Dorimedont Popovici
| Dorimedont Popovici | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut |  Rușii-Mănăstioara, Austro-Ungaria |
| Decedat | (76 de ani) Sighetu Marmației, Maramureș, România |
| Cetățenie |  Austro-Ungaria Regatul României România |
| Ocupație | politician |
| Limbi vorbite | limba română |
| Deputat al României | |
| Partid politic | Partidul Național-Țărănesc |
Modifică date / text  | |
Dorimedont Popovici, cunoscut ca Dori Popovici (n. 10 decembrie 1873, satul Rușii Mănăstioarei, Ducatul Bucovinei, Austro-Ungaria – d. 12 iunie 1950, închisoarea Sighet) a fost un om politic român, care a îndeplinit funcția de ministru pentru problemele Bucovinei. A fost unchiul avocatului Traian Popovici (1892-1946), fost primar al orașului Cernăuți. A fost fiul preotului Leon Popovici și frate cu Grigore Popovici.
A urmat cursurile școlii primare la Suceava și studiile secundare la Cernăuți, unde și-a susținut examenul de maturitate în anul 1892. A fost absolvent al Facultății de Drept de la Universitatea din Cernăuți unde a obținut titlul de doctor în drept. După absolvirea facultății a fost angajat la procuratura de finanțe Cernăuți, apoi la Direcția Generală a Bunurilor Fondului Bisericesc din Bucovina, în perioada 1897-1907, unde o vreme a fost administrator adjunct.
Activitate politică
modificareA fost membru în conducerea Partidului Apărărist din Bucovina (1906) și în „dirigența” Partidului Creștin Social Român din Bucovina (1908). Între anii 1910-1914 a fost deputat al curiei a III-a (română) în Dieta Bucovinei. A îndeplinit funcția de viceprimar al orașului Cernăuți (1912-1915). Dr. Dorimedont Popovici a fost numit secretar la Interne în Guvernul Bucovinei(1918), condus de Iancu Flondor. La dezbaterile Consiliului Național al Bucovinei din 27 octombrie 1918, Dr. Dori Popovici a fost ales [prin aclamații] vicepreședinte al acestui Consiliu.[1] A fost deputat în parlamentul României (1919). A fost președinte al Comisiei Regale pentru Lichidarea și Unificarea Bucovinei.
După Unirea Bucovinei cu România (1918), a făcut parte din Partidul Democrat al Unirii din Bucovina, din septembrie 1919. La 13 aprilie 1920, generalul Alexandru Averescu a fost numit de regele Ferdinand I al României în funcția de președinte al Consiliului de Miniștri. După două săptămâni, regele a dizolvat Parlamentul și a convocat noi alegeri, pe care le-a câștigat Liga Poporului condusă de Averescu. În aprilie 1920, Liga Poporului a fuzionat cu o grupare desprinsă din Partidul Național Român condusă de Octavian Goga, cu o grupare a Partidului Țărănesc din Basarabia condusă de Sergiu Niță și cu o grupare desprinsă din Partidul Democrat al Unirii din Bucovina condusă de Dori Popovici. Noua organizație politică, care cuprindea astfel români din toate provinciile României Mari, și-a schimbat numele în Partidul Poporului.[2]
Ca urmare, Dori Popovici a primit funcția de ministru de stat (fără portofoliu) [3] pentru problemele Bucovinei în guvernele conduse de generalul Averescu (13 martie 1920 - 17 decembrie 1921 și 30 martie 1926 - 4 iunie 1927). A fost membru al Partidului Național Țărănesc din decembrie 1927. În perioada interbelică s-a postat în opoziție față de profesorul universitar și politician Ion Nistor.
A lucrat ca publicist, editând printre altele ziarul „Țăranul” de la Chișinău; a publicat în ziarul Apărarea Națională.
A fost arestat în noaptea de 5-6 mai 1950 și a fost deținut, fără judecată, la închisoarea Sighet, unde a murit după aproximativ o lună, la 12 iunie 1950, ca urmare a condițiilor de viață de acolo.[4]
Publicații
modificare- Discurs istoric pentru popor, rostit la serbarea națională la mormântul lui Ștefan cel Mare în Putna, la 2/25 iulie 1904, Suceava, 1904
Referințe
modificare- ^ Unirea Basarabiei și a Bucovinei cu România. 1917-1918. Documente. Antologie de Ion Calafeteanu și Viorica-Pompilia Moisuc. Prefață, Viorica-Pompilia Moisuc. Editura Hyperion, Chișinău, 1995, p. 261
- ^ Ioan Scurtu - "Mit și realitate: Alexandru Averescu". În "Magazin istoric" nr. 1 și 2/1973[nefuncțională]
- ^ Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, Viața politică în România 1918-1921. Ediția a II-a completată. 1976, Editura politică, București, p. 360
- ^ Cicerone Ionițoiu - "Victimele terorii comuniste, Vol.8: Dictionar P-Q, Cicerone Ionitoiu" (Ed. Mașina de scris, 2006), p. 400
Bibliografie
modificare- Ion Mamina, Ion Scurtu, Guverne și guvernanți. 1916-1938. Silex, București, 1996, p. 227