Deschide meniul principal
Imperiul Roman
Imperiul Romanilor
senatvs popvlvsqve romanvs (SPQR)
„Senatul și Poporul Romei”
Imperium Romanorum
Βασιλεία των Ῥωμαίων
Spqrstone.jpg – Labarum of Constantine the Great.svg Byzantine Empire Flag (1350 AD).svg
DrapelStemă
DrapelStemă
Deviză națională
Senatus Populusque Romanus
Harta Imperiului Roman la apogeu (117)
Harta Imperiului Roman la apogeu (117)
CapitalăRoma
(44 î.Hr.–286 d.Hr.)

Constantinopol
(330-1204, 1261-1453)

Ravenna
(402-476)

Milano
(286-402)

Nicomedia
(286-330)

Niceea
(1204-1261)
LimbăLatină, Greacă
ReligiePoliteism roman urmat de Creștinism
Guvernare
Formă de guvernareMonarhie
Împărat Roman 
 - 27 î.Hr.-14Cezar August
 - 379 – 395Teodosiu I
 - 475 — 476 / 1449 — 1453Romulus Augustus / Constantin XI
LegislativSenatul Roman
Istorie
Epoca istoricăAntichitate
Bătălia de la Actium2 e.n.
Octavian devine Augustus16 î.e.n.
Dioclețian decide divizarea imperiului285 e.n.
Constantin cel Mare mută capitala imperială la Constantinopol330 e.n.
Moartea lui Teodosiu, urmată de divizarea definitivă a Imperiului395 e.n.
Detronarea lui Romulus Augustulus *476 e.n.
Căderea Constantinopolului *395 e.n.
Căderea Imperiului din Trapezunt1461
Date statistice
Suprafață 
 - 25 î.Hr.[1][2]2.750.000 km²
 - 50[1]4.200.000 km²
 - 117[1]5.000.000 km²
 - 390 [1]4.400.000 km²
Populație 
 - 25 î.Hr.[1][2]56.800.000 loc.
     Densitate20,7 loc./km²
 - 117[1]88.000.000 loc.
     Densitate17,6 loc./km²
Economie
MonedăSesterț
Denar
Monedă romană
În prezent parte din
Imperiul Roman
* Aceste evenimente au reprezentat dezmembrarea Imperiului Roman de Apus (286 – 476)[3] și, respectiv, a Imperiului Bizantin (330 – 1453).

Imperiul Roman (latină IMPERIVM ROMANVM) este termenul utilizat, în mod convențional, pentru a descrie statul roman post-republican caracterizat de o formă de guvernământ autocratică și de stăpânirea unui imens teritoriu în jurul Mării Mediterane cu capitala la Roma. Ca civilizație a Epocii de Fier, deținea teritorii din jurul Mării Mediterane în Europa, Africa de Nord și vestul Asiei. După reformele constituționale ale lui Augustus din secolul I i.Hr., la anarhia militară din secolul al III-lea d.Hr., imperiul a fost un principat condus de la orașul Romei (27 i.Hr.-285 d.Hr.). Imperiul Roman a fost mai târziu divizat între Imperiul Roman de Apus, cu capitala la Milano și apoi la Ravenna, și Imperiul Roman de Răsărit, cu capitala la Nicomedia și apoi la Constantinopol, condus de împărați multipli.

Anterior, era Republica Romană care a înlocuit monarhia de la Roma în secolul al VI-lea i.Hr, guvernată de doi consuli cu puteri executive cu mandate limitate la un an și condusă de o adunare legislativă numită Senat. Republica era însă totodată un imperiu, dețînând teritorii cucerite. Fiind destabilizată de o serie de războaie civile și conflicte politice dintre generali ambițioși, în secolul I i.Hr., generalul Iulius Cezar a fost numit drept dictator pe viață, dar a fost asasinat în anul 44 i.Hr. în urma unui complot senatorial. Au reizbucnit astfel războaiele civile care au culminat cu victoria lui Octavian Augustus, nepotul și fiul adoptiv al lui Cezar, care l-a învins pe generalul Marcus Antonius în Bătălia de la Actium din anul 31 i.Hr. După anexarea Egiptului Ptolemaic, s-a încheiat oficial epoca elenistică marcată cu cuceririle lui Alexandru cel Mare în Orient. Octavian și-a asigurat controlul total asupra imperiului, iar Senatul Roman i-a garantat puteri executive nelimitate, titlul de Imperator (comandant suprem al armatei) și titlul de Augustus, devenind astfel primul împărat al Imperiului Român.

În primele două secole, imperiul a cunoscut o perioada de stabilitate și prosperitate fără precedent, cunoscută în istorie ca "Pax Romana" (Pacea Romană). Maximul teritorial a fost atins în timpul domniei împăratului Traian. A urmat apoi o perioada instabilă și astfel, declinul imperiului a început sub domnia împăratului Commodus. În secolul al III-lea, imperiul a traversat o perioada de criză ce i-a amenințat existența și integritatea teritorială, dar a fost reunificat de împăratul Aurelian. În efortul de a stabiliza imperiul, Dioclețian a împărțit imperiul în două curți imperiale diferite în estul grecesc și vestul latin. Creștinismul a luat amploare în secolul al IV-lea, devenind religia oficială imperială în urma edictului de la Milano din 313 sub domnia lui Constantin cel Mare și cel de la Tesalonica din 380. După moartea împăratului Teodosius din 395, imperiul a fost împărțit definitiv între fii săi Arcadius și Honorius, în Imperiul Roman de Apus și Imperiul Roman de Răsărit. Perioada Migrației , ce a presupus invazii masive din partea populațiilor germanice și hunice au dus la declinul final al Imperiului Roman de Apus. Odată cu cucerirea Ravennei de către ostrogoti și înlăturarea ultimului împărat roman, Romulus Augustus în 476, Odoacru s-a proclamat drept rege al Italiei și astfel Imperiul Roman de Apus a colapsat și a fost desființat oficial de împăratul Zeno în 480. Imperiul Roman de Răsărit a continuat să existe ca Imperiul Bizantin, cu capitala la Constantinopol, până la cucerirea otomană din 1453.

Imperiul Roman a lăsat în urma sa o moștenire grandioasă asupra dezvoltării Europei în aspecte privind instituțiile, cultura, limbile, religia, arta, arhitectura, filosofia, dreptul și știință. Ulterior, moștenirea romană a influențat debutul Renașterii, arhitectură neoclasică, codul legislativ modern și formarea republicilor moderne precum Franța și Statele Unite ale Americii. Limba latină răspândită în teritoriile cucerite de romani, precum și creștinarea, a dus la crearea regatelor medievale și a statelor moderne de azi precum Franța, Spania, Italia, Portugalia și România. Adoptarea creștinismului a condus la formarea bisericii creștine care a dominat Europa pe durata evului mediu.


Cuprins

Geografia si Demografia Imperiului RomanModificare

Evoluția Republicii Romane și a Imperiului Roman

Imperiul Roman se situează pe locul 25 în topul celor mai mari imperii, având 5 milioane de kilometri pătrați în anul 117 sub domnia împăratului Traian. , cuprinzând 3,36% din suprafață lumii. Acestea stăpânea teritorii din Europa, Africa de Nord și Orientul Mijlociu. Fraza latină "imperium sine fine" (imperiul fără de sfârșit) exprimă ideologia că nu există timp și spațiu limitat pentru imperiul roman. În poemul lui Virgilius- Eneidele, poporului roman îi era predestinat de către zeul Jupiter să stăpânească omenirea. Această afirmație a stăpânirii universale a fost reînnoită și perpetuată atunci când Imperiul a intrat sub guvernarea creștină în secolul al IV-lea . Pe lângă anexarea unor mari regiuni în creșterea imperiului, romanii erau de asemenea sculptori foarte pricepuți ai mediului lor, modificând direct geografia. De exemplu, păduri întregi au fost tăiate pentru a furniza suficiente resurse de lemn pentru un imperiu în expansiune. Expansiunea romană a fost inițiată din timpul Republicii Romane în Spania, Grecia, Tunisia, Egipt, Turcia și Franța de azi, cucerite până în secolul 1 e.n. Sub domnia împăratului Augustus, o hartă globală a lumii cunoscute a fost afișată publicului în Roma, cu toate regiunile cartografiate de geografii, recenzorii și cartografii vremii precum Strabon. După moartea lui Augustus, realizările sale au fost consemnate în Res Gestae.


S-a estimat că populația numără 70-100 de milioane de locuitori, cu densitate 11.2 pe kilometru patrat in anul 164, adică un sfert din populația totală a planetei de atunci. Speranta de viata a populatiei pe perioada imperiului roman era de 25 de ani. A fost entitatea politică unificată cu cea mai mare populație din istoria Europei. Cele mai mari orașe ale imperiului au fost Roma, Alexandria,Smyrna, Efes,Cadiz, Nova Cartagina, Corint și Antioh. Orașe de asemenea dimensiuni nu vor mai fi construite în Europa până în secolul al XVII-lea. Imperiul se întindea de la nord de Zidul lui Hadrian din nordul Angliei până pe malurile fluviului Eufrat din Siria, de pe malurile râurilor Rin-Dunăre până pe coasta Africii de Nord și oazele Nilului egiptean, imperiul încercuind Marea Mediterana, denumită "Mare Nostrum" (marea noastră).

Frontierele erau patrulate de legiuni și fortificate în punctele vulnerabile.

Limba imperialaModificare

 
Inscriptie punico-latina de la Teatrul Leptis Magna din Libia
 
Inscriptie latina din Colloseum
 
Pagina in limba coptica din Evanghelia gnostica a lui Iuda
 
Fibula cu inscriptii in limba celtica
 
Stela funerara crestina timpurie cu inscriptii in limba greaca

Limba oficială a imperiului era limba latină. Toți cetățenii romani erau obligați să aibă certificatele scrise în limba latină. Latina a fost limba curților de justiție . Totuși, vorbitorii de limba latină coexistau în pace cu vorbitorii de greacă din estul Mediteranei și Asia Minor.

Romanii care primeau o educație studiau greacă că limba literară și mulți bărbați din clasele de elită vorbeau greacă. Împărații iulio-claudieni încurajau standarde înalte privind vorbirea corectă a limbii latine în afaceri și administrație. Claudius a încercat să limiteze folosirea limbii grecești , revocand cetățenia celor care nu vorbeau latină, dar Senatul și-a menținut caracterul bilingv având ambasadori vorbitori de greacă.

În partea estică a imperiului, legile și documentele oficiale erau traduse din greacă în latină. După anul 212, toți locuitorii imperiului au devenit cetățeni universali ai imperiului, chiar dacă nu cunoșteau limba latină.

După reformele lui Dioclețian, latină a continuat să fie limba conducerii.

Alte limbi locale vorbite în imperiu au fost cea coptica vorbită în Egipt, apoi cea punică în Africa, cea galică în Franța de azi și aramaică vorbită în Orient. Legile și jurămintele romane erau traduse în latină în limbile locale pentru ca tuturor locuitorilor imperiului să le fie aduse la cunoștință voința autorității imperiale și militare.

Limba latină a influențat apariția limbiilor romanice precum spaniolă, franceză, portugheză, italiană și română. În prezent, peste 900 de milioane de oameni sunt vorbitori de limbi romanice.

  • Prima limba romanică vorbita la nivel mondial este cea spaniolă, vorbită în țări precum Spania, Mexic, Venezuela, Argentina, Bolivia, Columbia, Chile, precum și în Statele Unite ale Americii, predominant în Texas și California.
  • Este urmată de limba franceză, vorbită în Franța, Canada, Congo, Madagascar, Cameroon, Coasta de Azur, Nigeria, Chad, Rwanda, Haiti etc.
  • Limba portugheză e vorbită în Portugalia, Brazilia, Angola, Mozambic,
  • Limba italiană e vorbită în Italia, Libia, Etiopia și Somalia.
  • Limba română e vorbită în România și Moldova.


Ca limbă internațională a educației și literaturii, latina a continuat să devină limba diplomației, științei și culturii în evul mediu, de-a lungul renașterii și până în secolul al XVII-lea. Continuă să fie folosită ca limba ritualică în Vatican și lăcașele de cult ce aparțin Bisericii Romano-Catolice din antichitate pana in prezent. Ca si greaca, a fost principala limba prin care s-a raspandit crestinismul. Evangheliile Noului Testament au fost scrise in limba greaca.

Limba greacă a rămas după declinul imperiului roman drept limba oficială a Imperiului Bizantin.

Istoria Imperiului RomanModificare

Dinastia Iulio-Claudiana (27 î.Hr.-68 d.Hr.)Modificare

 
Statuia de marmura a lui Augustus de Prima Porta, secolul I, descoperita in 1863
 
Familia lui Augustus- piesa din onix din anul 23 , achizitionata de Ludovic al IX-lea al Franței la Constantinopol in 1247 si depozitata la Sainte-Chapelle
 
Amfiteatrul din Merida, Spania, construit de Vipsanius Agrippa in anul 15 i.Hr.
 
Mausoleul lui Augustus, Roma, construit in anul 28 i.en.

Octavian, ca nepot și fiu adoptiv al lui Iulius Cezar, a devenit figura centrală militară pe perioada haosului de după asasinarea lui Cezar în urma unui complot senatorial. În 43 i.Hr., la vârsta de 20 de ani, a devenit unul dintre membrii celui de-al doilea Triumvirat, o alianță polițica cu Marcus Antonius și Marcus Lepidus. Octavian și Antonius i-au învins și nimicit pe Brutus și Cassius, asasinii lui Cezar în anul 42 i.Hr. în Bătălia de la Philipi. Au izbucnit tensiuni între cei doi învingători și astfel, după încheierea triumviratului din anul 32 i.Hr., Lepidus a fost exilat, iar Antonius s-a aliat și s-a căsătorit cu amanta sa, regina Cleopatra, trădând înțelegerea cu Octavian și mariajul cu sora sa. A început un nou război civil prin care Octavian a obținut victoria la Actium în anul 31 i.Hr., distrugând flota navală a lui Antonius. Antonius și Cleopatra s-au sinucis, iar Octavian a anexat Egiptul.

Ca unic împărat al Romei, Octavian a inițiat reforme la scară largă în domeniul militar, fiscal și politic. Senatul i-a acordat puteri nelimitate și titlul de "Augustus". Octavian a respins titlul de rege și monarhia și a adoptat titlul de "princeps", de prim cetățean al imperiului, instaurând un regim de guvernare aparent constituțional numit Principatul. Octavian Augustus a preluat și numele de "Cezar", acesta devenind un titlu imperial, si cel de Pontifex Maximus , marele preot al colegiului pontifilor si Faraon al Egiptului. Acesta și-a luat drept soție pe Livia Drusilla ce i-a fost principalul consilier. Augustus și-a consolidat puterile constituționale într-o serie de birouri republicane. A renunțat la consulatura din 23 i.Hr., dar și-a menținut atribuția militară consulară de "imperium", ceea ce a dus la cea de-a doua înțelegere dintre împărat și senat. Augustus a primit și autoritatea de tribun, ceea ce-i permitea să cheme senatul și poporul la voință să și să prezideze asupra alegerilor, să voteze acțiunile adunării sau senatului, să fie primul care să țînă un discurs la fiecare întrunire. A căpătat și autoritatea de censor, prin care putea să supravegheze caracterul moral al societății și să emită legi în interesul publicului, precum și să țină un recensământ și să determine statutul de membru al Senatului. Augustus a dispus de puteri militare nelimitate , toate forțele militare fiind aflate în capitală, anterior aflate sub controlul perfectilor, acum fiind sub controlul și autoritatea sa. Augustus a primit și titlul de imperium proconsulare maius, proconsulul suprem, având dreptul de a interfera în fiecare provincie și să dea ordine guvernatorilor. Putea să organizeze și o paradă triumfală fiecărui general victorios. Senatul a reclasificat provinciile de la frontiera imperială că provincii imperiale, fiind aflate sub controlul lui Augustus. Provinciile pașnice au fost reclasificate drept provincii senatoriale, guvernate de membrii senatului, aleși anual de un guvern central. Taxele din provinciile imperiale se duceau la fiscus, fonduri administrate de persoane alese și agreate de Augustus. Veniturile din provinciile senatoriale erau trimise către aerarium, trezoreria de stat, sub supravegherea Senatului. Legiunile române au fost reorganizate și reduse de la 50 la 28. Unele legiuni au fost desființate din cauza loialitățîi îndoielnice, altele au fost unificate și numite drept Gemina (gemene). Augustus a creat nouă cohorte speciale pentru a menține pacea în Italia și cu trei gărzi pretoriene amplasate în Roma. Augustus controla fiscus-ul pentru a asigura loialitatea și plata legiunilor.

Augustus a încheiat cucerirea Hispaniei, iar generalii săi au extins posesiunile romane în Africa și Asia Mică. A încercat să extindă imperiul spre nord și centrul Europei. Fiul sau vitreg, Tiberius, a cucerit Pannonia, Dalmația, Raetia și Germania pentru timp scurt. În tentativă de a securiza frontierele imperiului precum Dunărea și Elba, Augustus a ordonat invadarea regiunilor Illyria, Moesia și Pannonia de la sud de Dunăre , precum și Germania, la vest de Elba.Trei legiuni romane comandate de generalul Publius Quinctilius Varus au fost nimicite într-o ambuscadă organizată de germanici conduși de dezertorul Arminius în anul 9 în Bătălia de la Teutoburger Wald . Iar triburile ilirice s-au revoltat, fiind ulterior nimicite. Din prudență,Augustus a securizat teritoriile de la vest de Rin pentru a preveni incursiunile. Râurile Rin și Dunărea au devenit frontierele nordice permanente ale Imperiului Roman. Augustus i-a transferat fiului sau vitreg câteva puteri și l-a recunoscut drept moștenitorul oficial după moartea altor potențiali candidați precum Gaius Caesar, Lucius Caesar și Agrippa Postumus, copii fiicei sale, Iulia. În anul 13, Augustus i-a extins puterile lui Tiberius, acesta având puteri legale echivalente cu atribuțiile împăratului, putând deveni independent de Augustus. În anul 14, Augustus a murit la vârstă de 75 de ani, probabil otrăvit de soția sa Livia, după o domnie îndelungată de 43 de ani, fiind succedat de Tiberius. Ca lider al gintei Iulia (familia Iuliana) și prin mariajul cu Livia Drusilla, din ginta Claudia, fosta soție a lui Tiberius Claudius Nero și fiica a lui Marcus Livius Drusus Claudianus, s-a creat Dinastia și familia Iulio-Claudiana.

 
Statuia lui Tiberius , Museo Chiaramonti

Tiberius, ca nou împărat, a avut o domnie pașnică, securizandu-și puterea totală și dețînând controlul asupra bogățiilor Romei. Dar domnia să a fost marcată de paraonia să. A inițiat o serie de procese și execuțîi pentru trădare. La un moment dat, și-a lăsat puterea în mâinile comandantului garziilor, Lucius Aelius Sejanus. Tiberius s-a retras la vila sa din insula Capri în anul 26, lăsând administrația pe mâinile lui Sejanus, care s-a caracterizat prin persecuții și comploturi. În timp ce Tiberius trăia în dezmăț și orgii, Sejanus și-a consolidat puterea la Roma, fiind numit drept co-consul cu Tiberius în anul 31 și căsătorindu-se cu Livilla, nepoata împăratului. Când împăratul Tiberius a aflat de un complot ce atintea înlăturarea să de la putere, a ordonat arestarea și executarea sa, alături de asociați. Tiberius a continuat epurarile politice până la moartea sa din anul 37, ucis prin sufocare de Caligula, nepotul sau și succesorul oficial, ce a devenit noul împărat.


 
Statuia lui Caligula

Nepotul de 24 de ani, Gaius, cunoscut drept Caligula (cizmulita), fiu al celebrului general Germanicus și al Agrippinei și strănepot al lui Augustus și Livia, și-a debutat domnia prin a încheia persecuțiile . După scurt timp,s-a îmbolnăvit, suferind de instabilitate mintală, encefalită și hyperthyroidism, ceea ce l-a marcat să devină un împărat nebun. Și-a numit calul, Incitatus, drept senator. A ordonat soldaților să invadeze Britania prin a se lupta cu marea și zeul Neptun și culege scoici în nordul Galiei. A avut relații incestuoase cu surorile sale Iulia Livilla, Drusilla și Agrippina. A ordonat sculptarea unei statui cu chipul său în Templul lui Irod din Ierusalim, ceea ce a dus la revolta iudeilor. În 40 d.Hr., Caligula a început punerea în aplicare a politicilor foarte controversate, care a introdus religia în rolul său politic. Caligula a început să apară în public îmbrăcat în diverși zei și semizei, cum ar fi Hercules, Mercur, Venus și Apollo. Potrivit surselor, el a început referindu-se la el însuși că un zeu la întâlnirile cu politicienii și a fost menționat ca Jupiter în documentele publice. O incintă sacră a fost pus deoparte pentru închinare lui la Milet în provincia Asia și alte două temple au fost construite de el în Roma. Dar a avut și realizări benefice. A ajutat pe cei care și-au pierdut proprietățile în incendii, a eliminat anumite taxe și a oferit premii publicului la evenimente de gimnastică. El a permis accesul unor noi membri în ordine ecvestre și senatoriale.A restaurat practica unor alegeri democratice. Potrivit lui Cassius Dio, o criză financiară a început în 39 . Plățile politice lui Caligula pentru sprijin social, generozitatea și extravaganța au epuizat trezoreria statului. Istoricii antici susțîn că Caligula a început să ucidă patricieni în scopul confiscării proprietăților lor. Caligula a percepute taxe pe procese, căsătorie și prostituție și licitarea gladiatorilor la spectacole. Centurioni care și-au dobândit proprietatea prin război au fost obligați să predea pradă către stat. Comisarii au fost acuzați de incompetență și de deturnare de fonduri și obligați să restituie banii. Potrivit lui Suetonius, în primul an al domniei lui Caligula, s-au risipit 27 milioane de sesterți pe care Caligula îi moștenise de la Tiberius . Caligula a finalizat templul lui Augustus și teatrul lui Pompei și a început un amfiteatru lângă Saepta. El a avut palatul imperial extins. El a început să construiască apeductele Aqua Claudia Anio și Novus ,El a construit o pistă de curse-Hipodromul datorită pasiunii sale mistuitoare pentru cursele de cai și care.În 39 d.Hr., relațiile dintre Caligula și Senatul roman s-au deteriorat. Un număr de factori au agravat acest conflict. Mania lui Caligula era în mare măsură îndreptată împotriva Senatului, dintre ai cărui membri erau arestați arbitrar, apoi supuși torturii și unei morți lente și agonizante pentru presupusă infidelitate. În anul 41, Caligula și soția sa ,Caesonia, împreună cu fiica lor, Iulia Drusilla, au fost asasinați la comanda comandantului gărzilor Cassius Chaerea. Senatul a dezbătut atunci restaurarea Republicii.

 
Statuia lui Claudius de la Muzeul Vaticanului
 
Apeductul Aqua Claudia

Dar garda pretoriană l-a proclamat pe Claudius, fiul mai mic al lui Germanicus, drept noul împărat. Caracterizat ca fiind handicapat fizic, dar ingenios, Claudius a restaurat încrederea senatului și poporului roman în instituția imperială. A îmbunătățit birocrația și procesele de acordare a cetățeniei și funcțiilor senatoriale. A ordonat construirea portului de iarnă la Ostia Antica din Roma, pentru o aprovizionare a Romei mai eficientă cu grâu din imperiu. A ordonat suspendarea atacurilor dinspre Rin, stabilind limita permanentă și încetând expansiunea în direcția respectivă a imperiului. În anul 43, a continuat campania de cucerire a Britaniei, incorporând sudul acesteia în imperiu, precum și alte provincii estice. A reformat justiția , a finalizat construirea apeductelor Aqua Claudia și Anio Novus, a finanțat organizarea festivităților publice , a construit sisteme de canalizare și drumuri și a centralizat puterea principatului.

A fost căsătorit de patru ori, iar cea de-a treia să nevasta, Messalina, l-a trădat și a complotat împotriva sa cu noul ei soț, Gaius Silius. A fost nevoit să ordone arestarea și executarea să. Apoi, s-a căsătorit cu nepoata să, Agrippina cea tânăra, care îl avea drept fiu pe Lucius Domitius Nero. În anul 54, Agrippina l-a asasinat prin otrăvire pe împăratul Claudius.

 
Bustul lui Nero
 
Domus Aurea-palatul lui Nero

Nero a devenit astfel noul împărat, sprijinit de garda pretoriană și ghidat de mama sa. De-a lungul domniei sale, s-a concentrat pe diplomație, comerț și pe transformarea Romei într-o capitală culturală. A ordonat construirea teatrelor și a promovat sporturile. A dus un război de succes cu Imperiul Part, încheiat printr-o pace negociată. A înăbușit revolta icenilor condusi de Boudica în Britania. A îmbunătățit legăturile culturale cu Grecia. A fost caracterizat ca fiind ego-maniac și influențat de mama să,Agrippina, care conducea de facto imperiul prin intermediul fiului acesteia. După câteva tentative, a reușit să ordone asasinarea acesteia. Nero a început să se declare zeu și să construiască un palat somptuos și opulent pentru el, petrecând în orgii scumpe și pelerinaje în Grecia. A organizat spectacole cu gladiatori. A stabilit că la odată 5 ani să aibă loc festivaluri de poezie, jocuri și teatru în întreg imperiul. A construit Domus Aurea și un colos dedicat lui, nefinalizat însă. În urma incendiului din anul 64, pentru care a fost învinuit de dușmanii săi politici, Nero a inițiat proiecte de reconstruire a Romei. Însă costurile mari au dus la faliment și astfel, Nero a recurs la confiscarea averilor și executarea patricienilor. Spre finalul domniei,i-a ordonat lui Seneca să se sinucidă. A avut trei neveste, Octavia, ucisă pentru adulter, Poppaea Sabina, moartă în timp ce era gravidă, Statilla Messalina, precum și un iubit, Sporus, pe care l-a castrat și l-a îmbrăcat în haine feminine. A ajuns să învinuiască creștinii pentru problemele cauzate în imperiu prin a-i persecuta și executa în public, căzând printre victime predicatorii creștini Petru și Pavel.

O lovitură de stat a fost organizată de Senatul Roman și l-a declarat pe împărat drept inamic al statului. Lipsit de protecție, împăratul Nero a fost nevoit să se sinucidă în anul 68.

Anul 69 s-a caracterizat că fiind "Anul celor patru împărați", o perioada haotică și instabilă politic. Roma a fost martoră între iunie 68 și decembrie 69, ascensiunea și căderea împărățiilor Nero, Galba, Otho și Vitellius. Seria de uzurpari și asasinări s-a încheiat cu ascensiunea lui Titus Flavius Vespasianus la tronul imperial, devenind primul împărat al noii dinastii, cea flaviana.



Dinastia Flaviana (68-96)Modificare

 
Bustul lui Vespasian
 
Colloseumul roman, inaugurat in anul 80
 
Ruinele orasului Pompeii distrus de eruptia vulcanului Vesuvius
 
Domitian- bust

Dinastia Flaviana a fost una de scurtă durata, dar a ajutat la restabilirea stabilității imperiului. De acum încolo, doar militarii cu merite excepționale vor mai putea ajunge împărați. Sub domnia împăratului Vespasian, un general de succes, a obținut controlul asupra Romei în anul 69, ucigându-l pe Vitellius. La 60 de ani a fost proclamat împărat de către Senat.

A fost considerat drept un lider autocrat, continuând să slăbească Senatul. A eliminat senatori dizidenți și a crescut numărul acestora de la 200 la 1000, proveniți din Italia și centrele urbane ale provinciilor vestice. A contribuit la creșterea economică prin creșterea taxelor și crearea noilor forme de taxare, folosindu-se de atribuțiile sale de censor. A examinat statutul fiscal al fiecărui oraș și provincie și le-a pus la plata taxelor în funcție de resursele financiare ale acestora. A creat un surplus pentru trezorerie și astfel a putut realiza proiecte publice. A ordonat construirea Colosseumului, cel mai mare amfiteatru roman, precum și a altor temple. A investit în artă și retorică romană. A extins procesul de urbaizare în provinciile vestice, oferind Senatului un rol mai mare în promovarea unității imperiului. A extins frontierele estice ale imperiului, cucerind Iudeea și ocupând Ierusalimul.

Sub domnia fiului său Titus, provinciile Siria și Iudeea au fost securizate, fiind înăbușită revoltă iudaică. Totuși, imperiul a asistat la un dezastru când în anul 79 a erupt Muntele Vezuviu și a distrus orașul Pompeii. A investit sume masive în reconstrucție, ceea ce l-a făcut popular pentru generozitatea sa. A inaugurat amfiteatrul început de tatăl său în anul 80 prin organizarea festivităților și luptelor dintre 100 de gladiatori ce au durat 100 de zile. A murit la 41 de ani, probabil otrăvit de fratele său, Domitian, ce i-a devenit succesor, fără să aibă un merit.

Proclamat împărat la 13 septembrie 81, fiul lui Vespasian și al Domitillei și fratele lui Titus, inaugurează o politică sensibil deosebită de cea a primilor Flavii. Sprijinindu-se pe armată, pe garda pretoriană, urmează o linie autocratică. Personalitate orgolioasă, violentă, revendicând titlul de Dominus et Deus se proclamă în 85 censor perpetuus (cenzor pe viață) și intră în conflict cu aristocrația senatorială. Victorios în campania întreprinsă în 83 la Rin împotriva tribului germanic al chatilor, Domițian adoptă titlul de Germanicus. O invazie a dacilor și a aliaților lor în Moesia, soldată cu moartea guvernatorului, îl obligă în 86 să intervină personal pe frontul de la Dunăre. Moesia este împărțită acum în două provincii: Moesia Inferior (în a cărui componență intră și Dobrogea) și Moesia Superior. Campania inițiată în 87 la nordul Dunării împotriva lui Decebal se încheie cu o înfrângere; în 88, ofensiva romană marchează o victorie la Tapae și duce la încheierea unei păci de compromis între Roma și Dacia (89). Dar a devenit ulterior paranoic. În anul 89 a confruntat rebeliunea lui Lucius Antonius Saturninus, guvernator al Germaniei Superior. Domitian a inițiat o serie de arestări, execuții și confiscări de proprietăți. Până și consilierii și membrii familiei sale începeau să trăiască în frică. Asta a dus la uciderea sa în anul 96, orchestrată de inamicii săi din Senat, membri din garda pretoriană, printr-un complot organizat însăși de împărăteasa Domitia Longina.

A fost succedat de generalul Marcus Cocceius Nerva Caesar Augustus, care a inițiat o nouă dinastie, cea antoniniană.

Dinastia Antoninilor (96-180)Modificare

 
Statuia lui Traian
 
Columna lui Traian- finalizata in 113
 
Forumul lui Traian, finalizat in 113
 
Bustul lui Hadrian
 
Zidul lui Hadrian din Marea Britanie, constructie inceputa in 122
 
Panteonul din Roma, finalizat in 125
 
Statuia lui Antoninus Pius - Museo Chiaramonti (Vatican)
 
Castelul Sant'Angelo, inițial conceput ca mausoleu pentru împăratul Hadrian din 139
 
Statuia lui Marcus Aurelius- Muzeele Capitoline
 
Bustul lui Commodus - Muzeele Capitoline

Secolul al doilea va rămâne în istoria Imperiului Roman drept "perioada celor cinci împărați buni, care s-a caracterizat ca fiind o succesiune pașnică și prosperă.

Nerva, odată ce a fost înscăunat, a eliberat prizonierii condamnați și acuzați pe nedrept de trădare de împăratul Domițian. A avut o colaborare excelență cu Senatul Roman și a returnat proprietățile confiscate. Însă suportul pentru Domițian a rămas întărit în rândul armatei și în anul 97, garda pretoriană a asaltat palatul imperial de pe Colina Palatină și l-a luat pe împăratul Nerva drept ostatic. A fost forțat să le îndeplinească cererile, acceptând să-i condamne pe cei acuzați de asasinarea împăratului Domițian și să țină un discurs de mulțumire pretorienilor. Nerva l-a adoptat pe Traian, comandantul legiunilor de la frontieră germanică.

După moartea lui Nerva în anul 98, Traian a devenit noul împărat și l-a executat pe prefectul Casperius Aelianus, responsabil pentru rebeliunea împotriva predecesorului său Nerva. A lansat o campanie militară planificată în Dacia, o regiune de la nord de Dunăre populată de geți și daci care provocau expediții de jafuri la sud de Dunăre în provincia romană Moesia. În 101, a traversat personal Dunărea și a învins armatele dacice conduse de regele Decebalus la Tapae. Împăratul a decis că nu poate să-și ducă cucerirea până la capăt pentru că armatele trebuiau reorganizate și a propus condiții de pace cu dacii. Împăratul a fost primit cu onoruri militare ca erou și a primit numele de Dacicus. Decebalus a încălcat termenii de pace și a incitat la revolte anti-romane. În 105, Traian, comandând legiunile și trupe de mercenari germanici, a invadat din nou Dacia și după un al de expediție, a capturat capitală dacilor, Sarmizegetusa Regia. Regele Decebalus, pentru că nu voia să fie capturat, s-a sinucis. Legiunile romane au cucerit sud-estul Daciei. Traian, pentru a celebra victoria, a organizat festivități în tot imperiul timp de 123 de zile. Și-a construit columna dedicată pentru a glorifica victoria, cu fresce ce conțin secvențe din ambele războaie daco-romane, proiectat de arhitectul Apollodor din Damasc care a proiectat construirea forumului dedicat lui Traian si podului de pe Dunare pe care l-a traversat in expeditia in Dacia.

În 112, Traian, provocat de decizia regelui Partiei, Osroes I, de a-și numi nepotul, Axidares, ca rege al Armeniei, a pornit într-o expediție în orient pentru a reîntări hegemonia romană asupra Armeniei. L-a înlăturat pe rege de la tron și a anexat Armenia imperiului. Apoi a pornit o expediție în Mesopotamia și sudul Partiei, anexând orașele Babilon, Seleucia și în final, capitala Ctesifon în 116.Între timp, a reprimat o revoltă iudaică. A continuat expediția spre golful Persic, unde a declarat Mesopotamia (Irakul de azi) drept noua provincie imperială, dar s-a lamentat că era prea bătrân ca să-i mai calce pe urmele lui Alexandru cel Mare. În 116 a capturat orașul Susa și l-a înlăturat pe regele Osroes I și l-a numit pe Parthamspates drept rege marionetă al Partiei. Imperiul Roman a atins astfel maximul teritorial. Dar Traian a murit în 117 pe drumul de întoarcere spre Roma.

A fost succedat de Hadrian, fiul său adoptiv. Acesta s-a dovedit un excelent administrator și a extins apărarea imperiului. A cedat provincia Mesopotamiei și teritorii din Armenia, Asiria și Dacia, fiind imposibile de aparat. A dus un război cu Vologases al III-lea, noul rege al Partiei în 121, dar l-a încheiat cu negocieri de pace. A reprimat o altă răscoala iudaică, condusă de Bar Kokhba în anii 132-135. A fost primul împărat care a vizitat toate provinciile, a donat bani pentru proiecte locale de construcții. În Britania a ordonat construirea zidului, faimosul zid al lui Hadrian, pentru a apăra provincia Britania de populațiile tribale din nordul neocupat al Scoției de azi. A întărit fortificațiile pe frontiera germanică și cea nord-africană. A construit Panteonul și Templul lui Venus din Roma și a reconstruit Serapeumul din Alexandria . Domnia lui pe plan intern s-a dovedit prosperă și pașnică.

După el a urmat Antoninus Pius, care a încercat să ducă o politică pașnică. A zdrobit revoltele din Mauretania, Iudeea și Britania. A continuat să întărească zidul din Britania, dar a abandonat proiectul.

Sub împăratul Marcus Aurelius, triburile germanice au lansat incursiuni asupra frontierelor europene ale imperiului, în special în Galia. A dus expediții militare împotriva acestora și și-a comemorat victoria prin construirea columnei dedicate lui. În Orient, a condus o expediție împotriva Partiei. Acesta și-a trimis co-împăratul, Lucius Verus, să comande legiunile în est pentru a le câstiga loialitatea. În 166, a trimis ambasadori romani, probabil negustori și nu diplomați, în China , Regatul Hanului de Est ce i-au adus ofrande și cadouri împăratului Huan de Han. Chinezii au achiziționat piese de sticlă romană după cum ne indică mormintele chinezești, în vreme ce romanii achiziționau mătase via drumul mătăsii, o rețea de rute din Asia Centrală. În 175, Marcus a condus campanii în nordul Germaniei prin Războaiele Marcomannice și a confruntat rebeliunea generalului Avidius Cassius care s-a proclamat împărat în Egipt și Siria. Acesta a fost asasinat și Marcus a putut să-și recapete controlul asupra estului imperiului. În ultimii săi ani de viață, Marcus a studiat filosofia și a scris lucrări celebre precum "Meditații", fiind cunoscut ca un împărat stoic. Marcus a murit în 180 și pentru prima oară în 100 de ani, a avut loc o succesiune imperială paternală. Commodus, fiul sau, i-a preluat tronul imperial, care până în 177 era numit în funcția de co-împărat.


Commodus s-a caracterizat drept un împărat opus tatălui său. Cu acesta ar fi început declinul oficial al Imperiului Roman. După un complot de asasinare eșuat condus de sora sa Lucilla și un grup de senatori, Commodus a devenit paranoic și s-a afundat în nebunie. Pacea Romană s-a încheiat odată cu el. S-a dovedit a fi un împărat megalomaniac, atașând un cap cu chipul sau pe colosul lui Nero și s-a portretizat drept încarnarea lui Hercule, participând la luptele cu gladiatori și lei. În 186 a ordonat executarea ministrului șef. Puterea politică a fost transferată amantei și celor doi consilieri ai împăratului. Commodus a numit Roma drept Colonia Commodiana. În anul 192, consilierii săi, prefectul pretorian, amanta sa și samberlanul l-au trădat și l-au trimis pe un campion de lupte să-l asasineze, cu o zi înainte ca împăratul să preia consulatul, îmbrăcat în gladiator. Senatul l-a declarat drept nou împărat pe perfectul orașului, Publius Helvius Pertinax, însă imperiul a alunecat spre război civil.


Pertinax a avut o domnie scurtă de 86 de zile, încercând să se inspire după domnia împăratului Marcus Aurelius și a intenționat să implementeze reforme sociale pentru copii săraci și reforme monetare. Dar a fost asaltat de 300 de soldați din garda pretoriană care se plângeau că au primit doar o parte din plata promisă și a fost ucis.

Noul împărat proclamat de garda pretoriană a devenit senatorul Didius Iulianus. Acesta a devalorizat moneda romană prin a scădea puritatea argintului din dinar de la 87% la 81,5%. Populația s-a revoltat și l-a întâmpinat cu huiduieli, proteste și acuzații pentru "hoție", aruncând cu pietre asupra sa. Generalii Pescennius Niger din Siria, Septimius Severus din Pannonia și Clodius Albinus din Britania, cu legiunile la comanda lor, au refuzat să-l recunoască pe Iulianus drept noul împărat. Deputații din Senat le-au cerut soldaților să-l abandoneze.La trei luni după preluarea tronului, Iulianus a fost asasinat de un soldat.

Severus a desființat Garda Pretoriană, acuzată pentru lipsa de disciplină, lene, desfrâu și înlocuită cu oamenii din trupele sale.

Lucius Septimius Severus, născut într-o familie feniciana ecvestră în provincia romană Africa proconsularis, a fost proclamat împărat în 193 de către legiunile sale în Noricum și a putut restabili situația politică după moartea lui Commodus după ce și-a învins rivalul, Clodius Albinus, în bătălia de la Lugdunum. Și-a securizat poziția sa de împărat și a fondat Dinastia Severilor.




Dinastia Severilor (180-235)Modificare

 
Septimius Severus
 
Caracalla
 
Baile lui Caracalla
 
Statuia lui Elagabal, cu chipul lui Alexander Severus


Lucius Septimius Severus , proclamat împărat în 193 de către legionarii săi din Noricum în timpul tulburărilor politice care au urmat moartea lui Commodus , el a asigurat o singură conducere asupra imperiului în 197, după ce l-a învins pe ultimul său rival, Clodius Albinus , in bătălia de la Lugdunum . În asigurarea poziției sale de împărat, a fondat dinastia Severiană .

Severus s-a luptat cu succes împotriva războiului împotriva parților și împotriva incursiunilor barbare în Marea Britanie , reconstruind zidul lui Hadrian . La Roma, relațiile sale cu Senatul erau sărace, dar el era popular printre oamenii obișnuiți, ca și cu soldații săi, a căror venituri au crescut. Începând cu 197, influența prefectului său preetorian Gaius Fulvius Plautianus a avut o influență negativă; acesta din urmă a fost executat în 205. Unul dintre succesorii lui Plautianus a fost juristul Aemilius Papinianus . Severus a continuat persecuția oficială a creștinilor și a evreilor , deoarece erau singurele două grupuri care nu asimilau credințele în crezul sincretistic oficial. Severus a murit în timpul campaniei în Marea Britanie. El a fost urmat de fiii săi Caracalla și Geta , care au domnit sub influența mamei lor, Julia Domna .

Cel mai mare fiu al lui Severus, Caracalla s-a născut Lucius Septimius Bassianus în Lugdunum , Gaul. "Caracalla" era o porecla care se referea la tunica cu glugă galică pe care o purta în mod obișnuit chiar și atunci când dormea. La moartea tatălui său, Caracalla a fost proclamată co-împărat cu fratele său Geta . Conflictul dintre cei doi a culminat cu asasinarea acestuia din urmă.

Caracalla a fost remarcat cruzime fără precedent, autorizând numeroase asasinate a unor dușmani și rivali . A dus o campanie de succes impotriva Alamannilor . Băile lui Caracalla din Roma sunt cel mai durabil monument al domniei sale. Domnia lui a fost de asemenea remarcabilă pentru Constituția Antonina ( latină : Constitutio Antoniniana ), cunoscută și ca Edictul lui Caracalla , care a acordat cetățenia romană aproape tuturor libertilor din întregul Imperiu Roman .

A fost asasinat în drum spre o campanie împotriva parților de către Garda Pretoriană .

Fiul tânăr al lui Severus, Geta, a devenit co-împărat cu fratele său mai mare, Caracalla, la moartea tatălui său. Spre deosebire de domnia comună mult mai reușită a lui Marcus Aurelius și a fratelui său Lucius Verus în secolul trecut, relațiile erau ostile între cei doi frați din copilărie. Geta a fost asasinat în apartamentele mamei sale prin ordinul lui Caracalla, care ulterior a domnit ca unicul Augustus .


Opelius Macrinus , deși provenea dintr-un fundal umil, care nu era dinastic legat de dinastia Severiană, el a trecut prin casa imperială până când, sub împăratul Caracalla , a devenit Prefect al Gărzii Praetorice. Din cauza cruzimii și a trădării împăratului, Macrinus s-a implicat într-o conspirație pentru a-i ucide și a ordonat Gărzii Pretoriene să facă acest lucru. La 8 aprilie 217, Caracalla a fost asasinat călătorind la Carrhae. Trei zile mai târziu, Macrinus a fost declarat drept Augustus .

Cea mai importantă decizie a lui a fost să facă pace cu partii, dar mulți au crezut că termenii se degradează la romani . A refuzat sa acorde salariile și privilegiile promise trupelor estice de către Caracalla . El și-a păstrat forțele în Siria , unde au fost atrase de tânărul Elagabal . După luni de răzvrătire ușoară de către majoritatea armatei din Siria, Macrinus și-a luat trupele loiale pentru a întâlni armata lui Elagabal în apropiere de Antiohia . În ciuda unei bune lupte a Gărzii Praetorice, soldații săi au fost învinși. Macrinus a reușit să fugă la Calcedon, dar autoritatea sa a fost pierdută: a fost trădat și executat după o scurtă domnie de doar 14 luni. Opelius Diadumenianus , fiul lui Macrinus , a primit titlul de Cezar în 217, când tatăl său a devenit Împărat. După înfrângerea tatălui său în fața Antiohiei , el a încercat să fugă spre est pâna in Parthia , dar a fost capturat și ucis înainte de a putea realiza acest lucru.


Varius Avitus Bassianus în 16 mai 205, cunoscut mai târziu ca Aurelius Antonius, el a fost numit la o vârstă fragedă ca preot al soarelui , Elagabalus . El a fost proclamat împărat de trupele din Emesa, orașul său natal, care au fost instigate să facă acest lucru de către bunica lui Elagabalus, Julia Maesa . Ea a răspândit un zvon că Elagabalus era fiul secret al lui Caracalla . Această revoltă s-a răspândit în întreaga armată siriană și, în cele din urmă, urmau să câștige lupta scurtă care a urmat învingerii lui Macrinus într-o bătălie chiar în fața Antiohiei . Elagabalus a fost apoi acceptat de Senat și a început călătoria lentă la Roma .

Domnia sa de la Roma a fost mult timp cunoscută pentru scandal, deși sursele istorice sunt puține . Se spune că a adus oaspeți la un banchet prin inundarea camerei cu petale de trandafir; s-a căsătorit cu iubitul său bărbat - care a fost apoi numit "soțul împărătesei"; s-a căsătorit și cu o vestala virgina . Unii spun că a fost transgender , iar un text vechi precizează că el a oferit medicului jumătate din imperiu, care i-ar fi putut da organe de sex feminin.

Controlul imperiului în acest timp a fost lăsat în seama bunicii si mamei sale (Julia Soamias). Văzând că comportamentul scandalos al nepotului său ar putea însemna pierderea puterii, Julia Maesa l-a convins pe Elagabalus să-l accepte pe vărul său Alexander Severus ca Caesar (și astfel împăratul nominal). Cu toate acestea, Alexandru a fost popular printre trupe, care și-au privit noul împărat cu nemulțumire: când Elagabal, gelos de această popularitate, a înlăturat titlul de Cezar de la nepotul său, Garda Praetoriană înfuriată a jurat să o apere. Elagabal și mama lui au fost uciși într-o revoltă a taberei pretoriene.

Marcus Julius Gessius Bassianus Alexianus a fost adoptat ca moștenitor de vărul său puțin mai în vârstă și foarte nepopular, împăratul Elagabal, la îndemnul influentului și puternicului Julia Maesa - care era bunica ambilor veri și care a aranjat aclamația împăratului de către a treia legiune. La 6 martie 222, când Alexandru avea doar paisprezece ani, se zvonea în jurul armatei orașului că Alexandru fusese ucis, declanșând o revoltă a gardienilor care i-au jurat de siguranță lui Elegabal și ascensiunea sa ca împărat. Împăratul Elagabalus și mama lui de optsprezece ani au fost luați de la palat, tarati pe străzi, uciși și aruncați în râul Tiber de Garda Pretoriană, care l-a proclamat pe Alexander Severus ca Augustus.

Începând cu vârsta de paisprezece ani sub influența mamei sale capabile, Julia Avita Mamaea , Alexandru a restaurat, într-o oarecare măsură, moderarea care a caracterizat domnia lui Septimius Severus . Puterea în creștere a Imperiului Sasanian (226-651) a marcat probabil cea mai mare provocare externă cu care s-a confruntat Roma în secolul al III-lea. Acuzația sa împotriva războiului împotriva unei invazii germane din Galia a dus la răsturnarea sa de către trupele pe care le conducea.


Criza Gordiană (235-285)Modificare

 
Aurelian
 
Porta Asinaria

Situația Imperiului Roman a devenit îngrozitoare în 235 d. Hr., când împăratul Alexander Severus a fost ucis de trupele sale. Multe legiuni romane au fost înfrânte în timpul unei campanii împotriva popoarelor germane care au facut incursiuni peste granițe, în timp ce împăratul s-a concentrat în primul rând pe pericolele imperiului persan Sassanid . Conducătorul trupelor sale personale, Alexander Severus a recurs la diplomație și la plata tributului în încercarea de a pacifica căpeteniile germane repede. Potrivit lui Herodian, acest lucru l-a costat respectul trupelor sale, care ar fi simțit că ar trebui să pedepsească triburile care invadeau teritoriul Romei.

În anii care au urmat morții împăratului, generalii armatei romane s-au luptat pentru controlul Imperiului și și-au neglijat îndatoririle în prevenirea invaziilor. Provincialii au devenit victime ale raidurilor frecvente ale unor triburi străine, cum ar fi Carpianii , Goții , Vandalii și Alamanni , de-a lungul râurilor Rinului și Dunărelor din vestul Imperiului, precum și atacurile Sassanidelor din estul Imperiului. În plus, în 251, a izbucnit Ciuma de Ciprian (posibil variola ), cauzând mortalitate pe scară largă, care a afectat grav capacitatea imperiului de a se apăra.

Până în 258, Imperiul Roman s-a despărțit în trei state concurente. Provinciile romane din Galia , Marea Britanie și Hispania s-au despărțit pentru a forma Imperiul Gallic și, doi ani mai târziu, în 260, provinciile estice ale Siriei , Palestinei și Egiptului au devenit independente ca Imperiul Palmyrene , lăsând Imperiul Roman, in mijloc.

O invazie a unui număr mare de gothi a fost infrantă în bătălia de la Naissus în 269. Această victorie a fost semnificativă ca punct de cotitură al crizei, când o serie de împărați puternici și energici au acaparat puterea. Victoriile împăratului Claudiu al II-lea Gothicus în următorii doi ani i-a alungat pe alamani și au recuperat Hispania din Imperiul Gallic. Când Claudius a murit în 270 de ciumă, Aurelian , care comandase cavaleria de la Naissus , l-a urmat ca împărat și a continuat restaurarea Imperiului.

Aurelian a domnit (270-275) prin cea mai gravă criză, învingând vandalii , vizigoții , palmierienii , persii și apoi restul Imperiului Gallic. Până la sfârșitul anului 274, Imperiul Roman a fost reunit într-o singură entitate, iar trupele de frontieră au fost restaurate. Mai mult de un secol a trecut înainte ca Roma să-și piardă din nou ascensiunea militară asupra dușmanilor externi. Cu toate acestea, zeci de orașe din trecut înfloritoare, mai ales în Imperiul de Vest, au fost distruse, populațiile lor dispersate și, odată cu defalcarea sistemului economic, nu au putut fi reconstruite. Orașele mari, chiar și Roma, nu aveau nevoie de fortificații timp de multe secole; acum s-au înconjurat cu ziduri groase.

În cele din urmă, deși Aurelian a jucat un rol semnificativ în restabilirea frontierelor imperiului de amenințările externe, au rămas probleme mai fundamentale. Dreptul la succesiune nu a fost niciodată clar definit în Imperiul Roman, ducând la războaie civile continue, fracțiuni concurente în armată, Senat și alte părți și-au prezentat candidatul preferat pentru functia de împărat. O altă problemă a fost dimensiunea masivă a Imperiului, ceea ce l-a făcut dificil de stapanit pentru un singur conducător autocratic să gestioneze în mod eficient multiple amenințări în același timp. Aceste probleme continue vor fi abordate radical de către Dioclețian , permițând Imperiului să continue să supraviețuiască în Occident timp de peste un secol și în est timp de peste un mileniu.


Tetrarhia și Dinastia Constantiniana (285-364)Modificare

 
Diocletian
 
Palatul lui Diocletian
 
Tetrarhia
 
Constantin cel Mare
 
Iulian Apostatul

Trecerea de la un imperiu unic la imperiile occidentale și orientale divizate mai târziu a fost o transformare treptată. În iulie 285, Diocletian l-a învins pe împăratul rival Carinus și a devenit pentru scurt timp unic împărat al Imperiului Roman. Domnia lui Dioclețian a stabilizat imperiul și a marcat sfârșitul crizei secolului al treilea . Dioclețian a fost numit co-împărat în 286 și a fost delegat în continuare cu doi împărați juniori.

Dioclețian a asigurat granițele imperiului și a nimicit toate amenințările la adresa puterii sale. El i-a învins pe sarmați și pe carpi în timpul mai multor campanii între 285 și 299, alamanni în 288 și uzurpatori în Egipt între 297 și 298. Galerius, ajutat de Dioclețian, a avut o campanie împotriva imperiului sassanid , dușmanul tradițional al imperiului. În 299 el a ocupat capitala Persiei, Ctesiphon . Dioclețian a condus negocierile ulterioare și a obținut o pace durabilă și favorabilă. Dioclețian a separat și lărgit serviciile civile și militare ale imperiului și a reorganizat diviziunile provinciale ale imperiului, creând guvernul cel mai mare și mai birocratic din istoria imperiului. El a înființat noi centre administrative în Nicomedia , Mediolanum , Antiohia și Trier , mai aproape de frontierele imperiului decât a fost capitala tradițională de la Roma. Bazându-se pe tendințele din secolul al treilea către absolutism , el a devenit un conducator autocrat, ridicându-se deasupra masei imperiului, cu forme impunătoare de ceremonii și arhitectură. Creșterea birocratică și militară, campanii constante și proiectele de construcții au sporit cheltuielile statului și au necesitat o reformă fiscală cuprinzătoare. Din cel puțin 297 de zile, impozitarea imperială a fost standardizată, devenind mai echitabilă și percepută cu rate în general mai mari.

Dioclețian a văzut că vastul Imperiu Roman nu putea fi condus de un singur împărat în fața presiunilor interne și a amenințărilor militare pe două fronturi. A împărțit, prin urmare, Imperiul pe jumătate de-a lungul unei axe nord-vest, la estul Italiei, și a numit doi împărați egali care să domnească sub titlul lui Augustus . Dioclețian însuși a fost Augustus al jumătății de est și l-a făcut pe prietenul său de lungă durată Maximian drept Augustus al vestului. În acest fel, a creat efectiv ceea ce va deveni Imperiul Roman de Vest și Imperiul Roman de Est.

La 1 martie 293, autoritatea a fost împărțită în continuare. Fiecare Augustus a luat un împărat junior, numit Cezar care să-l ajute în chestiuni administrative și să ofere o linie de succesiune. Galerius a devenit Caesar pentru Dioclețian și Constantius Clorus Caesar pentru Maximian. Aceasta a constituit ceea ce se numește Tetrarhia (în greacă : "conducerea celor patru") , deoarece fiecare împărat va domni peste un sfert de diviziune a imperiului. După ce Roma a fost afectată de disputele sângeroase cu privire la autoritatea supremă, aceasta a formalizat în cele din urmă o succesiune pașnică a împăratului: fiecare Cezar putea să-l înlocuiască pe Augustus și să aleagă un nou Cezar . La 1 mai 305, Dioclețian și Maximian au abdicat în favoarea Cezarilor lor. Galerius a numit doi noi Cezari : nepotul său Maximinus pentru el însuși și Flavius ​​Valerius Severus pentru Constantius. Aranjamentul a funcționat bine sub Dioclețian și Maximian și la puțin timp după aceea. Tensiunile interne din cadrul guvernului roman au fost mai puțin acute decât au fost. În Declinul și căderea Imperiului Roman , Edward Gibbon notează că acest aranjament a funcționat bine din cauza afinității pe care au avut-o cei patru conducători unul pentru celălalt. Gibbon spune că acest aranjament a fost comparat cu un "cor de muzică". Odată cu retragerea lui Dioclețian și Maximian, această armonie a dispărut.

După o perioadă inițială de toleranță, Dioclețian, care era un păgân fervent și era îngrijorat de numărul tot mai mare de creștini din Imperiu, i-a persecutat cu exces de zel ; aceasta a fost una dintre cele mai mari persecuții pe care creștinii au îndurat-o în istorie. Nu toate planurile lui Diocletian au avut succes: Edictul cu privire la prețurile maxime (301), încercarea sa de a reduce inflația prin intermediul controalelor prețurilor , a fost contraproductivă și a fost rapid ignorată. Deși eficace în timp ce a condus, sistemul tetrarhic al lui Dioclețian s-a prăbușit după abdicarea sa sub pretențiile dinastice concurente ale lui Maxentius și Constantin , fiii lui Maximian și, respectiv, Constanțius. Persecuția dioclețiană (303-11), ultima, cea mai mare și cea mai sângeroasă persecuție oficială a creștinismului , nu a distrus comunitatea creștină a imperiului; după 324, creștinismul a devenit religia preferată a imperiului sub primul său împărat creștin, Constantin .

În ciuda eșecurilor sale, reformele lui Dioclețian au schimbat fundamental structura guvernului imperial roman și au ajutat la stabilizarea imperiului economic și militar, permițând imperiului să rămână în esență intact pentru încă o sută de ani, în ciuda apropierii de pragul prăbușirii . Slăbit de boală, Dioclețian a părăsit biroul imperial la 1 mai 305 și a devenit primul împărat roman care a abdicat în mod voluntar poziția . El și-a trăit retragerea în palatul său de pe coasta dalmată, ingrijindu-se de grădinile sale de legume. Palatul său a devenit în cele din urmă nucleul orașului modern din Split .

Tetrarchia se va prăbuși cu moartea lui Constanțius Chlorus în 25 iulie 306. Trupele lui Constantius din Eboracum l-au proclamat imediat pe fiul sau, Constantin cel Mare, ca Augustus . În august 306, Galerius l-a promovat pe Severus în poziția lui Augustus . O revoltă la Roma a susținut un alt reclamant cu același titlu: Maxentius , fiul lui Maximian, care a fost proclamat Augustus în 28 octombrie 306. Alegerea lui a fost susținută de Garda Pretoriană . Acest lucru a lăsat Imperiul cu cinci conducători: patru Augusti (Galerius, Constantin, Severus și Maxentius) și un Cezar (Maximinus).

Anul 307 a văzut ascensiunea lui Maximian la rangul lui Augustus alături de fiul său Maxentius, creând un total de șase conducători/sase augusti ai Imperiului. Galerius și Severus au făcut campanie împotriva lor în Italia. Severus a fost ucis sub comanda lui Maxentius în 16 septembrie 307. Cei doi Augusti din Italia au reușit, de asemenea, să se alăture lui Constantin prin faptul că Constantin s-a căsătorit cu Fausta , fiica lui Maximian și sora lui Maxentius. La sfârșitul anului 307, Imperiul avea patru Augusti (Maximian, Galerius, Constantin și Maxentius) și un singur Cezar .

În 311, Galerius a pus capăt oficial persecuției creștinilor, iar Constantin a legalizat definitiv creștinismul în 313, după cum se arată în așa-numitul Edict al lui Milano . Constantin s-ia învins pe rivalul sau, Licinius în 324, unificând imperiul sub controlul său. El va conduce până la moartea sa la 22 mai 337.

Imperiul a fost împărțit din nou intre cei trei fii ai săi supraviețuitori. Imperiul Roman de Vest a fost impartit intre cel mai mare fiu, Constantin al II-lea si cel mai tanar fiu Constans . Imperiul Roman de Est împreună cu Constantinopolul erau cedate fiului mijlociu Constantius al II-lea .

Constantin al II-lea a fost ucis într-un conflict cu fratele sau mezin în anul 340. Constans a fost ucis în conflict cu armata care l-a proclamat drept Augustus pe Magnentius în 18 ianuarie 350. Nepotianus a fost ucis lângă mama lui Eutropia . Primul său văr, Constanța, a convins-o pe Vetriano să se proclame Caesar în opoziție cu Magnentius. Vetriano a servit un mandat scurt de la 1 martie până la 25 decembrie 350. El a fost apoi forțat să abdice de către legitimul Augustus Constantius. Uzurpatorul Magnentius va continua să conducă Imperiul Roman de Vest până în 353, în timp ce se află în conflict cu Constantius. Înfrângerea și sinuciderea lui din urmă l-a lăsat pe Constanțius ca împărat unic.

Constantius l-a numit în 355 pe Iulian ca Cezar al Imperiului Roman de Vest. În următorii cinci ani, Iulian a avut o serie de victorii împotriva invaziei germanice . Acest lucru ia permis să-și asigure frontiera Rinului . Trupa sa galică victorioasă a încetat astfel să participe la campanie. Constantius a trimis ordine ca trupele să fie transferate spre est ca întăriri pentru propria sa campanie de succes împotriva lui Shapur II din Persia. Acest ordin a condus trupele galice la o insurecție . Ei l-au proclamat pe ofițerul lor comandant Iulian drept Augustus. Ambii Augusti și-au pregătit trupele pentru un alt război civil , dar moartea lui Constantius la 3 noiembrie 361 a împiedicat acest război să se întâmple. Iulian va servi drept împărat unic timp de două ani. El a fost crescut de sclavul gotic Mardonius , un mare admirator al filozofiei si literaturii antice grecești . Iulian a primit botezul creștin , dar a renuntat ulterior la religia crestina. Domnia sa va conduce la sfârșitul restricțiilor și a violenței împotriva paganismului introdus de unchiul și tatăl său, Constantin I, de verișorii și cumnatele lui Constantin al II-lea, Constans și Constanțius al II-lea. În schimb, el a pus restricții similare asupra creștinismului, iar unele violențe neoficiale împotriva creștinilor au avut loc. Edictul lui de toleranță în 362 a ordonat redeschiderea templelor păgâne și reinstituirea proprietăților templului înstrăinate , devenind si mai problematic pentru Biserica creștină. Întoarcerea episcopilor ortodocși si arieni a dus la reluarea conflictelor religioase, slăbind astfel în continuare Biserica în ansamblu.

Iulian însuși nu era un păgân tradițional. Convingerile personale au fost influențate în mare măsură de Neoplatonism ; el se credea drept încarnarea lui Alexandru cel Mare. A scris lucrări de filozofie . Iulian a reluat în cel din urmă războiul împotriva lui Shapur al II-lea al Persiei. Dar a fost ranit mortal în luptă și a murit pe 26 iunie 363.

Iulian a murit fără copii și fără succesor desemnat. Ofițerii armatei l-au ales pe Jovian care a semnat un tratat de pacene favorabil cu Persia , cedând teritorii câștigate de la persani . El a restabilit privilegiile creștinismului.




Dinastia Valentiniana (364-395)Modificare

 
Valens
 
Teodosius


Rolul alegerii unui nou Augustus a devenit din nou responsabilitatea ofițerilor armatei. La 28 februarie 364, ofițerul panonian Valentinian I a fost ales August în Niceea . Armata fusese lăsată fără lideri de două ori în mai puțin de un an, iar ofițerii cer lui Valentinian să aleagă un co-conducător. La 28 martie, Valentinian și-a ales fratele mai mic,Valens, drept co-imparat. Iar cei doi noi augusti au despărțit imperiul dupa modelul stabilit de Dioclețian: Valentinian va administra Imperiul Roman de Vest, în timp ce Valens a preluat controlul asupra Imperiului Roman de Est.

Alegerea lui Valens a fost în curând contestată. Procopius, un văr maternal cilicianal al lui Iulian, a dirijat operațiunile generaleilor săi împotriva alamanilor . Procopius a reușit să mituiască două legiuni atribuite Constantinopolului și să preia controlul asupra capitalei răsăritene romane. El a fost proclamat Augustus pe 28 septembrie și, în curând, și-a extins controlul . Războiul dintre cei doi împărați rivali rivali a continuat până când Procopius a fost înfrânt. Valens l-a executat in 366.

Pe 4 august 367, Gratian, în vârsta de opt ani a fost proclamat dept al treilea August de Valentinian și unchiul sau Valens, un co-guvernator nominalizat .

În aprilie 375, Valentinian si-a condus armata într-o campanie împotriva quazilor , un trib germanic care o invadat provincia sa natală din Pannonia. În timpul unei audiențe cu ambasadă quazilor , Valentinian a suferit un atac celebral în timp ce striga furios , ducând la moartea sa pe 17 noiembrie 375.

Succesiunea nu mergea așa cum era planificată. Gratian avea doar 16 ani și era dispus să acționeze în calitate de împărat, dar trupele din Pannonia l-au proclamat împărat pe fratele sau , sub titlul de Valentinian al II-lea .

Gratian a acceptat alegerea lor și a administrat partea galică a Imperiului Roman de Vest. Italia,Illyria și Africa au fost oficial administrate de fratele său și de mama lui vitregă Justina. Cu toate acestea, diviziunea era pur și simplu nominală, deoarece actuala autoritate încă o avea Gratian.


Între timp, Imperiul Roman de Est se confruntă cu propriile probleme cu triburile germane. Vizigotii, un trib germanic de Est, au fugit de pe fostele lor terenuri în urma invaziei hunilor. Liderii lor Alavivus si Fritigern i-au condus să caute refugiu în Imperiul Roman de Est. Valens le-a permis să se stabilească ca foederati pe malul sudic al Dunării în 376. Cu toate acestea, noii veniți s-au confruntat cu probleme de la presupuși comandanți provinciali corupți și de o serie de greutăți. Nemulțumirea lor i-a făcut să se revolte împotriva gazdei lor romane.

Conflictele au continuat în următorii două ani. Valens a condus o campanie împotriva lor în 378. Gratian i-a asigurat unchiului său întăriri din armata occidentală romană. Cu toate acestea, această campanie s-a dovedit a fi dezastruoasă pentru romani. Cele două armate s-au ciocnit la Adrianopol . Valens era suprasolicitat de superioritatea numerică a forțelor goților. Unii dintre ofițerii săi l-a sfătuit să fie atenți și să aștepte sosirea lui Gratian, alții au cerut un atac imediat și, în cele din urmă, Valens, dornic să aibă toată gloria pentru sine, s-a întors în luptă. Pe 9 august 378,bătălia de la Adrianopol a dus la înfrângerea zdrobitoare a romanilor și la moartea imparatului Valens. Istoricul contemporan Ammianus Marcellinus a estimat că două treimi din armata romană au fost pierdute în luptă.

Lupta a avut consecințe importante. Soldații veterani și administratorii de valori se numărau printre victime . În acel moment au existat câteva înlocuiri disponibile, lăsând Imperiul cu problema găsirii unei conduceri adecvate. Armata romană a început, de asemenea, să se confrunte cu probleme de recrutare. În secolul următor o mare parte a armatei romane a fost compusă din mercenari germani.

Pentru moment, însă, există o altă preocupare. Moartea lui Valens i-a lăsat pe Gratian și Valentinian al II-lea drept unicii Augusti. Gratian era acum responsabil pentru întregul imperiu. A căutat un înlocuitor augustus pentru Imperiul Roman de Est. Alegerea lui a fost Teodosie I .

Gratian a guvernat imperiul roman de apus cu indolență. Se consideră că el a devenit o marioneta , întimp ce generalul franc Merbaudes și episcopul Ambrose de Milano au acționat împreună din spatele tronului. Gratian și-a pierdut favoarea facțiunilor Senatului Roman prin interzicerea păgânismului tradițional la Roma și renunțarea la titlul lui de Pontifex Maximus. Seniorul Augustus a devenit, de asemenea, nepopular printre trupele romane din cauza asociației sale strânse cu așa-numiții barbari. El a recrutat alani in serviciul său personal și a adoptat înfățișarea unui războinic scitic pentru apariții publice.

Între timp, lui Gratian, Valentinian al II-lea și Teodosie s-au alăturat unui al patrulea August. Teodosie l-a proclamat în ianuarie 383, fiul său cel mai în vârstă,Arcadius, drept Augustus, într-o încercare evidentă de a asigura succesiunea. Băiatul avea șase ani și nu avea nici o autoritate reală. Totuși, el a fost recunoscut drept co-conducător al tuturor celor trei Augusti.

Nepopularitatea crescută a lui Gratian a provocat probleme. Magnus Maximus , un general din Hispania , așezat în Marea Britanie , a fost proclamat Augustus de către trupele sale în 383 și s-a revoltat împotriva lui Gratian prin a invada Galia. Gratian un fugit de la Lutetia ( Paris ) la Lugdunum ( Lyon ), unde a fost asasinat la 25 august 383 la vârsta de 25 de ani.

Maximus a fost un credincios ferm al Crezului de la Niceea și a introdus persecuția de stat cu acuzația de erezie , ceea ce a adus în conflict cu Papa Siricius,care a susținut că Augustus nu avea autoritate asupra chestiunilor bisericești. Dar el a fost un împărat cu sprijin popular.

Dupa moartea lui Gratian, Maximus a trebuit sa ocupe de Valentinian al II-lea, la varsta de doar douazeci de ani, ca senior Augustus. În primii câțiva ani,Alpii au servit servi drept granițe între teritoriile respective ale celor doi împărați rivali occidentali. Maximus a controlat Marea Britanie, Galia,Hispaniași Africa. A ales drept capitala Augusta Treverorum (Trier ).

Maximus a inceput negocieri cu Valentinian al II-lea și Teodosie, încercând să obțină recunoașterea oficială. Până în anul 384 negocierile au fost neroditoare și Maximus a încercat să aplice această problemă rezolvând succesiunea pe care doar un împărat legitim ar putea să o facă: proclamând propriul fiu mic Flavius ​​Victorun drept Augustus. Anul se incheia cu imperiul condus de cinci Augusti (Valentinul al II-lea, Teodosie I, Arcadius, Magnus Maximus și Flavius ​​Victor), relațiile dintre ei fiind încă nedeterminate.

Teodosie a fost lăsat văduv în 385, după moartea subită a lui Aelia Flaccilla Augusta . El s-a recasatorit cu sora lui Valentin al II-lea, Galla, iar căsătoria a asigurat relații mai strânse între cei doi imparati legitimi.

În 386, Maxim și Victor au primit în sfârșit recunoașterea oficială a lui Theodosius, dar nu de la Valentinian. În 387, Maximus se pare că a decis să se scape de rivalul său italian. A trecut Alpii în valea Po și a asediat Milano. Valentinian și mama sa au fugit în Salonic de unde au căutat sprijinul lui Teodosie. Theodosius a făcut o campanie în vest în 388 și a iesit victorios împotriva lui Maximus. Însuși Maximus a fost capturat și executat în Aquileia la 28 iulie 388. Magister militum Arbogast a fost trimis la Trier cu ordinul de a-l ucide și pe Flavius ​​Victor. Teodosie l-a restaurat pe Valentinian la putere și s-a convertit la ortodoxismul catolic. Teodosie a continuat să-l sprijine pe Valentinian și să-l protejeze de o varietate de uzurpări.

În 392, Valentinian al II-lea a fost ucis în Viena. Arbogast a aranjat numirea lui Eugenius ca împărat. Cu toate acestea, împăratul estic Teodosie a refuzat să-l recunoască pe Eugenius ca împărat și a invadat Occidentul, învingându-l și omorând pe Arbogast și pe Eugenie în bătălia de la Frigidus. Astfel, el a reunit întregul Imperiu Roman sub conducerea sa.


Theodosius a fost ultimul împărat care a condus întregul Imperiu. După moartea sa în 395, a impartit imperiul celor doi fii ai lui,Arcadius si Honorius; Arcadius a devenit conducător în est, cu capitalul la Constantinopol , iar Honorius a devenit conducător în vest , cu capitala la Milano și apoi la Ravenna. Statul roman va continua să aibă doi împărați diferiți cu scaune diferite de putere pe parcursul secolului al V-lea.

Societate și EconomieModificare

FamiliaModificare

Femeile, sclavii și oamenii liberi în societatea imperialăModificare

Sistemul monetar și bancarModificare

Mineritul și metalurgiaModificare

Transportul, comunicațiile și comerțulModificare

Profesii și ocupațiiModificare

PIB și distribuția veniturilorModificare

Administrație și ArmataModificare

Guvernul CentralModificare

SenatulModificare

Armata imperialăModificare

Guvernarea provincialăModificare

Dreptul RomanModificare

FiscalitateaModificare

Stilul de viațăModificare

OrașulModificare

Alimentele și aprovizionarea cu apăModificare

Recreația și divertismentulModificare

VestimentațiaModificare

CulturaModificare

Pictura, sculptura și mozaiculModificare

Muzica și teatrulModificare

LiteraturăModificare

ÎnvățământulModificare

TehnologiaModificare

Ingineria și arhitecturăModificare

ȘtiințaModificare

ReligiaModificare

Cultul imperialModificare

CreștinareaModificare

MoștenireaModificare

ReferințeModificare

  1. ^ a b c d Taagepera, Rein (). „Size and Duration of Empires: Growth-Decline Curves, 600 B.C. to 600 A.D”. Social Science History. 3 (3/4): 115–138. doi:10.2307/1170959. JSTOR 1170959. 
  2. ^ John D. Durand, Historical Estimates of World Population: An Evaluation, 1977, pp. 253-296.
  3. ^ „Roman Empire -- Britannica Online Encyclopedia”. www.britannica.com. Accesat în . 

BibliografieModificare

  • Edward Gibbon, Decline and Fall of the Roman Empire, J.M. Dent & Sons, London, 1966
  • Edward Gibbon, Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman, Editura Minerva, București, 1976
  • Jean-Michel Carrié et Aline Rousselle, L'Empire romain en mutation : Des Sévères à Constantin (192-337), t. 10, Le Seuil, coll. « Points Histoire / Nouvelle Histoire de l'Antiquité », 2003 (ISBN 2-02-025819-6) (notice BnF no FRBNF37052012v)
  • Jean-Pierre Martin, Alain Chauvot et Mireille Cébeillac-Gervasoni, Histoire romaine, Paris, Armand Colin, coll. « collection U », 2001 (ISBN 2200265875) (notice BnF no FRBNF37659555)
  • Yann Le Bohec, L'armée romaine sous le Bas-Empire, Paris, Picard, 2006 (ISBN 2-7084-0765-1) (notice BnF no FRBNF409209405)
  • Paul Petit, Histoire générale de l'Empire romain, Le Seuil, coll. « Points Histoire », 1978
  • Paul Petit, Le Haut-Empire: 27 av. J.-C.-161 apr. J.-C., t. 1 (ISBN 2-02-004969-4) (notice BnF no FRBNF34608092c)
  • Paul Petit, La Crise de l'Empire: Des derniers Antonins à Dioclétien, t. 2 (ISBN 2-02-004970-8) (notice BnF no FRBNF34608093)
  • Paul Petit, Le Bas-Empire : 284-395, t. 3 (ISBN 2-02-004971-6) (notice BnF no FRBNF34608094)
  • André Piganiol, L'Empire chrétien, Paris, Presses universitaires de France, 1972 (ISBN 2-13-032125-9) (notice BnF no FRBNF35303167v)
  • Roger Rémondonon, La Crise de l'Empire romain : De Marc-Aurèle à Anastase, Paris, Presses universitaires de France, coll. « La Nouvelle Clio », 1980 (ISBN 2-13-031086-9) (notice BnF no FRBNF41677283v)
  • Philippe Richardot, La fin de l'armée romaine: 284-476, Paris, Economica, 2005, 3e éd. (ISBN 2-7178-4861-4) (notice BnF no FRBNF40027748h)

Legături externeModificare

Vezi șiModificare