu ştiu, tu ştii / eu devin, tu devii etc) sau perfectul simplu cu eu citii, îndoii, suii / el citi, îndoi, sui.

Şaizeci? Mai degrabă de la şaisprezece, cu toate că avem şi paisprezece - patruzeci, dar ce influenţă să fi avut treizeci? Aa...dicţionarul... -Laurap\ ^mesaj 15 iunie 2006 11:18 (EEST)

Unu la mînă: ii nu este o vocală dublă, ci o vocală plus o semivocală. Doi la mînă: limba română e plină de acest ii, şi la substantive, şi la adjective, nu doar la verbe. Deci românul e obişnuit cu ii. În schimb uu e foarte rar. El apare de exemplu în... continuu şi în alte adjective. Poate aici e o parte din problemă: eu continuu sună ca şi curent continuu, ca şi cînd ai spune "eu sînt continuu". — AdiJapan ☎ 15 iunie 2006 12:10 (EEST)

Brrr...Adi, ştii bancu' cu unu la mînă?

Refuz să accept ca argument "e rar, prin urmare de nefolosit. Cîţi ştiu de el?" Pe de altă parte trebuie să recunosc că nu mă simt comod într-o polemică lingvistică pentru că habar n-am. Vocală, semivocală, tot aia. -Laurap\ ^mesaj 15 iunie 2006 12:55 (EEST)

Nu e rar, e unic. Nici un alt verb nu se termină în uu sub nici o formă. Numai o serie de adjective mai au uu la urmă: perpetuu, asiduu, etc.

Chestia cu semivocala e relativ simplă dacă numeri silabele: semivocala nu poate susţine singură o silabă. În "o mie" şi în "un miel", "i" este alt fel de sunet: vocală, respectiv semivocală.

Despre eu continuu: se tot dau ca exemple alte verbe din conjugarea I, să zicem a sta. Zicem eu stau, tu stai şi ca urmare, cică, eu continuu, tu continui. Dar ia numără silabele. 1-1 şi 4-3. Care va să zică nu numai că acest uu e unic, dar nici nu se potriveşte cu restul de verbe din propria conjugare, pentru că în loc de o vocală şi o semivocală conţine două vocale! Din experienţă pot să-ţi spun că inconştient sîntem foate sensibili la diferenţa dintre vocale şi semivocale. Scrisul ne strică şi ne împiedică să facem conştient o distincţie clară între ele. — AdiJapan ☎ 15 iunie 2006 16:45 (EEST)

Vorbeşti de inconştient dar mă trimiţi să număr silabele. Oricum, cred că-am înţeles ceva din lecţie - pentru care-ţi mulţumesc - şi anume: scriai greşit pîna la modificările din DOOM.

Glumesc, dar eu voi continua să scriu continuu. DEX dixit! -Laurap\ ^mesaj 16 iunie 2006 09:07 (EEST)

Din răspunsul d-lui Pruteanu la întrebarea ta [1] şi din articole din presă [2] înţeleg că primele două forme din pagina ta ("excludere repetată" şi "negare categorică") sunt exact cele două situaţii diferite pentru care Academia Română a hotărât forme diferenţiate. Am două întrebări: din câte aţi discutat voi, răspunsul de pe site-ul d-lui Pruteanu nuanţează (clarifică) poziţia Academiei sau este opinia sa personală (divergentă faţă de cea a Academiei) ? Situaţia a treia din pagina ta ("zero, mai puţin de") este opinia ta personală, este opinia d-lui Pruteanu sau este precizată (mai mult sau mai puţin clar) şi în reglementările Academiei ? Şi încă o chestiune: există undeva pe Internet un comunicat de presă oficial al Academiei (în legătură cu problema "nicio") sau textul din DOOM sau o formă cât mai nealterată a noilor reglementări ale Academiei ? Notă: respect foarte mult opinia d-lui Pruteanu în probleme de lingvistică şi de asemenea apreciez mult contribuţiile tale la Wikipedia. Chestiunea e că eu nu mi-am format încă o opinie despre reglementările respective şi aş vrea să-mi bazez părerile pe opinii cât mai autorizate în domeniu, pentru a folosi un anumit mod de scriere, atât în Wikipedia, cât şi în general. Rsocol 14 iulie 2006 12:58 (EEST)

Fișier:Pagina DOOM2.jpg

Mulţumesc pentru apreciere. Trebuie să spun din capul locului că tabelul meu reprezintă în totalitate opinia mea personală, formată în urma discuţiilor cu dl. Pruteanu, prin prisma unei logici pe cît posibil mai riguroase. Mai trebuie să spun că deşi logica îmi spune că formele din tabel sînt cele corecte, de fapt eu continui să scriu „nici un”, „nici o” în toate cazurile. De ce? Pentru că în opinia mea existenţa a două forme diferite, deşi logică, nu este practică. Mai exact nu aduce nici un plus de informaţie. Există şi alte situaţii în care scrierea legată sau despărţită ar putea clarifica unele enunţuri (de exemplu „de ce”), dar o asemenea diferenţiere nu se face.

Şi să răspund şi la întrebări:

1. Nu am acces la raţionamentul conform căruia autoarele DOOM2 au decis să introducă forma legată, dar din discuţiile cu dl. Pruteanu înţeleg că dumnealui este total de acord cu aceasta.
2. Situaţia „zero, mai puţin de” din tabelul meu este opinia mea personală, cu care pare să fie de acord şi dl. Pruteanu, atunci cînd spune că se poate scrie în ambele feluri „în funcţie de intenţie”. Nu ştiu ce prevede DOOM2 în cazul acesta. Argumentul pentru scrierea dezlegată este posibilitatea de a introduce cuvîntul „măcar” între cele două părţi. Articolul din presă pe care îl menţionaţi nici nu vorbeşte de o asemenea situaţie.
3. Nu ştiu să existe pe internet precizări făcute de Academie. Am încercat să găsesc un scan al paginii respective din DOOM2, dar n-am reuşit.

Necazul mare în toate aceste discuţii este că nu avem un set de reguli clare despre ce înseamnă un cuvînt, din care să putem deduce, în toate cazurile problematice, dacă scriem legat sau despărţit. Eu cred că lingviştii noştri asta ar trebui să facă: să enunţe acele reguli generale ale limbii române care prin aplicare consecventă să ne scoată din încurcătură. Dar constat că se întîmplă de fapt invers: reguli care erau stabilite şi funcţionau sînt date peste cap. Era o vreme cînd la un sunet corespundea o literă; azi avem două litere (î şi â) pentru acelaşi sunet. Exista o diferenţă între numele plantelor şi cele ale fructelor; azi nu mai ştii dacă „cireşi” înseamnă pomi sau poame. Lingvistica a devenit o democraţie: dacă sînt destul de multe voturi (la figurat sau la propriu) pentru schimbarea unei reguli a limbii, atunci pac!, se schimbă...

Îmi cer scuze că m-am lungit fără să vă lămuresc prea tare. Părerea mea este că trecem printr-o fază de tatonări, în care testăm (pe pielea celor care sînt acum în şcoală) diverse convenţii ortografice. Istoria e plină de stfel de experimente, unele reuşite, unele nu. Vom vedea în ce măsură prevederile din DOOM2 vor supravieţui. — AdiJapan ☎ 14 iulie 2006 15:22 (EEST)