Moldova

regiune istorică și geografică pe teritoriul României, Republicii Moldova și Ucrainei

Moldova (în engleză Moldavia, în germană Moldau, în franceză Moldavie, în rusă Молдавия, Молдова, în turcă Boğdan, în poloneză Mołdawia) este o regiune istorică și geografică a Europei, delimitată la vest de către Carpații Orientali și la est de către râul Nistru și care corespunde vechiului Principat al Moldovei. În prezent, arealul este împărțit între România, Republica Moldova și Ucraina. Suprafața cumulată a tuturor acestor teritorii ce alcătuiesc Moldova istorică este de 94.862 km²,[1] dintre care 35.806 km² în România (cele 8 județe ale Moldovei Occidentale cuprinzând Bucovina de Sud), 29.680 km² în Republica Moldova (partea din dreapta Nistrului cunoscută și ca Basarabia) și 21.297 km² în Ucraina (regiunea Cernăuți cuprinzând Bucovina de Nord, ținutul Herței și ținutul Hotinului, și cele 9 raioane din Bugeac). În sensul acelor de ceasornic, Moldova se învecinează la vest cu Transilvania și Maramureșul, la nord-vest cu Galiția, la nord și nord-est cu Podolia, la est cu Edisanul, la sud-est cu Marea Neagră, iar la sud cu Dobrogea și Muntenia.

Repartiția actuală a teritoriului moldovenesc
Dispersia moldovenilor în teritoriile din România, Republica Moldova și Ucraina
Acest articol se referă la regiunea istorică și geografică Moldova. Pentru statul istoric Moldova, vedeți Principatul Moldovei. Pentru regiunea cu același nume în România actuală, vedeți Moldova Occidentală. Pentru statul cu același nume, vedeți Republica Moldova. Pentru alte sensuri, vedeți Moldova (dezambiguizare).

Actualmente sensul termenului este echivoc, noțiunea fiind folosită pentru a desemna fie numai teritoriul aparținând României, fie numai pe cel al Republicii Moldova, fie întregul spațiu istoric și geografic omonim, descris în acest articol. Istoric vorbind, termenul a fost folosit pentru a desemna mai multe entități politice și administrative.

Populația arealului moldovenesc este formată, majoritar, de către etnici români numiți moldoveni, amestecați, în proporții variabile în nord, est și sud-est (înafara frontierelor actuale ale României), în principal cu populații de origine slavă.

Moldova (semantică) modificare

În decursul istoriei, până la formarea statului român, termenul de „Moldova” s-a folosit pentru a desemna:

Spre sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, termeni precum Moldova Occidentală (sau de Vest) și Moldova Orientală (sau de Est) au început să fie folosiți pentru a descrie arealele geografice din Moldova separate de râul Prut.[2][3] Actualmente Moldova Occidentală (sau Moldova de Vest) nu trebuie confundată cu Regiunea de dezvoltare Nord-Est.

Aspecte geografice și istorice modificare

Vecinătate modificare

Regiunile istorice învecinate sunt:

Date de geografie istorică modificare

Din punct de vedere istorico-geografic, specificitatea teritoriului se încadrează între obstacolele naturale reprezentate de Carpații Orientali la apus, adâncul canion al văii Nistrului la miazănoapte și răsărit, luncile umede și mlăștinoase ale Nistrului inferior, limanurilor basarabene, Dunării de Jos și Siretului inferior la miazăzi, care au reprezentat în decursul vremurilor limite ale Tirgeților, Carpilor, Bastarnilor, Iașilor și însfârșit ale romanicilor orientali.[4]

Diviziuni istorice modificare

 
Împărțirile succesive ale teritoriului moldovenesc

Spațiul moldovenesc – anume suprafața vechiului Principat al Moldovei, a fost de-a lungul timpului în mai multe moduri divizat din punct de vedere administrativ:

  • Pocuția nu a fost niciodată teritoriu moldovenesc, ci doar o posesiune personală a voievozilor moldoveni în regatul Poloniei.
  • Transnistria (teritoriu pe atunci integrat atât Podoliei poloneze cât și Edisanului otoman) nu a fost niciodată a Moldovei, dar voievozii moldoveni (începând cu Bogdan al III-lea în 1512 și continuând până la Gheorghe Duca în 1672) au avut posesiuni lângă Soroca (mori de apă, Valea Adâncă) și în jurul Dubăsarilor (satul și vadurile).
  • trei teritorii au fost pierdute de Principatul Moldovei înainte de 1812:

Geografie politică modificare

Reconstituirea teritoriului istorico-geografic al principatului Moldovei este problematică[5][A] deoarece acest teritoriu astăzi transfrontalier[5] face parte din:

La finalul celui de-al Doilea Război Mondial, în timpul negocierilor pentru pace, politicianul sovietic moldovean Nikita Salogor a propus reunirea teritoriilor care au aparținut Principatului Moldovei, în Moldova Mare.[6][7]

Geomorfologie modificare

Morfostructural, teritoriul regiunii istorice Moldova este constituit - de la vest spre est, de:

În sensul acelor de ceasornic, limitele sale sunt date de următoarele morfo-structuri: Podișul Podoliei la nord, nord-est și est, continuarea Câmpiei Mării Negre la est, Marea Neagră în sud-est, Delta Dunării, Podișul Dobrogei, structurile de continuare ale Câmpiei Române, Subcarpaților de Curbură și Carpaților Orientali la sud.

Hidrografie modificare

Principalele cursuri de apă pe teritoriul regiunii sunt:

Demografie modificare

 
Grupuri etnice în teritoriile românești la începutul secolului XX

În decursul istoriei, din punct de vedere demografic, specificitatea teritoriului a constat în fluxul și refluxul populațiilor respectiv sedentare și nomade în funcție de variațiile climei și pluviometriei. În perioadele de secete prelungite, când pădurile erau periclitate în favoarea stepei, populațiile sedentare se retrăgeau spre zonele de pădure, spre Carpații Orientali sau spre Dunărea de Jos, atât pentru a dispune de apă, cât și pentru a fugi de jafurile popoarelor nomade din stepa pontică, ele însele împinse spre Apus, adesea unele de altele, din cauza secării izvoarelor și râurilor mici. În perioadele de pluviometrie normală, când cursurile de apă își regăseau debitul iar pădurile și pășunile se refăceau, populațiile de agricultori (succesiv daci, slavi, romanici manifestați prin cultura Dridu, bolohoveni etc.) coborau din nou „spre vale” și spre Răsărit, pe măsură ce slăbea stăpânirea nomazilor din stepă (succesiv sciți, sarmați, roxolani, onoguri, hazari, pecenegi, cumani, maghiari și tătari) și reclădeau sate și cetăți.[8]

Orașe importante modificare

 
 
 
 
 

Orașele cu mai mult de 50.000 de locuitori, sunt:

Oraș Populație* Țară, regiune administrativă
1.   Chișinău 532.513   Moldova, Chișinău
2.   Iași 290.422[9]   România, Județul Iași
3.   Galați 249.432[9]   România, Județul Galați
4.   Cernăuți 240.600   Ucraina, Regiunea Cernăuți
5.   Bacău 144.307[9]   România, Județul Bacău
6.   Botoșani 106.847[9]   România, Județul Botoșani
7.   Bălți 97.930   Moldova, Bălți
8.   Suceava 92.121[9]   România, Județul Suceava
9.   Tighina 91.882   Moldova, Bender
10.   Piatra Neamț 85.055[9]   România, Județul Neamț
11.   Ismail 84.815   Ucraina, Regiunea Odesa
12.   Focșani 79.315[9]   România, Județul Vrancea
13.   Bârlad 55.837[9]   România, Județul Vaslui
14.   Vaslui 55.407[9]   România, Județul Vaslui
15.   Roman 50.713[9]   România, Județul Neamț

* Recensăminte: România – 2011, Republica Moldova – 2014, Ucraina – 2001

Aspecte culturale modificare

Există la nivelul teritoriului moldovenesc istoric diferite aspecte etnografice și culturale, care în majoritate nu sunt proprii exclusiv acestui teritoriu și dintre care multe nu se găseau în totalitatea arealului, ci numai în anumite zone; cele mai specifice dintre aceste aspecte sunt graiul moldovenesc al limbii române și organizarea religioasă a arealului, care aparținea până în 1815 în întregime Mitropoliei Moldovei înființată între anii 1381-1386 și recunoscută de Patriarhia Constantinopolului în anul 1401, cu sediul mitropolitan inițial la Rădăuți, apoi în 1401 la Suceava, iar la mijlocul sec. al XVII-lea, în Iași.[10]

Graiul moldovenesc modificare

Din punct de vedere lingvistic, specificitatea teritoriului se manifestă îndeosebi prin graiul moldovenesc, care de altfel depășește limitele sale, devreme ce era vorbit în Dobrogea de Nord de-a lungul Dunării, și în Transilvania de Nord-Est.[10]

Pe teritoriul Moldovei istorice există (sau existau) mai multe graiuri moldovenești, aparținând arealului lingvistic al subdialectului de tip nordic sau moldovenesc, cuprinzând o serie de particularități dialectale care reprezintă principala trăsătură comună a moldovenilor, ele fiind utilizate, mai mult sau mai puțin frecvent, pe întreg spațiul moldovenesc și chiar dincolo de el, în Transnistria, zone din nordul Munteniei, Delta Dunării sau diaspora română[11], datorat, în cea mai mare parte, emigrărilor ardelenești la est de Carpați[12].

Fonetic, din punct de vedere lexical, precum și din punct de vedere morfologic sau sintactic, Moldova nu are un grai unitar. Astfel, graiurile din Bucovina au un aspect de mozaic (îmbină trăsături ale graiurilor centrale, bucovinene și în unele localități ale graiurilor maramureșene), iar la est și nord de Prut au un specific aparte (dar nu au statut autonom – aparținând ariei dialectale a masivul moldovenesc și, luate în ansamblu n-au fost atrase într-o altă arie lingvistică). Graiurile centrale din Basarabia au trăsături similare cu cele consemnate în dreapta Prutului, iar mare parte dintre particularitățile din zona sud-vestică (pe linia CahulReniChilia) fac arie comună cu graiurile muntenești. În zona nord-vestul Basarabiei, nordul Bucovinei, ținutul Herța, graiurile fac arie comună cu sudul Bucovinei. Pe linia CamencaRâbnițaDubăsari și Kotovsk, Ucraina aflată în zona de nord-est a Republicii Moldova, graiurile fac în unele privințe arie comună cu cele din nordul Moldovei istorice și se caracterizează prin păstrarea la toate nivelele a multor elemente vechi la toate compartimentele limbii, dar și prin dezvoltarea unor particularități specifice. Există de asemeni o împărțire a graiului Moldovenesc într-un areal nordic și unul sudic, graiul moldovenesc tipic fiind reprezentat în zonele centrală și de nord ale Moldovei.[13]

Despre Transnistria – zonă aflată înafara arealului istoric moldovenesc, dar unde se află vorbitori de limbă română, există opinia (cf. M. V. Serghievskii), contestată, a unei evoluții de sine stătătoare a limbii vorbite, etichetată drept „moldovenească”.[13]

 
Colaj. Munții Hășmașului din Carpații Orientali, Mănăstirea Voroneț, Palatul Culturii din Iași, Statuia lui Ștefan cel Mare din Chișinău și un grup de dansatori moldoveni.

Patrimoniu cultural modificare

Din punct de vedere cultural, specificitatea teritoriului se manifestă pregnant prin conștiința localnicilor romanici de a fi „Moldoveni”, anume descendenți ai locuitorilor vechiului Principat, dar această conștiință, împărtășită de toți între Carpați și Nistru, este diferit exprimată de-o parte și de alta a Prutului, în cele două teritorii separate de Tratatul de la București din 1812. În partea de Apus, care se află în România din 1856 (1918 pentru Bucovina de Sud), a fi „Moldovean” înseamnă a face parte din poporul Român, în aceiași măsură cu Ardelenii, Bănățenii, Dobrogenii, Oltenii sau Muntenii. Dimpotrivă, în partea de Răsărit care a stat 105 ani sub stăpânirea Imperiului Rus, 47 de ani în stăpânirea sovietică și care din 1991 încoace se află în zona de influență geopolitică a Rusiei, teama (accentuată de războiul pierdut din 1992) de a „supăra” minoritățile conlocuitoare (o treime din locuitori) și de a provoca „puterea tutelară”, ai căror reprezentanți exprimă amenințări la orice tentativă de apropiere de România, determină majoritatea cetățenilor care se simt „Moldoveni” să-și exprime această identitate în sensul dorit de acei reprezentanți, anume în sensul că a fi „Moldovean” înseamnă a face parte dintr-o „etnie” diferită de cea a (celorlalți) Români[14].

 
Ion Creangă

Cu toate acestea, atât „Moldovenii români” cât și cei din zona de influență geopolitică a Rusiei socotesc poeții și scriitorii născuți în teritoriul istoric al Moldovei ca fiind o parte esențială din patrimoniul lor cultural comun:

Pictori cu origini moldovene sunt: Octav Băncilă, Victor Brauner, Nicu Enea, Ștefan Luchian, Camil Ressu, Theodor Pallady, Gheorghe Petrașcu, Glebus Sainciuc, Arthur Aron Segal, Gheorghe Tattarescu, Nicolae Tonitza...

Arta populară moldovenească este de asemenea un patrimoniu cultural comun tuturor moldovenilor de pe ambele maluri ale Prutului.

Creațiile arhitecturale sunt de asemenea un patrimoniu comun, fie că este vorba de cele bisericiești construite în stil moldovenesc[16] , fie că este vorba de vechile cetăți de apărare.

Note modificare

Note modificare

  1. ^ Muntele, Ionel; Sîrbu, Costel-Cosmin; Ostopovici, Ionuț-Vasile (). „Historical Moldavia – from Demographic Expansion to a Shrinking Region”. Romanian Journal of Geography. 63 (1): 3. ISSN 2285-9675. Accesat în . 
  2. ^ Istoria evreilor în țerile noastre, Nicolae Iorga, Analele Academiei Române Seria II Tom XXXVI— Memoriile Secțiunii Istorice No. 7, Librăriile Socec & Comp și C. Sfetea, București, 1913
  3. ^ Istoria românilor (Ediția I) – Cap. „Adevărul asupra trecutului și prezentului Basarabiei” în , Nicolae Iorga, București, 1936-1939
  4. ^ Nicolae Chetraru, Din istoria arheologiei Moldovei, ed. Știința, Chișinău 1994, ISBN 5-376-01636-6.
  5. ^ a b c Regiunile de cooperare transfronatalieră, surse de stabilitate sau conflict ?, Nicolae Popa, Geopolitica, Anul IV, nr. 20 (4 / 2006), p. 25
  6. ^ Chestiunea revizuirii hotarelor RSS Moldovenești: de la proiectul „Moldova Mare” la proiectul „Basarabia Mare” și cauzele eșecului acestora (decembrie 1943 – iunie 1946) (în Romanian), II (2), Archiva Moldaviae, , ISSN 2067-3930 
  7. ^ Numarul 6/1995, Magazin Istoric 
  8. ^ Victor Spinei, Realități etnice și politice în Moldova meridională în secolele X-XIII: români și turanici, ed. Junimea, Iași 1985.
  9. ^ a b c d e f g h i j Rezultatele finale ale Recensământului din 2011: „Tab8. Populația stabilă după etnie – județe, municipii, orașe, comune”. Institutul Național de Statistică din România. iulie 2013. Arhivat din original la . Accesat în . 
  10. ^ a b Gheorghe Postică, Civilizația veche românească din Moldova, ed. Știința, Chișinău 1995, ISBN 5-376-01634-X.
  11. ^ Pentru delimitarea arealelor dialectale ale dacoromânei, specialiștii au avut în vedere mai multe criterii, printre care cel genetic și / sau structural rămâne prioritar, deoarece reușește să corecteze acele lipsuri care nu privesc „repartiția dialectală a dacoromânei prin prisma noilor metode și procedee lingvistice de analiză și sinteză”. Astfel, graiurile moldovenești, aparținând arealului istoric respectiv, se încadrează conform acestui criteriu, în „subdialectul de tip nordic sau moldovenesc, desfășurat pe cel mai întins areal lingvistic”, spre deosebire de subdialectul de tip sudic sau muntenesc. Vezi, în acest sens, Matilda Caragiu Marioțeanu, Compendiu de dialectologie română (nord și sud-dunăreană), București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1975, p. 128-188 și, mai nou, Ion-Horia Bîrleanu, Curs de dialectologie românească, Partea I. Probleme teoretice, Editura Universității, Suceava, 2000, p. 61-71 sau Ion-Horia Bîrleanu, Gheorghe Jernovei, Dialectologia limbii române, Partea I, Cernăuți, „Ruta”, 2005.
  12. ^ Vezi, pentru detalii, Ion-Horia Bîrleanu, Emigrări ardelenești la est de Carpați. Consecințe lingvistice, Iași, Sedcom Libris, 1998. Aportul demografic transilvănean este reflectat nu numai în graiurile funcționale în acest areal lingvistic ci și în toponimie sau antroponimie, cum ar fi numele de familie formate de la oiconime ardelenești, de tipul: Bălcan, Băițan, Budușan(u) etc., p. 87-124.
  13. ^ a b Graiurile românești din nord-estul Republicii Moldova, Stela Spînu, Institutul de Filologie – Academia de Științe a Republicii Moldova, Magna-Princeps. S.R.L., Chișinău, 2010, ISBN 978-9975-4173-0-3, (v. p. 18-26)
  14. ^ Jean Nouzille La Moldavie, Histoire tragique d'une région européenne („Moldova, istoria tragică a unei regiuni europene”), ed. Bieler, ISBN 2-9520012-1-9
  15. ^ Cultură și civilizație medievală românească (din Evul Mediu timpuriu până în secolul XVII), Eșanu, 1996, p. 109-111
  16. ^ Cultură și civilizație medievală românească (din Evul Mediu timpuriu până în secolul XVII), Eșanu, 1996, p. 105-109

Bibliografie modificare

Legături externe modificare

Vezi și modificare