Limba germană

limbă vorbită în Germania și alte țări germanice
Limba germană
Deutsch
PronunțieDespre acest sunet [ˈdɔʏtʃ] 
Vorbită înAustria
Belgia
Danemarca
Elveția
Franța (Alsacia, Lorena)
Germania
Italia (Tirolul de Sud)
Liechtenstein
Luxemburg
Namibia
Polonia (Silezia)
România
Rusia
Țările de Jos
Regatul Unit
Irlanda
RegiuniEuropa Centrală
Număr de vorbitori185 de milioane[1] (locul 10)
Limbă-mamăgermanică occidentală comună
Sistem de scrierealfabetul latin (variantă germană)
Tipologie lingvisticălimbă flexionară
SVO (propoziții simple, VSO și SOV în propoziții compuse)
Clasificare
limbi indo-europene
Statut oficial și codificare
Limbă oficială înAustria
Belgia
Tirolul de Sud (Italia)
Elveția
Germania
Liechtenstein
Luxemburg

 Uniunea Europeană
Limbă recunoscută oficial înKrahule (Slovacia)
Namibia
Vatican
voievodatul Opole (Polonia)
Raionul național german Halbstadt (Rusia)
Limbă minoritară recunoscută înDanemarca
Namibia
Polonia
Republica Cehă
România
Slovacia
Ungaria
Organ de
reglementare
Council for German Orthography[*][[Council for German Orthography (international normative body regulating German orthography)|​]]
IDS – Institute for the German Language[*][[IDS – Institute for the German Language (institute in Germany)|​]]  Modificați la Wikidata
ISO 639-1de
ISO 639-2ger (B)
deu (T)
ISO 639-3
(cel mai
răspândit dialect)
deu
Extras
Declarația Universală a Drepturilor Omului – articolul 1
Alle Menschen sind frei und gleich an Würde und Rechten geboren. Sie sind mit Vernunft und Gewissen begabt und sollen einander im Geiste der Brüderlichkeit begegnen.
Răspândire în lume
Lumea germanofonă      Limba oficială      Limba vorbită      Limba regională
Lumea germanofonă

     Limba oficială

     Limba vorbită

     Limba regională

Puteți vizita Wikipedia în Limba germană.
Această pagină poate conține caractere Unicode

Limba germană (în germană Deutsche Sprache, uzual Deutsch Despre acest sunet [ˈdɔʏtʃ] ) aparține grupului vestic al limbilor germanice. Formează împreună cu neerlandeza un continuum dialectal.

Limba germană este vorbită ca limbă maternă de majoritatea populației în Germania, Austria, Elveția, Luxemburg și Liechtenstein, în estul Belgiei, precum și în regiunea Schleswigul de Nord (Nordschleswig) din sudul Danemarcei, în regiunea autonomă Tirolul de Sud (Südtirol) din nordul Italiei, în voievodatul Opole al Poloniei și în regiunile Alsacia (Elsaß)[2] și Lorena (Lothringen)[3] din Franța. De asemenea, germana e vorbită ca limbă maternă de 45 mii de persoane în Cehia (mai ales în regiunea istorico-geografică Egerland) și de cca 110 mii de persoane în Ungaria (cu precădere în regiunea istorico-geografică Dunantul fiind folosită ca limbă oficială locală în orașul Sopron). În România, limba germană este vorbită de circa 60 mii de persoane.

În plus, limba germană este vorbită de un număr destul de mare de coloniști germani în SUA (cca 45 milioane de etnici germani dintre care 6,1 milioane utilizează germana ca limbă maternă), Canada (2,5 milioane de etnici germani dintre care 300 mii vorbitori nativi de germană), Mexic (90 mii vorbitori ca limbă maternă), Argentina (1,5 milioane de persoane cu descendență germană dintre care 350 mii folosesc germana ca limbă maternă), Uruguay (40 mii de etnici germani, inclusiv 10 mii vorbitori de germană ca limbă maternă), Brazilia (cca 5 milioane de etnici germani dintre care 900 mii vorbesc germana ca limbă maternă), Paraguay (250 mii vorbitori ca limbă maternă), Chile (cca 150 mii de etnici germani dintre care 20 mii vorbitori nativi de germană), Namibia (30 mii vorbitori ca limbă maternă), Rusia (450 mii vorbitori ca limbă maternă), Kazahstan (350 mii vorbitori ca limbă maternă) și Australia (cca 1 milion de etnici germani dintre care 200 mii mai rămân vorbitori nativi de germană).

Pronunție și grafieModificare

Detaliile din această secțiune se referă în primul rând la limba germană standard (Hochdeutsch). Pronunția în celelalte dialecte germane poate diferi mult de pronunția standard.

Lungimea (sau cantitatea) sunetelor joacă un rol important în limba germană. O vocală pronunțată lung sau scurt poate produce o diferență între două cuvinte care în rest sunt identice. De exemplu, Miete, cu i pronunțat lung, înseamnă „chirie”, dar Mitte, cu i pronunțat scurt, înseamnă „mijloc”, „centru”. Ofen, cu o lung, înseamnă „cuptor”, „sobă”, dar offen, cu o scurt, înseamnă „deschis”. După cum se observă din aceste exemple, în limba germană și substantivele comune sunt scrise cu inițială majusculă.

Pentru a distinge între vocale lungi și vocale scurte, ortografia germană folosește consoane simple sau duble. După vocale scurte se scriu, de obicei, consoane duble (tt, dt, ll, ck, mm, nn, ss, tz etc.), iar după vocale lungi sau diftongi se scriu consoane simple (t, d, l, m, n, s, z etc.). Pentru a se reda sunetul s după o vocală lungă sau după diftong, în scrierea germană se folosește în multe cazuri, încă din evul mediu, și litera specială ß, numită pe românește „s dur” sau și „s ascuțit” (scharfes S sau Eszett). Astfel: ich esse (= eu mănânc) se pronunță cu e scurt, dar ich aß (= eu mâncam, am mâncat) se pronunță cu a lung.

Multă vreme pentru litera minusculă specială ß nu a existat majusculă corespunzătoare. În loc de „s dur mare”, care nu a existat, se scria SS. Totuși, în iunie 2008 organizațiile internaționale de standardizare ISO și DIN au hotărât introducerea literei majuscule „s dur” cu codul Unicode 1E9E. Motivul este normarea tehnicilor de scriere. Noua literă „s dur majuscul” încă nu este întâlnită în practică.

În germana din Elveția și Liechtenstein litera ß nu se folosește deloc, și în loc de ß se scrie ss.

O altă deosebire față de română, întâlnită în multe dialecte germane actuale, este faptul că litera r se pronunță foarte voalat, și uneori nici nu se distinge acustic.

Vocalele a, o și u se folosesc și în varianta cu umlaut, care este o modificare a pronunției lor. Umlautul se notează în scris cu semnul diacritic numit „tremă”, format din două puncte plasate orizontal deasupra literei: ä, ö și ü, iar la majuscule: Ä, Ö și Ü.

  • ä și Ä se pronunță asemănător cu un „e” românesc, dar foarte deschis;
  • ö și Ö se pronunță asemănător cu „eo”, așa ca în cuvintele românești foehn, bleu și loess.
  • ü și Ü se pronunță asemănător cu „iu”, așa ca în cuvintele românești etui și tul.

În loc de vocală cu umlaut se mai poate scrie și: ae, respectiv oe și ue (excepție: în numele proprii), dar aceste perechi de litere se pronunță la fel ca și ä respectiv ö și ü.

Alte particularități fonetice germane:

  • äu se pronunță (simplificat) ca și „oi”.
  • c se pronunță în multe cazuri ca și „țe”;
  • e se pronunță deseori ca un „ă”;
  • ei se pronunță ca și „ai”;
  • eu se pronunță (simplificat) ca și „oi”.
  • ge se pronunță ca „ghe”;
  • gi se pronunță ca și „ghi”;
  • j se pronunță ca un „i”;
  • r se pronunță în multe dialecte germane foarte voalat, eventual chiar deloc
  • s se pronunță în multe cazuri ca și „z”;
  • sch se pronunță ca un „ș”;
  • sp se pronunță în multe cazuri ca și „șp”; în unele dialecte nordice se pronunță sp;
  • st se pronunță în multe cazuri ca și „șt”; în unele dialecte nordice se pronunță st;
  • v se pronunță ca un „f”;
  • w se pronunță ca un „v”; excepție:
  • y se pronunță ca și „ü” (vezi mai sus);
  • z se pronunță ca un „ț”.

IstorieModificare

Istoria limbii germane își are originea o dată cu apariția limbii Germane Vechi. Lucrările scrise pentru această limbă au apărut la sfârșitul secolului al IX-lea.

Limba Germană Inaltă Veche era prezentă prin existența mai multor dialecte regionale. Cu toate ca limba Germană Inaltă Veche era predominantă in zona Germaniei, această limbă a avut de suferit o serie de modificări de-a lungul timpului. Limba Germană Inaltă Veche a avut o ușoara reglementare la sfarșitul anului 1050. limba germană a avut inițial o multitudine de dialecte care s-au dezvoltat aproape independent. 
Lucrările  sunt aproape toate produse în Hochdeutsch, care este o limbă universală înțeleasă în toate zonele de limbă germană de pe glob. În 1998 s-a ajuns la decizia reformării  limbii germanice„noi”.

Situație actualăModificare

Germana este limba oficială în Germania, Austria și Liechtenstein, una din limbile oficiale în Belgia (alături de neerlandeză și franceză), Elveția (împreună cu franceza, retoromana și italiana) și Luxemburg (împreună cu franceza și luxemburgheza), precum și limbă oficială regională în regiunea autonomă Tirolul de Sud din nordul Italiei (alături de italiană), Raionul național german Halbstadt din Rusia (alături de rusă) și Raionul național german Azovo din Rusia (alături de rusă). Până în 1990 a fost și una dintre limbile oficiale ale Namibiei (alături de afrikaans și engleză; din 1990 este limba națională). Într-o serie de localități din Danemarca, Polonia, Slovacia, Ungaria și România germana are statut de limbă co-oficială locală.

Totodată, germana este una dintre cele 3 limbi de lucru ale Comisiei Europene (alături de franceză și engleză), una dintre cele cinci limbi de lucru ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, una dintre cele șase limbi oficiale ale OSCE și una din cele 4 limbi oficiale ale Asociației Europene de Liber Schimb.

Conform estimărilor germana este vorbită ca limbă maternă de cca 100-120 milioane persoane (mai ales în Europa Centrală), fiind limba cu cel mai mare număr de vorbitori din Europa. Germana rămîne cea de-a treia limbă străina studiată în lume (după engleză și franceză) cu toate că influența crescândă a limbii engleze a afectat în ultimul timp rolul limbii germane în plan internațional.

GramaticaModificare

LexicModificare

Limba germană este o limbă pluricentrică, sintetică, fuzională cu forme de sinteză derivată și cu un continuum dialectal. O subdivizare posibilă a lexicului german este următoarea:

  • Două treimi din lexicul (vocabularul tematic) consemnat în lexicoane respectă strict regulile gramaticale;
  • un alt fond de cuvinte este format inițial pe baza regulilor de lexicalizare și este considerat de lingviști a fi caracteristic și necesar lexicului în uz;
  • și în sfârșit, o altă parte sunt cuvinte formate ad-hoc din articulații modulare flexibile, tot printr-un proces de lexicalizare și idiomatizare a termenilor, însoțit uneori și de schimbări semantice. Această ultimă parte se găsește doar în lexiconul „interior” („mental”) al vorbitorului, nefiind consemnată nicăieri.

Astfel, limba germană este o limbă enciclopedică cu o permanentă „creație a cuvintelor” compuse instantaneu din alte cuvinte sau morfeme (substantive, verbe, adjective, atribute, afixe etc.). Introducerea unui număr „nelimitat” de semnificații ale sensurilor noționale în ansamblarea cuvintelor formate ad-hoc constituie o posibilitate practică, această alcătuire depinzând doar de capacitățile cognitive ale ficărui individ care o uzitează. („cuvintele cu circulația cea mai mare în limbă dau adevăratul caracter al acesteia”).

În prima parte ale cuvintelor compuse există noțiuni reprezentative sau parafrazabile ale determinantului, semnificațiile acestora fiind de obicei ambivalente în format. Cuvântul de baza al sensului de referință se află la sfârșitul acestor multipli de articulații modulare și desemnează articolul întregului cuvânt compus. Alcătuirea și folosirea noilor expresii noționale sau conceptuale se instituie specific din registrele de etimologie și onomasiologie, semantica și semiotica graiurilor regionale. Această alcătuire prin derivare constituie mijlocul pricipal de dezvoltare permanentă a vocabularului existent. Metoda aceasta mai folosește la condensarea informațiilor într-un singur cuvânt și la efectul de precizie, al cărui conținut informativ astfel exprimat, ar fi la modul clasic necesar de relatat prin întregi construcții sintactice, propoziții și fraze.

Mărimea lexicului germanModificare

Limba germană standard cuprinde cca 75.000 de cuvinte de bază [4], iar numărul total de lexeme este apreciat la 300.000 - 500.000, în funcție de autor și mod de numărare. De exemplu:

  • Lexiconul „Duden. Deutsches Universalwörterbuch” indică circa 50.000 de cuvinte în limba obișnuită de zi cu zi, iar pentru lexicul principal german cca 70.000 de cuvinte [5] .
  • Lucrarea „Deutsches Wörterbuch” de Frații Grimm (1852 ... 1960) se apreciază a conține cca 350.000 cuvinte [6] .
  • Lexiconul lui Wahrig indică în prefața ediției 2006 că ar cuprinde cca 260.000 de cuvinte [7] .

Astfel de cifre indică însă doar ordinul de mărime al volumului de cuvinte din lexicul german, deoarece aprecierile acestea conțin de regulă

  • doar o parte din termenii de specialitate din diverse domenii,
  • doar o parte din cuvintele derivate și cele compuse,
  • niciun cuvânt german compus din numai două componente uzuale și care de aceea este foarte ușor de înțeles (pentru cine cunoaște deja componentele sale) [8] ,
  • niciun toponim
  • iar neologismele actuale desigur că și ele lipsesc, ca în orice lucrare tipărită mai veche.

Criteriul primordial pentru ca un cuvânt să fie preluat într-un lexicon este gradul (frecvența) de utilizare.


Limba germană în RomâniaModificare

 
Inscripțiune trilingvă, având și germana ca a treia limbă.

La recensământul populației din 2002 peste 60 de mii de locuitori ai României (0,3 % din totalul populației din țară) s-au declarat ca fiind de origine germană (sași, șvabi sătmăreni, șvabi bănățeni și țipțeri), majoritatea fiind vorbitori nativi de limbă germană. Germana este a treia limba străină în România, fiind predată la toate facultățile de limbi străine din țară. În Banat și Transilvania există și câteva licee cu predare în limba germană. La Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca 10 din cele 21 de facultăți ale universității oferă programe de studii și în limba germană. La Timișoara funcționează Teatrul German de Stat (Deutsches Staatstheater Temeswar), unul dintre puținele teatre de limbă germană din afara spațiului germanofon propriu-zis. În germană apar și câteva publicații periodice naționale sau regionale din România, printre care Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien (ADZR), Hermannstädter Zeitung și Banater Zeitung.

Dialectele germaneiModificare

 
Dialectele limbii germane

Dialectele limbii germane sunt divizate în mod tradițional în trei grupuri: germana de sus (Oberdeutsch), germana mijlocie (Mitteldeutsch) și germana de jos (Niederdeutsch). „Sus” și „jos” se referă aici la altitudinea geografică a regiunii dialectale: germana de sus se vorbește mai ales în sudul Germaniei, Austria, Elveția și alte regiuni mai înalte (spre Alpi și în văile lor), în timp ce germana de jos se vorbește în nordul Germaniei, care este o zonă întinsă de șes de mică altitudine (spre Marea Nordului și Marea Baltică).

Germana de jos se divizează în două grupuri dialectale: saxona inferioară și francona inferioară, vorbite în nordul Germaniei, Olanda și nordul Belgiei, precum și de coloniștii germani, olandezi și flamanzi stabiliți în Africa și America. Dialectele francone inferioare ale germanei de jos stau la baza limbii neerlandeze. Unii lingviști consideră germana de jos a fi o limbă distinctă, nu doar un dialect.

Germana mijlocie se împarte, de asemenea, în două grupuri dialectale: germana mijlocie occidentală (Westmitteldeutsch) și germana mijlocie orientală (Ostmitteldeutsch), fiind vorbită în centrul Germaniei (Saxonia Superioară, Luzația, sud-estul Brandenburgului, nordul Turingiei, Hessa, Renania Superioară, Palatinatul Rinului, Saarland), precum și în Luxemburg, estul Belgiei și în regiunea franceză Lorena. Grație poziției sale mediane între dialectele germanei de jos și ale celei de sus, dialectul Lausitzisch-Neumärkisch al germanei mijlocii orientale (vorbit în Berlin și în sud-estul Brandenburgului) stă la baza germanei standard (Hochdeutsch).

Germana de sus (Oberdeutsch; a nu se confunda cu germana standard sau „înaltă” numită Hochdeutsch) se împarte în trei grupuri dialectale, la rândul lor subdivizate în graiuri (“Mundarten”): francon (Fränkische Mundarten), austro-bavarez (Österreichisch-Bairische Mundarten) și suebo-alemanic (Schwäbisch-Alemannische Mundarten), vorbite în sudul Germaniei, Austria, Elveția, regiunea autonomă italiană Tirolul de Sud și în Alsacia, din Franța.

Unele dialecte contemporane ale limbii germane s-au format în secolele XVII- XIX-lea în America de Nord prin amestecul diferitor graiuri germane vorbite în Europa Centrală, printre acestea numărându-se germana din Pennsylvania, germana texană și germana hutterită.

În România, nemții vorbesc acasă de cele mai multe ori dialectul săsesc sau cel șvab. Germanii bucovineni vorbesc un dialect numit germana bucovineană (Bukowinadeutsch, Buchenlädisch sau Bukowinerisch) ce aparține germanei mijlocii de vest.

Coduri lingvisticeModificare

Limbi creoleModificare

Unserdeutsch sau Creola Rabaul Germană este o limbă creolă, bazată pe limba germană, vorbită în Papua Noua Guinee și în nord-estul Australiei.

BibliografieModificare

  • Orlando Balaș, Limba germană. Simplu și eficient, Iași, Editura Polirom, 2005
  • DUDEN Grammatik der deutschen Gegenwartssprache, Mannheim. Leipzig. Wien. Zürich, Dudenverlag, 1998
  • Gerhard Helbig, Joachim Buscha, Deutsche Grammatik. Ein Handbuch für den Ausländerunterricht, Berlin.
  • München: Langenscheidt KG, 2005
  • Fausto Cercignani, The Consonants of German: Synchrony and Diachrony. Milano, Cisalpino, 1979.

Vezi șiModificare

NoteModificare

  1. ^ National Geographic Collegiate Atlas of the World. R.R Donnelley & Sons Company. ISBN 0-7922-3662-9. 
  2. ^ În franceză Alsace
  3. ^ În franceză Lorraine
  4. ^ Dornseiff nennt im Vorwort zur 1. Auflage (1933) „30000 bis 100000 Wörter, die in einer Kultursprache gesprochen und geschrieben werden“ (Franz Dornseiff: Der deutsche Wortschatz nach Sachgruppen. 5. Auflage. de Gruyter, Berlin 1959, S. 7), was etwa den Angaben zum zentralen Wortschatz entspricht.
  5. ^ Duden. Deutsches Universalwörterbuch. 6., überarbeitete und erweiterte Auflage. Dudenverlag, Mannheim/Leipzig/Wien/Zürich 2007, S. 13. ISBN 3-411-05506-5.
  6. ^ Best 2006, S. 13.
  7. ^ Wahrig, Deutsches Wörterbuch. Hrsg. von Renate Wahrig-Burfeind. Bertelsmann Lexikon Institut, Gütersloh/ München 2008. ISBN 978-3-577-10241-4
  8. ^ v. Wahrig (2008), p. 9.

Legături externeModificare

Wikimanuale are un manual despre Germană