Sarmații (lat. Sarmatae) erau un grup de triburi nomade iranice[1] care au existat în antichitate, prosperând din secolul al V-lea î.Hr. și până în secolul al IV-lea d.Hr. La apogeul extinderii teritoriale au ocupat stepele dintre Volga, Caucaz și gurile Dunării.

Catafracții sarmați (aliații lui Decebal) pe Columna lui Traian
Imperiul roman în timpul lui Hadrian (împărat între 117–138) cu sarmații locuind în stepele ucrainene
Sarmații (în nord-estul Daciei Romane)

IstorieModificare

Originari din partea centrală a stepei euroasiatice, sarmații erau una dintre culturile scitice în sens larg.[2] Sarmații au fost menționați mai întâi de Herodot și Hipocrate, fiind pe atunci aflați încă la răsărit de Don. Ei au început să migreze spre vest în jurul secolelor al IV-lea și al V-lea î.Hr., ajungând să-i domine pe sciții, cu care erau înrudiți îndeaproape, în jurul anului 200 î.Hr. Pe timpul lui Augustus ei apar pe la gurile Dunării. Triburi izolate de sarmați apar și în Dacia: iazigii – între Dunare și Tisa și roxolanii – în zona Moldovei, în sec. al II-lea și al III-lea d. Hr.

Sarmații sunt descriși ca popor războinic, buni călăreți și buni arcași. În secolul al III-lea d.Hr stăpânirii lor asupra stepei nord-pontice i s-a pus capăt de către goți. În timpul invaziilor hunice mulți dintre sarmați s-au alăturat goților și altor triburi germanice (vandali) și au început să colonizeze Imperiul Roman de Apus.

Au existat mai multe triburi sarmate: iazigii, alanii, roxolanii ș.a. În secolul al XIV-lea, alanii, la rândul lor, s-au împărțit în mai multe ramuri printre care iașii, stabiliți în zona Moldovei, unde au lăsat numele lor orașului Iași. Urmașii alanilor au supraviețuit în Caucazul de Nord, unde locuiesc în republica autonomă Osetia de Nord-Alania.[3]

Cronicarii bizantini au dat denumirea de „sarmați” și altor popoare care au locuit ulterior la nord de Marea Neagră: popoare asiatice (mongolice) sau slave, din care coboară o parte dintre ruși și ruteni.

EtimologieModificare

 
Femeie sarmată.

Savantul englez Harold Walter Bailey considera numele sarmaților provenind din rădăcina avestică sar- (a se mișca brusc).[4] Oleg Trubaciov vedea originea sa în limba indo-ariană *sar-ma(n)t (bogat în femei, condus de femei).[5] Ideea că numele ar deriva de la cuvântul grecesc pentru șopârlă (sauros) este aproape sigur nefondată.[6]

SarmațiaModificare

 
Limbile iranice de est în primul secol î.Hr. arătate în oranj.

Sarmația era țara locuită de sarmați; după Ptolemeu Sarmația europeană ținea din Germania și Dacia până la Don, iar Sarmația asiatică de la Don până la Volga.

Marea sarmaticăModificare

Aceasta este o denumire dată de paleo-geografi unei întideri de ape care corespundea aproximativ cu Sarmația, dar care este cu mult anterioară sarmaților istorici, devreme ce a dispărut acum mai bine de 100.000 ani. Această mare cuprindea actualele mări Neagră, Caspică și Aral, precum și câmpiile dintre ele.

Vezi șiModificare

Legături externeModificare

NoteModificare

  1. ^ Harmatta 1970.
  2. ^ Unterländer et al. 2017, p. 2. . "During the first millennium BCE, nomadic people spread over the Eurasian Steppe from the Altai Mountains over the northern Black Sea area as far as the Carpathian Basin... Greek and Persian historians of the 1st millennium BCE chronicle the existence of the Massagetae and Sauromatians, and later, the Sarmatians and Sacae: cultures possessing artefacts similar to those found in classical Scythian monuments, such as weapons, horse harnesses and a distinctive ‘Animal Style' artistic tradition. Accordingly, these groups are often assigned to the Scythian culture...
  3. ^ Minahan, James (). „Ossetians”. One Europe, Many Nations: A Historical Dictionary of European National Groups. Praeger security international. Westport, Connecticut: Greenwood Publishing Group. p. 518. ISBN 9780313309847. Accesat în . The Ossetians, calling themselves Iristi and their homeland Iryston, are the most northerly of the Iranian peoples. [...] They are descended from a division of Sarmatians, the Alans, who were pushed out of the Terek River lowlands and into the Caucasus foothills by invading Huns in the fourth century A.D. 
  4. ^ Bailey, Harold Walter (). Khotanese Text. Cambridge University Press. p. 65. ISBN 9780521257794. 
  5. ^ Gluhak, Alemko (1990), "Podrijetlo imena Hrvat"[The origin of the ethnonym Hrvat], Jezik : Periodical for the Culture of the Standard Croatian Language (in Croatian), 37 (5): 131–133
  6. ^ Brzezinski & Mielczarek 2002, p. 6.

BibliografieModificare

Cărți
Reviste