Edictul de la Milano

Edictul de la Milano (la: Edictum Mediolanense) a fost o scrisoare semnată de Licinius și Constantin I în 313 care garanta toleranța religioasă în Imperiul Roman.

Ruinele palatului imperial din Mediolanum (Milano). Palatul imperial (construit de Maximian, colegul lui Dioclețian) era un larg complex cu câteva clădiri, grădini, curți interioare pentru viața publică și privată a împăratului, pentru curie, familie și birocrația imperială.

Licinius guverna partea de est a imperiului și Constantin I conducea provinciile din vest. Cei doi s-au întâlnit în palatul imperial din Mediolanum pentru a sărbători nunta lui Licinius cu sora lui Constantin I și aici au semnat textul scrisorii.

Edictul de la Milano a marcat în mod tradițional sfârșitul persecuției lui Dioclețian.[1]

Proprietățile creștinilor confiscate, cu toate acestea, nu au fost restaurate până când Edictul de la Milano nu a fost semnat. Locurile de întâlnire ale creștinilor și alte proprietăți urmau să fie returnate:

„[...] aceleași lucruri trebuie să fie înapoiate creștinilor, fără plată sau orice pretenție asupra unei recompense și fără nici un fel de fraudă sau de înșelăciune [...]”

A fost în mod impropriu numit edict, de fapt, este o scrisoare adresată de Licinius guvernatorilor provinciilor controlate de el, prin care le cerea să înceteze orice persecuție asupra creștinilor, iar proprietățile confiscate de la aceștia să fie imediat returnate. Scrisoarea nu consfințea creștinismul ca religie de stat și nici nu-l angaja personal pe Licinius în credința creștină.

Legalizarea creștinismuluiModificare

„Tot atunci, situația creștinilor în Imperiu avea să se schimbe cu totul, fără vreo intervenție în acest sens din partea lui Constantin. Adevăratul edict de toleranță a fost emis în 311, de Galerius. El proclama recunoașterea creștinismului ca religie și dădea creștinilor dreptul de a se întruni, sub condiția de a nu tulbura ordinea publică; în schimb, creștinii aveau datoria să se roage zeului lor pentru prosperitatea împăratului și a statului roman. Explicația emiterii acestui edict, surprinzător dacă ne gândim că mai înainte de anul 311, Galerius îi persecutase cu asprime pe creștini, trebuie căutată, poate, în starea de derută în care acesta se găsea în acel moment, atins fiind de o boală necruțătoare, de pe urma căreia avea să și moară în scurtă vreme: este de crezut, de asemenea, că romanii începuseră să se sature de atâtea persecuții, vădit zadarnice, împotriva creștinilor. Oricum, adevăratul edict de toleranță este cel al lui Galerius, iar tradiția care stăruie să-i transfere meritul asupra așa numitului - în chip impropriu, cum vom vedea - «edict din Milan» nu este conformă cu realitatea.[2]
—Paul Lemerle, Istoria Bizanțului


Dioclețian a fost cel care „a înființat un nou sistem de exercitare a puterii supreme, intitulat tetrarhie, respectiv conducerea colegială de către patru împărați”.[1] „Dioclețian a luat ca cezar pe Galeriu (293-311), care a devenit ginerele său, iar Maximian și-a luat ca cezar pe Constanțiu Chlor (293-306).[2]”Astfel, tatăl lui Constantin, Constanțiu Chlor „(Constantius Chlorus), după culoarea palidă a feței sale[3]”, a ajuns cezar peste partea Occidentală a Imperiului, apoi august. „După moartea sa, armata l-a proclamat august pe fiul său Constantin”[4]. Totuși, datorită unui număr mare de pretendenți la titlul suprem, sistemul tetrarhiei a căzut prin luptele inevitabile care au apărut între ei.[5]

„Tânărul Constantin a petrecut o perioadă de aproximativ zece ani la curtea împăratului Dioclețian de la Nicomidia, unde a fost instruit atât din punct de vedere militar, cât și cultural, având ca magistru, printre alții pe retorul Lactanțiu (250-320), autorul cunoscutei lucrări Despre moartea persecutorilor (De mortibus persecutorum).

În prima parte a domniei sale, Dioclețian nu a fost persecutor, dar la începutul secolului al IV-lea, influențat de cezarul Galeriu, el a inițiat seria celor mai aspre persecuții împotriva creștinilor, prin publicarea a trei edicte, pe parcursul anului 303, și un al patrulea edict în anul 304. Măsurile luate împotriva creștinilor de împăratul Dioclețian au fost comunicate prin scrisori celorlalți doi împărați, cărora, după mărturia lui Lactanțiu, li s-a cerut să <<să facă și ei la fel>>. Potrivit aceleiași mărturii, Maximian a aplicat întocmai măsurile prevăzute împotriva creștinilor în toată Italia. În schimb, Constanțiu Chlor a dispus doar distrugerea unor lăcașuri de cult creștine, fără prea mare însemnătate, dar nu s-a atins de viețile creștinilor. Cele mai aspre persecuții au avut loc însă în teritoriul peste care stăpânea Galeriu. [...] Galeriu a ales ca cezar pe un vechi tovarăș de arme al său numit Valeriu Liciniu (308-324). În fața apariției mai multor candidați la titlul suprem, Maximian Herculius s-a răzgândit și, la invitația fiului său Maxențiu, și-a reluat titlul de Augustus, sistemul politic inițiat de Dioclețian intrând în criză și tulburând foarte grav pacea și bunăstarea Imperiului Roman.[6]”

Constantin a fost cel care a învins, ajutat fiind de Hristos, mai întâi, la bătălia de la Pons Milvius din 28 octombrie 312 în ajunul căreia „a avut o viziune istorisită de Eusebiu de Cezareea, care precizează că a auzit aceasta chiar din gura împăratului (Viața Împăratului Constantin I, 28, 1). Potrivit acestei istorisiri, înaintea bătăliei cu Maxențiu, împăratul Constantin ajunsese la concluzia că <<a te supune smintelilor zeilor care nu există, precum și a cădea în atât de rușinoase rătăciri sunt o adevărată nebunie>>, astfel a ajuns el să înțeleagă <<că singurul Dumnezeu, Căruia Se cuvenea să I se închine era Cel al părintelui său>> (Viața Împăratului Constantin I, 27, 3). Această informație presupune că împăratul Constanțiu Chlor a fost creștin sau, mai precis, a simpatizat cu credința creștinilor și așa se explică atitudinea sa foarte îngăduitoare față de creștini. Urmare concluziei la care ajunsese, împăratul Constantin s-a rugat lui Dumnezeu <<implorându-L să-i descopere cine este El și să-Și lase dreapta Sa asupra țelului care-i ședea înainte. Și, cum ședea împăratul înălțând o stăruitoare rugăciune, i s-a arătat un semn cu totul fără seamăn de la Dumnezeu>> (Viața împăratului Constantin I, 28, 1). Urmare rugăciunii sale,

<<cam pe la ceasurile amiezii, când ziua începuse să cadă, zicea Constantin că văzuse cu ochii săi chiar pe cer, străjuind deasupra soarelui, semnul mărturisitor de biruință al unei cruci întocmite din lumină și că, odată cu ea, putuse desluși un scris glăsuind: <<Să biruiești întru aceasta!>> (in hoc signo vinces), după care și el și întreaga lui oaste fuseseră cuprinși de uimire la arătarea unei asemenea priveliști, deoarece oastea care-l urma putuse și ea asista la minune>> (Viața împăratului Constantin I, 28, 2).

În urma acestei minuni, împăratul a rămas descumpănit, dar noaptea, pe când dormea în cortul său, S-a arătat lui chiar Mântuitorul Iisus Hristos, Care i-a poruncit <<să închipuie la rândul său semnul ce i se arătase sus în cer, astfel încât, în luptele pe care urma să le poarte cu dușmanul, să se poată pune sub ocrotirea lui >> (Viața împăratului Constantin I, 24). Este vorba de semnul intitulat Chrismon sau Christogram, format din literele grecești X (Chi) și P (Rho) suprapuse, care sunt inițialele numelui Mântuitorului Iisus Hristos și pe care împăratul le-a pus pe un stindard special, numit labarum, care era purtat în fața trupelor. Eusebiu de Cezareea mai precizează că împăratul Constantin a purtat Chrismon-ul pe coiful său toată viața. Viziunea crucii dinaintea bătăliei împotriva lui Maxențiu, precum și faptul că însuși Mântuitorul Iisus Hristos i S-a arătat lui Constantin au însemnat confirmarea divină a opțiunii politice a împăratului în favoarea creștinilor, opțiune pe care acesta a pus-o apoi în practică în întreg imperiul.

După înfrângerea lui Maxențiu, Constantin a intrat triumfal în Cetatea Eternă, unde Senatul roman i-a oferit titlul de <<Primus Augustus>>, sau <<Maximus Augustus>>, prin care Constantin devenea cel care lua deciziile în colegiul împăraților, din care făceau parte Liciniu și Maximin Daia. Astfel, Constantin cel Mare a luat mai multe decizii în favoarea creștinilor încă înainte de Edictul de la Mediolanum, așa cum se arată într-o scrisoare a sa către proconsulul Anullinus din Cartagina, de la sfârșitul anului 312 sau chiar începutul anului 313. Prin urmare, înainte de înțelegerea sa cu Liciniu, împăratul Constantin cel Mare a acordat membrilor clerului creștin nu numai libertate, ci și scutire de toate sarcinile publice, pentru ca nu cumva prin vreo rătăcire sau deviere nelegiuită să se înstrăineze de serviciul datorat divinității.”[7]


Creștinismul a prefăcut societatea pornind de la păturile de jos până când aceasta, în întregul ei, a răsturnat conducerea elitistă păgână, ajutată fiind și de importanta convertire a lui Constantin.

Până la Edictul de la Milano au mai fost împărați care au încercat să acorde libertate creștinilor, dar fără un răsunet atât de puternic. Dintre ei amintim pe Traian, Adrian, Gallien etc.[8]

„Cum a oprit Traian ca creștinii să nu mai fie urmăriți

1.                   Atât de mult s-a întețit în multe ținuturi prigoana împotriva noastră, încât până și preavestitul dintre guvernatori Pliniu cel Tânăr sau Secundul, impresionat de mulțimea martirilor, a scris împăratului în legătură cu mulțimea celor dați morții din pricina credinței, înștiințându-l în același timp că, după știrea lui, creștinii nu săvârșesc nimic rău și nici potrivnic legilor, ci doar că se scoală de la răsăritul soarelui ca să aducă laude lui Dumnezeu; încolo, ei se feresc de desfrânare, de ucidere și de orice nelegiure, supunându-se întru toate legilor.

2.                   Față de această înștiințare, Traian a poruncit ca neamul creștinilor să nu fie urmărit, ci să fie pedepsiți numai cei care întâmplător vor fi denunțați (ca creștini n.tr.). în felul acesta s-a mai stins întru-câtva frica de prigoană, care speriase cumplit pe oameni; în schimb pentru cei care voiau să ne amenințe au rămas mai departe destule pretexte, încât uneori mulțimile, alteori dregătorii diferitelor ținuturi născoceau fel de fel de uneltiri împotriva noastră, așa că, chiar și când persecuția nu era generală, ea izbucnea parțial, prin unele provincii, încât mulți creștini au fost nevoiți să îndure felurite martiraje.

3.                   Această știre e luată din Apologia scrisă în latinește de Tertulian, de care am pomenit mai înainte și care în tălmăcire are următorul text: <<Cu toate acestea am aflat că cercetările împotriva noastră au fost interzise. Căci Pliniu Secundul, pe când guverna provincia (Bitiniei n.tr.) osândind pe unii creștini, iar pe alții scoțându-i din funcțiile publice, s-a înspăimântat de mulțimea lor, de aceea a cerut sfat de la împăratul Traian ce cale să urmeze pe viitor. În acest scop a scris împăratului comunicându-i că în afară de încăpățânarea lor de a nu aduce jertfe idolilor, n-a aflat nimic altceva necuviincios la ei, adăugând doar că creștinii se scoală de dimineață spre a cinsti în imnele lor pe Hristos drept Dumnezeu și că pentru ca să-și pună în aplicare învățătura, ei trebuie să se ferească cu totul de ucidere, de desfrâu, de furt, de nedreptate și de alte astfel de nelegiuri. La acestea împăratul Traian i-a răspuns că neamul creștinilor nu trebuie urmărit, în schimb să fie pedepsiți dacă sunt dați pe mâna justiției>>

Așa se petreceau lucrurile pe atunci.”[9]

O altă scriere remarcabilă este următoarea: „Epistola Împăratului Marcus Aurelius către Senat, în care arată că creștinii au fost cauza biruinței romanilor” acesta scrie după cum urmează:

„Împăratul Cezar Marcus Aurelius Antoninus, Germanic, Partic, Sarmatic, către poporul romanilor și către Sacrul Senat, salutare! V-am adus la cunoștință măreția planurilor mele pe care le aveam pe când mă găseam la granițele Germaniei, unde, din cauza împrejurărilor care au urmat, străduindu-mă și pătimind am fost înconjurat, în localitatea Carnuti, de către 9074 de cohorte de draconi. Aceștia găsindu-se în apropierea noastră, spionii noștri ne-au adus la cunoștință, iar Pompeianus, șeful miliției noastre, ne-a arătat, ceea ce de altfel știam (căci eram înconjurat de o mulțime imensă și ordonată, având cu mine legiunile: prima, a zecea, gemina, frentensia, un amestec numărat), fiind de față o mulțime de nouă sute șaptezeci și șapte de mii de oameni.Cercetând, deci, mulțimea din jurul meu, în comparație cu mulțimea barbarilor și a vrăjmașilor, care era cu mult mai mare, am ajuns la concluzia să invocăm ajutorul zeilor părintești. Fiind, însă, neglijat de ei și considerând strâmtorarea puterii mele am apelat la aceia care se numesc la noi creștini. Și, întrebând, am aflat o mare mulțime dintre aceștia, la care am apelat, ceea ce n-ar fi trebuit să fac, pentru că ar fi urmat să recunosc puterea lor, la ei ca să ne ajute. Iar aceia au început de îndată, nu prin pregătirea de săgeți, nici de arme și nici prin sunete de trâmbițe, deoarece așa ceva este neîngăduit la ei, din cauza lui Dumnezeu, pe care-L poartă în conștiințele lor. În felul acesta, aceia pe care noi îi socotim că sunt atei, poartă pe Dumnezeu zidit în conștiințele lor. Deci, aceștia, aruncându-se la pământ, s-au rugat nu numai pentru noi, ci și pentru întreaga noastră armată pentru ușurarea ei de pe urma setei și a foamei de care pătimea. Căci cei care fuseseră trimiși după apă, nu au adus niciun strop, din cauză că nu au găsit. Și ne aflam pe atunci în inima Germaniei și în granițele vrăjmașilor noștri. Dar de îndată ce aceștia s-au aruncat la pământ și au început să se roage Dumnezeului pe care eu Îl ignoram până atunci, a început să cadă ploaie din cer și anume, asupra romanilor o ploaie cât se poate de rece, iar asupra vrăjmașilor romanilor o grindină ca de foc. Dar și prezența directă a lui Dumnezeu, care a avut loc în cursul acestei rugăciuni, a fost îndată pe cât de incomparabilă, pe atât de cu neputință de înțeles. Deci, din momentul acesta începând, noi îngăduim unora ca aceștia să fie creștini pentru ca nu cumva cerând și împotriva noastră o astfel de armă, să o dobândească. Unul ca acesta, sfătuiesc, ca atare, să nu fie învinuit cum că este creștin. Iar, de s-ar găsi cineva să aducă învinuire unui creștin, pentru faptul că este creștin, vreau ca creștinul adus înaintea judecății să fie lăsat liber, dacă va mărturisi acest lucru și dacă nu i se va mai putea imputa nimic altceva, decât faptul că este creștin, iar cel ce-l târăște la judecată, să fie ars de viu. De asemenea, cel căruia i s-a încredințat spre conducere provincia să nu poată sili să-și schimbe părerea, sau aduce la o stare de lipsă de libertate, pe creștinul care mărturisește că este creștin și care a primit asigurări cu privire la libertatea lui de credință. Lucrurile acestea vreau să le întăresc și prin hotărârea senatului și poruncesc ca această dispoziție a mea să fie afișată și în forul lui Traian, ca să poată fi citită de toți. De asemenea, prin grija prefectului Vitrasius Pollio, să fie trimisă și în provinciile din jur. Și oricine voiește să se folosească de ea și s-o aibă, să nu fie împiedicat să o primească din cele ce au fost puse la dispoziție de către noi.[10]”

Un edict de toleranță față de creștini este dat și de Galeriu la 30 aprilie 311 special ca aceștia să se roage pentru sănătatea lui, după ce acesta, în urma unei boli chinuitoare pe patul de moarte, din care medicii și-au dat seama că nu-l mai puteau salva, și după ce au fost adresate rugăciuni lui Apollo și Esculap fără efect, în final s-a îndreptat către mila Dumnezeului creștinilor, după unii cercetători la sfatul împăratului Constantin. „Împăratul Galeriu a murit la câteva zile după publicarea acestui edict, în chinuri groaznice, astfel că această hotărâre nu a putut avea mare efect asupra sorții creștinilor, mai ales că nu ajunsese să fie trimis tuturor guvernatorilor de provincii, așa cum intenționase autorul lui. Pe de altă parte, acest edict era mai curând jignitor la adresa creștinilor, pe care îi socotea încăpățânați, nesupuși tradiției și legilor statului.[11]”

„La începutul anului 313, Constantin domnea peste partea occidentală a imperiului, Liciniu peste Illyricum, iar Maximin Daia peste Orient. În acea perioadă, Constantin a făcut o alianță cu Liciuniu pe care a pecetluit-o prin căsătoria acestuia cu Constantia, sora vitregă a lui Constantin, căsătorie care a fost celebrată în februarie 313 la Mediolanum (Milano). Cu prilejul acestei întâlniri, cei doi împărați au încheiat o convenție de colaborare, care includea, printre altele, acordarea de libertate creștinilor.[12]”

Edictul de la Milano a fost sunetul de bucurie în trâmbițele victoriei. Totuși, contestări ale Edictului au mai fost, prima chiar în persoana împăratului Iulian Apostatul care a murit străpuns în pântece de o săgeată și a aruncat un pumn de sânge spre cer strigând „Ai învins galileene!” și probabil vor mai fi, dar odată ce sufletul Îl primește pe Hristos ca Împărat, încet, încet lucrurile încep să se așeze în ordinea pentru care au fost create. Așa a fost în cazul lui Constantin și al Imperiului pe care el l-a condus.

Acordarea libertății totale religioase în vremea Sfântului Împărat Constantin nu s-a transformat într-o încurajare a omului „să guste din toate” așa cum o vedem în zilele noastre, încurajare care produce atâtea victime și atâta suferință, ci a însemnat o poartă larg deschisă tuturor acelora care voiau să-L cunoască pe Hristos și prin El, Adevărul lucrurilor. Ajungând pe culmi tot mai înalte de cunoaștere duhovnicească oamenii au abandonat zeitățile false.

Prin Edictul de la Mediolanum „se acorda, mai întâi, libertate tuturor religiilor din imperiu sau, mai precis, fiecărui cetățean i se asigura libertatea de a practica religia pe care o socotea potrivită să o aleagă, măsură cu adevărat revoluționară pentru acea perioadă de timp. În acest sens, aceste hotărâri depășesc cu mult simpla toleranță acordată creștinilor de Galeriu cu numai doi ani mai înainte. Hotărârea celor doi împărați”(Liciniu și Constantin)„insista apoi asupra libertății creștinilor, căci toți ceilalți cetățeni ai imperiului beneficiaseră de libertate și mai înainte. Cu alte cuvinte, creștinilor le era acordată libertate religioasă deplină, iar celorlalte religii le era asigurată în continuare libertatea de care se bucuraseră și mai înainte.[13]”

„din vara anului 313, au mai rămas doi împărați, Constantin peste Occident și Liciniu peste Orient. Între cei doi împărați au apărut neînțelegeri, care s-au manifestat prin dezicerea lui Liciniu de acordul de la Mediolanum și începerea persecuțiilor împotriva creștinilor din teritoriile controlate de el” însă, „din toamna anului 324, împăratul Constantin a rămas singur împărat peste tot Imperiul Roman.[14]”

„Copie de pe legiurile împărătești privitoare la creștini

1.    Și acum să reproducem textul ordonanțelor împărătești ale lui Constantin și Liciniu traduse din limba latină.

Copie de pe edictele împărătești traduse din limba latină.

2.    <<Socotind încă de mai demult că nu se cade să oprim libertatea religiei, ci că ar trebui să se îngăduie fiecăruia după cugetarea și după voința sa să hotărască liber din punct de vedere religios, de aceea am decis încă de mai înainte ca și creștinilor să li se îngăduie să-și păstreze credința sectei lor și a religiei lor.

3.    Dar întrucât în rescript părea că ar fi fost adăugate numeroase și variate condiții potrivit cărora această permisiune era dată și pentru creștinii înșiși, poate că s-a întâmplat ca unii dintre ei să fi fost între timp respinși ori împiedicați de a aplica acest cult.

4.    Întrucât, dar, eu, Constantin Augustul, și eu Liciniu Augustul ne-am întâlnit în chip fericit la Milan și am căutat să împlinim tot ce interesa binele și folosul poporului, între alte lucruri pe care le credeam utile tuturora în multe privințe, am hotărât în primul rând și să asigurăm respectul și cinstea cuvenite divinității înainte de toate, adică ne-am hotărât să acordăm creștinilor și tuturor celorlalți libera alegere la cinstirea religiei pe care o vor, cu gândul ca orice divinitate sau putere cerească ar fi aceasta să ne poată fi de folos și nouă și tuturor celor ce trăiesc sub ascultarea noastră.

5.    Drept aceea, cumpănind lucrurile în chip salutar și drept, am hotărât că voința noastră este că nu trebuie să oprim pe nimeni de a urma și a alege respectarea sau ținerea religiei creștine și că fiecăruia să i se lase libertatea de a-și da consințământul și a alege acea formă de religie pe care o crede cea mai potrivită pentru el, pentru ca și divinitatea să ne arate în toate ocaziile providența și bunăvoința sa.

6.    De aceea ne exprimăm dorința noastră în acest edict ca respectivele condiții conținute în scrisorile noastre anterioare trimise Domniei Tale în legătură cu creștinii să fie complet suprimate și înlăturate pentru că păreau cu totul nedrepte și străine de blândețea noastră și ca de acum înainte fiecare din cei la care se referă această alegere să poată să aleagă liber religia creștină și să o practice fără nicio supărare.

7.    Și am mai hotărât să-ți facem cunoscute în toată întinderea lor aceste măsuri ca să știi că am dat creștinilor amintiți putere liberă și fără piedică de a-și practica religia lor.

8.    Iar întrucât Domnia Ta vede că noi le acordăm această libertate fără nicio restricție, prin aceasta tot așa înțelege Domnia Ta că și altora li s-a dat îngăduința să urmeze cum doresc religia lor proprie, lucru cerut și de liniștea vremurilor actuale, că fiecare e liber să-și aleagă și să practice religia care-i place. Am hotărât acest lucru pentru ca să nu lăsăm impresia că am nesocotit cultul sau religia cuiva.>>”[15]

„După acordarea libertății de credință a creștinilor în anul 313, împăratul Constantin cel Mare a luat o serie de măsuri legislative în favoarea credinței creștine, fiind motivat de aceasta, dintre care amintim pe cea din data de 24 arilie 314, prin care a fost decretată eliberarea creștinilor care deveniseră sclavi în timpul persecuțiilor. Apoi, în anul 315, cu prilejul sărbătoririi a zece ani de domnie (decennalia), împăratul Constantin a renunțat la tradiționalele rituri păgâne, pe care ar fi trebuit să le săvârșească în calitatea sa de Pontifex Maximus al religiei romane, ceea ce i-a surprins pe păgâni. La 21 martie 315, din ordinul împăratului, s-a interzis prin lege mutilarea feței oricărui om (sclav sau liber), pe motivul că fiecare om a fost creat după chipul lui Dumnezeu. Pe aceeași linie a respectării demnității umane, printr-o măsură luată în luna octombrie a anului 325, au fost interzise spectacolele cu gladiatori, pentru apărarea sclavilor și a colonilor.

Tot în anul 315, în ziua de 13 mai, s-a decretat că abandonarea noilor născuți este infanticid și această practică trebuia evitată, chiar dacă s-ar fi făcut din motive de sărăcie. Pe aceeași linie, un decret către reprezentanții puterii din Africa, din 6 iulie 322, interzicea vânzările de copii. În legătură cu aceeași practică necreștină, două edicte din 21 iulie și 31 august 329, dădeau posibilitatea părinților care și-au vândut copiii din motive de sărăcie să-i răscumpere. Tot pe linia protejării familiei, la 16 noiembrie 318 este condamnat aspru paricidul. După mărturia lui Eusebiu de Cezareea, împăratul Constantin se îngrijea de toți nevoiașii, inclusiv de cei păgâni, iar <<față de bieții orfani s-a purtat ca un părinte; de văduvele lipsite de apărare se îngrijea îndeaproape, refăcându-le viața; ba de fetele rămase fără sprijin părintesc s-a îngrijit într-atâta încât le căsătorea cu bărbați avuți pe care-i cunoștea și înzestra miresele din vreme cu ce se cuvenea să aducă ele mirilor în căsnicie>> (Viața împăratului Constantin I, 43, 2).


[1] Istoria Bisericească Universală I, Colecția Cursuri, Manuale și Tratate de Teologie Ortodoxă, Pr.Prof.Dr. Viorel Ioniță (coordonator), Editura Basilica, București, 2019, p. 140.

[2] Istoria Bisericească Universală I, Colecția Cursuri, Manuale și Tratate de Teologie Ortodoxă, Pr.Prof.Dr. Viorel Ioniță (coordonator), Editura Basilica, București, 2019, p. 287.

[3] Istoria Bisericească Universală I, Colecția Cursuri, Manuale și Tratate de Teologie Ortodoxă, Pr.Prof.Dr. Viorel Ioniță (coordonator), Editura Basilica, București, 2019, p.286.

[4] Istoria Bisericească Universală I, Colecția Cursuri, Manuale și Tratate de Teologie Ortodoxă, Pr.Prof.Dr. Viorel Ioniță (coordonator), Editura Basilica, București, 2019, p. 142.

[5] Istoria Bisericească Universală I, Colecția Cursuri, Manuale și Tratate de Teologie Ortodoxă, Pr.Prof.Dr. Viorel Ioniță (coordonator), Editura Basilica, București, 2019, p. 143.

[6] Istoria Bisericească Universală I, Colecția Cursuri, Manuale și Tratate de Teologie Ortodoxă, Pr.Prof.Dr. Viorel Ioniță (coordonator), Editura Basilica, București, 2019, p. 287-289.

[7] Istoria Bisericească Universală I, Colecția Cursuri, Manuale și Tratate de Teologie Ortodoxă, Pr.Prof.Dr. Viorel Ioniță (coordonator), Editura Basilica, București, 2019, p. 290 – 292.

[8] Eusebiu de Cezareea, Scrieri Partea Întâia Istoria Bisericească Martirii din Palestina, Colecția Părinți și Scriitori Bisericești, Vol.13, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987.

[9] Eusebiu de Cezareea, Scrieri Partea Întâia Istoria Bisericească Martirii din Palestina, Colecția Părinți și Scriitori Bisericești, Vol.13, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987, p.136.

[10] APOLOGEȚI DE LIMBĂ GREACĂ, Colecția Părinți și Scriitori Bisericești, Vol.2, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, p. 74.


[11] Istoria Bisericească Universală I, Colecția Cursuri, Manuale și Tratate de Teologie Ortodoxă, Pr.Prof.Dr. Viorel Ioniță (coordonator), Editura Basilica, București, 2019, p.289.

[12] Istoria Bisericească Universală I, Colecția Cursuri, Manuale și Tratate de Teologie Ortodoxă, Pr.Prof.Dr. Viorel Ioniță (coordonator), Editura Basilica, București, 2019, p.292.

[13] Idem.

[14] Istoria Bisericească Universală I, Colecția Cursuri, Manuale și Tratate de Teologie Ortodoxă, Pr.Prof.Dr. Viorel Ioniță (coordonator), Editura Basilica, București, 2019, p. 293.

[15] Eusebiu de Cezareea, Scrieri Partea Întâia Istoria Bisericească Martirii din Palestina, Colecția Părinți și Scriitori Bisericești, Vol.13, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987, p.379-381.

Medalistică și numismaticăModificare

 
Medalie germană bătută pentru pelerinajul la Metz, în 1913, reamintind de al 16-lea centenar al Edictului de la Milano; circular: CONSTANTINUS IMPERATOR, anii 313 și 1913; efigia împăratului Constantin cel Mare, spre dreapta
 
Reversul medaliei bătute în 1913, pe care este gravată Monograma lui Isus Cristos
  • În 1913, cu ocazia pelerinajului la Metz, a fost emisă, o medalie comemorativă dedicată celor 16 secole care s-au scurs de la promulgarea Edictului de la Milano și până atunci.
  • Cu prilejul împlinirii a 1700 de ani de la promulgarea Edictului de la Milano și sărbătoririi Anului Omagial al Sfinților Împărați Constantin și Elena, Banca Națională a României a pus în circulație, la 20 mai 2013, o monedă de argint, de calitate proof, având valoarea nominală de 10 lei, într-un tiraj total de 500 de exemplare. Titlul aliajului este de 999‰, moneda este rotundă, cu un diametru de 37 mm, iar greutatea ei este de 31,103 g. Cantul monedei este zimțat.[3]

NoteModificare

Bibliografie suplimentarăModificare

  • Edictul de la Milano și importanța sa pentru creștinism, Dumitru Protase

Legături externeModificare

Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Edictul de la Milano