Sași

Pagina „Sas” trimite aici. Pentru alte sensuri vedeți Sas (dezambiguizare).

germană Siebenbürger Sachsen, română Sași transilvăneni
Stema sașilor transilvăneni (și a „Universității Săsești”), veche din evul mediu, cu cele 7 cetăți (sau orașe) care au dat numele german consacrat al Transilvaniei (i.e. Siebenbürgen). În același timp, toate aceste cetăți reprezintă cele Șapte Scaune administrative ale comunității săsești, toate subordonate în trecut Scaunului Sibiului (germană Hermannstädter Hauptstuhl).
Populație totală
c. 300.000 în întreaga lume c. 11.400-c. 13.000 în România (conform recensământului din 2011)
Regiuni cu populație semnificativă
Predominant în Transilvania, România (mai ales în trecut) dar și în Germania și Austria (cu precădere în prezent) precum și în SUA sau Canada
Limbi vorbite
Germană și dialectul săsesc (de asemenea și română și/sau maghiară)
Religii
Predominant evanghelici luterani (în trecut romano-catolici)
Grupuri înrudite sau legate cultural
Luxemburghezi, germani și austrieci precum și germanii din România în general
Note
O populație germanică care trăiește în Transilvania din secolul al XII-lea neîntrerupt până în prezent.

Sașii, sașii ardeleni, sașii transilvani sau sașii transilvăneni (în germană Siebenbürger Sachsen, colocvial Sachsen, în dialectul săsesc Siweberjer Såksen sau Soxen), sunt un grup etnic de origine predominant germană (cel mai notabil luxemburgheză), stabilit în sudul, sud-estul și nord-estul Transilvaniei începând cu mijlocul secolului al XII-lea, vorbitori nativi ai dialectului săsesc (Siweberjesch Såksesch sau doar Såksesch) și ai germanei standard (i.e. Hochdeutsch).

Biserica fortificată din Biertan

Împreună cu țipțerii (germană Zipser, Zipser Deutsche sau Zipser Sachsen) din Slovacia de astăzi (precum și din Maramureș și Bucovina) și cu germanii baltici (germană Deutsch-Balten), sașii transilvăneni reprezintă unul dintre trei cele mai vechi grupuri etnice germane care trăiește neîntrerupt din evul mediu până în prezent în Europa Centrală și de Est.

Colonizarea sașilor în Transilvania

Colonizarea sașilor în Transilvania a fost inițiată de regele Géza al II-lea (1141-1162) al Ungariei, fiind justificată, în esență, prin rațiuni de ordin economic (dezvoltare economică/comercială regională) și militar (mai precis defensiv). Timp de câteva secole, sarcina principală a coloniștilor germani a fost apărarea granițelor de est, sud și sud-est a regatului maghiar care îngloba și Transilvania pe vremuri (mai precis în evul mediu). Procesul colonizării germane în Transilvania a continuat până spre sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul veacului următor. Surse mai noi, lansează ipoteza că primii coloniști germani stabiliți în Transilvania sunt, de fapt, unii din germanii care, din aprilie până în octombrie 1096, participaseră la Cruciada țăranilor.

Nume

Țărani sași din zona Sibiului în jurul anului 1900

Săsoaică din Hărman.
Începutul sec. XX

Originea numelui pe care l-au purtat locuitorii în urma colonizării Transilvaniei de către coloniștii germani a căror proveniență de bază a reprezentat-o regiunea Renania, este controversată și încă nelămurită în rândul cercetătorilor. Deoarece un numar relativ mic al coloniștilor erau de origine saxonă, așa cum rezultă și din studiul dialectului săsesc, se constată într-un mod surprinzător și paradoxal, că numele de "sași" a fost preluat de ei înșiși începând cu secolul al XIV-lea. Primele mențiuni documentare din secolul al XII-lea și începutul secolului al XII-lea fac referire la „Flandrenses”, „Saxones” și „Theutonici”. Documentele din arhivele papale din aceeași perioadă preferă denumirea de „Theutonici”, iar documentele arpadiene îi numește „Saxones”. Mult mai rar, documentele papale fac referire la „Flandrenses” sau „Saxones”. Wilfried Loth consideră ca și majoritatea cercetătorilor că numele folosite se referă la aceeași populație.

Denumirea de "sași" (Saxones) dată coloniștilor este atestată documentar doar în 1206, când regele Andrei al II-lea al Ungariei (1205-1235) a conferit privilegii sașilor (în latină primi hospites regni) din Cricău (Krakau), Ighiu (Krapundorf) și Romos (Rumes) și le-a asigurat un statut juridic propriu. Deoarece în cancelaria regală s-a încetățenit denumirea de "sas", germanii din Ardeal au fost denumiți în mod unitar sași. La începuturile colonizării, denumirea de "sași" era dată minerilor săraci și persoanelor condamnate din Saxonia.

Limba vorbită de sași a fost numită de sași, în dialectul săsesc saksesch (în germană sächsisch) abia relativ de curând, în timp ce țăranii înșiși își desemnau modul de vorbire ca detsch (în germană deutsch), adică germană, în timp ce germana literară (în germană hochdeutsch) era denumită în dialectul săsesc muëseresch, adică „limba soldaților austrieci”, văzuți de ei ca străini.

Karl Kurt Klein a avansat ideea că sașii nefiind „Saxones”, au primit numele de la cineva din afara Transilvaniei. În susținerea conceptului stau numele localităților întemeiate pe timpul colonizării, consemnate mai târziu, care conțin cuvântul „deutsch” (exemplu: Deutsch-Kreuz - Criț). Aceste nume au fost comparate cu „Sachsenhausen” (Săsăuș), în dialect „Sessenhousn”. Cum termenul de „Sassen” este folosit în Saxonia Inferioară și îi desemnează pe saxoni, induce ideea că primii coloniști germani au fost saxoni și de aceea și-au dat ei înșiși numele de „sași” (Sassen). Cuvântul „Sassen”, în dialectul săsesc „Sessen”, înseamnă pe lângă numele lor și „locuitor” sau „încetățenit”. Cercetătoarea Annelise Thudt precizează în schimb că numele de „Untergesäss” și „Obergesäss” nu indică implicit că locuitorii acestor localități se considerau saxoni.

Cu mult timp după încheierea procesului de colonizare, s-a constatat că locuitorii au preluat numele de „sași” dintr-o pronunție nesaxonă „Sachsen”. Această proveniență a fost stabilită prin studierea foneticii dialectului săsesc, rezultând ideea că ar trebui să sune „Sasse” dar de fapt era pronunțat „Sachse”. Alte ipoteze ar fi că:

• germanii din Transilvania au preluat termenul de „Saxones” din cancelariile regale.
• termenul de sas ar proveni de la particula „szász” pe care ungurii o atașau localităților locuite de către coloniști germani, chiar dacă la localitățile similare din Ungaria particula folosită era „németi”.

Acest fapt susține ipoteza că în cancelaria maghiară se dorea o diferențiere netă între germanii din Transilvania și din Spiss față de cei așezați în Panonia. Această deosebire apare și în harta publicată de către Mályusz Elemér în 1939 în revista „Századok”.

„...Explicația că, în ochii slavilor și maghiarilor, „sas” ar însemna „colonist german”, nu are niciun suport, germanii din Ungaria fiind și ei coloniști în aceeași măsură ca și sașii din Transilvania. Dacă cumva slavii de apus înțelegeau prin „sas” miner, lucru de altfel îndoielnic, această diferențiere frapantă rămâne fără explicație, deoarece numai o foarte mică parte a locuitorilor germani din Transilvania se ocupau într-adevăr cu mineritul. Numele de „sași” a fost folosit de toate popoarele din Transilvania, nu numai de germani. Dacă românii din Transilvania folosesc cu precădere acest nume, în Moldova și în Țara Românească s-a impus folosirea denumirii de neamț.”

—Thomas Nägler - Așezarea sașilor în Transilvania, București, Editura Kriterion, 1992, p. 197.

Așezările medievale

Stema medievală a Transilvaniei, cu sigiliul Sibiului în centru

Sigiliul orașului medieval Baia, care evocă legeda sfântului Hubertus (sau Hubert)

Primii coloniști - germani (franci), luxemburghezi, valoni și flamanzi - au provenit din teritoriile situate în bazinele râurilor Rin și Mozela. Pe lângă coroana maghiară, un rol important în procesul colonizării germane în sudul Transilvaniei l-au jucat Ordinul cavalerilor teutoni, mănăstirea cisterciană Igriș din Banat, precum și abația cisterciană Cârța din Țara Făgărașului. Teritoriul din sudul Transilvaniei colonizat cu germani are o suprafață de aproximativ 30.000 km².

Pe baza rezultatelor unor săpături arheologice pe teritoriul satului dispărut Underten, Friedrich Teutsch a emis ipoteza că imigranții sași nu își așezau localitățile la întâmplare și că aceste localități au fost stabilite de-a lungul vechilor drumuri romane, ale căror urme încă erau vizibile în mijlocul secolului al XII-lea.

Sub aspect teritorial-administrativ, sașii au început să se organizeze în cadrul unor scaune săsești în prima jumătate a veacului al XIV-lea, în perioada guvernării regelui angevin Carol Robert de Anjou, probabil între anii 1325-1329. În perioada 1486-1876 a funcționat Universitatea Națiunii Săsești, organism politic de autoadministrare al sașilor transilvăneni constituit la ordinul lui Matei Corvin în 1486, care a funcționat până la 1876 ca „administrație autonomă”. Universitatea Săsească, îngloba cele șapte scaune ale Sibiului (Orăștie, Sebeș, Miercurea, Sighișoara, Nocrich, Cincu și Rupea), Scaunul Șeica și cel al Mediașului, formate mai târziu, precum și Districtul Brașov și Districtul Bistriței. În perioada 1876-1920 teritoriul locuit de sași s-a numit Comitatul Sibiului sau Provincia Sibiului.

Sașii au trăit conform obiceiurilor lor vechi; se autoguvernau, organizați fiind într-o unitate administrativă mare numită Königsboden. Existau însă și numeroase așezări săsești situate în afara acestui areal. Microregiunile populate de sași erau:

• În sudul Podișului Transilvaniei (de la Orăștie până la Drăușeni):
  • Altland (spațiul dintre Olt și Hârtibaciu),
  • Weinland (regiunea dintre cele două Târnave),
  • Waldland (spațiul dintre Hârtibaciu și Târnava Mare),
  • Zekeschgebiet (rom. Ținutul Secașelor)
  • Unterwald (spațiul din preajma Sebeșului și a Orăștiei)
• La est de munții Perșani
  • Burzenland (rom. Țara Bârsei),
• În nordul Podișului Transilvaniei (Ardealul de Nord)
  • Nösnerland sau Nösnergau (regiunea Bistriței - Țara Năsăudului)
  • Reener Ländchen (în preajma Reghinului).

Sașii au întemeiat așezări urbane și în afara arcului carpatic, precum Neamțul și Baia în Moldova, respectiv Câmpulung în Muntenia. Ultimul comite sas al Câmpulungului a fost comitele Laurențiu. Remarcabil este faptul că primii voievozi munteni și moldoveni care și-au afirmat independența față de Regatul Ungariei, Basarab I și Bogdan I, și-au ales drept loc de reședință orașele germane Câmpulung respectiv Baia.

Fortificarea orașelor

Invazia mongolă din 1241 - 1242 a distrus în mare parte regatul ungar. Deși sașii au făcut tot ce au putut pentru a rezista, multe așezări ale lor au fost distruse. Înaintea invaziei multe orașe transilvănene au fost fortificate și erau dezvoltate economic. Multe erau apărate de către Kirchenburgen - biserici fortificate cu ziduri masive. Expansiunea rapidă a orașelor populate de sași a dat Transilvaniei numele german de Siebenbürgen (în latină Septem Castra), făcându-se referire la șapte din orașele fortificate:

• Bistritz (Bistrița, Beszterce)
• Hermannstadt (Sibiu, Nagyszeben)
• Klausenburg (Cluj, Kolozsvár)
• Kronstadt (Brașov, Brassó)
• Mediasch (Mediaș, Medgyes)
• Mühlbach (Sebeș, Szászsebes)
• Schässburg (Sighișoara, Segesvár)

Nu se știe cu exactitate care șapte localități săsești au stat la originea denumirii „Siebenbürgen”, cele "Șapte Cetăți", existând azi opinii diferite asupra statutului pe care l-au ocupat așezările săsești care au alcătuit inițial numele (lipsesc dovezi scrise în acest sens).

Biserici săsești

Stilurile arhitectonice ale bisericilor săsești contemporane din Țara Oltului (Altland)

Multe din bisericile săsești care aparțin stilului romanic au fost ridicate în localitățile mai mici cam în aceeași perioadă și au fost construite pe baza unei idei unitare. Analizând stilul arhitectonic, W.Horwath trage concluzia că edificiile așezărilor indică faptul că cele mai vechi construcții romanice au fost construite în capitulul Sibiului și Cincu, după care colonizarea s-a desfășurat „radial". Pe aceste teritorii, susține W.Horwath, se diferențiază două tipuri de biserici romanice, care ar putea corespunde la două etape de colonizare, bineînțeles, făcute de două grupuri de coloniști distincte. Grupul bisericilor cu turn vestic și plan alungit (Sibiu, Șelimbăr, Cisnădie, Cisnădioara, Hosman și eventual Bradu) și bazilicile de dimensiuni mici, fără turn (Cașolț, Vurpăr, Daia, Roșia, Nocrich, Alțâna și eventual Marpod). Al doilea grup se extinde la est până la Alțâna, de unde colonizarea s-a făcut spre nord(Gușterița, Șura Mică, Șura Mare, Hamba, Slimnic, Cristian, Rusciori), la est de Alțâna facându-și apariția formele sobre ale romanicului. De asemenea poate fi urmărită răspândirea stilului romanic spre est până în capitulul Rupea și pe Valea Homorodului.

Walter Horwath este de părere că în scaunele Miercurei și Sebeșului colonizarea a început mai târziu, având ca punct de plecare cetatea Sibiului spre cursul mijlociu al Mureșului și că bisericile ridicate la Drăușeni și Orăștie, au fost făcute de abia în perioada gotică. Ca direcție principală, analizele lui W.Horwath făcute pe baza arhitecturii ecleziastice se suprapun în linii mari peste mențiunile din diploma andreană. Datările lui W.Horwath, corectate parțial de Virgil Vătășianu, trebuiesc privite cu o oarecare prudență, deoarece nu se știe de fapt cam câte generații de locuitori au contribuit la construirea acestor biserici.

În prezent, cercetările specialiștilor au conturat ideea că edificarea bazilicilor romanice din provincia Sibiului nu poate precede anul 1200, chiar și în zonele în care colonizarea a fost timpurie. Conform acestei afirmații, dacă stabilirea unor coloniști s-ar fi făcut de exemplu în anul 1150, începerea edificării unei biserici de piatră romanice putea fi demarată abia de la a treia generație de locuitori. Este adevărat că au fost și biserici care au fost construite în deceniile 2 și 3 ale secolului al XIII-lea. Un exemplu edificator fiind biserica de la Cisnădioara a cărei datare este plasată la începuturile arhitecturii ecleziastice săsești. Conform cercetărilor făcute de arheologul Radu Heitel, această biserică care a fost donată de Gocelinus cistercienilor din Cârța în 1223, era abia începută la momentul donării sale, construite fiind doar corul și fundația navelor. Bazilica din Cisnădioara a fost cel mai probabil terminată la începutul deceniului 8 al secolului al XIII-lea, iar detaliile stilistice din ultima fază a construcției nu pot da indicii la întemeierea așezării, datată de altfel în secolul al XII-lea.

Cercetările arheologice făcute la Mediaș, Gîrbova, Sebeș, Viscri și Drăușeni, au evidențiat prezența unor întreruperi în construcția bisericilor săsești timpurii, precum și mai multe faze ale edificarii acestora. Încercarea lui Horwath de etapizare a colonizării săsești pe baza studierii clădirilor ecleziastice va putea fi fundamentată de abia la încheierea investigațiilor arheologice a tuturor bisericilor din provincia Sibiului(multe dintre ele precedate de bazilici romanice), inclusiv a celor gotice.

Thomas Nägler susține că încheierea colonizării săsești în Transilvania s-ar fi produs în jurul anului 1224 și că ulterior acestei date doar un numar minor de așezări au mai fost întemeiate prin fenomenul de roire.

Organizarea

Drepturile și obligațiile

Drepturile și obligațiile coloniștilor germani au fost incluse în așa-numitul Andreanum (în germană, Goldener Freibrief der Siebenbürger Sachsen), act emis în anul 1224 de regele Andrei al II-lea al Ungariei. Prin acest important document erau confirmate populației germane, așezată pe teritoriul cuprins intre Drăușeni și Orăștie, autonomia teritorial-administrativă, jurisdicțională și bisericească, fiind stipulate concomitent și obligațiile sale față de regii Ungariei. Comunitățile sătești erau conduse de un primar (în germană Honn, Hann, Ortsvorstand, Dorfrichter).

O dată cu introducerea regimului dualist austro-ungar și cu desființarea Universității Națiunii Săsești (Sächsische Nationsuniversität) sașii și-au pierdut baza autonomiei lor. Practic, începând cu 1867 principala instituție reprezentativă pentru sași a fost Biserica Luterană, care a preluat, printre altele, administrarea învățământului săsesc. Din acest punct de vedere, situația nu s-a schimbat în 1918, când Transilvania a devenit parte componentă a României Mari. Statul român nu recunoștea drepturi corporative minorităților, astfel că Biserica Luterană a trebuit să facă mari eforturi pentru a putea susține financiar învățământul săsesc. Această situație a durat până în 1940, când autoritatea asupra școlilor a fost preluată de Grupul Etnic German din România, recunoscut ca persoană juridică în urma unui decret-lege emis la 28 noiembrie 1940 de mareșalul Ion Antonescu. O dată cu instaurarea comunismului, întreg sistemul școlar, inclusiv școlile cu predare în altă limbă decât cea română, a fost administrat exclusiv de statul român.

Religia

Pe lângă Ordinul Cavalerilor Teutoni, prezent în Țara Bârsei în secolul al XIII-lea, alte organizații religioase importante dezvoltării comunităților germane au fost Abația Igriș din Banat și Mănăstirea Cârța din Țara Făgărașului. Prepozitura Sibiului a fost cea mai timpurie formă de organizare religioasă a sașilor, instituție aprobată de papa Celestin al III-lea în data de 20 decembrie 1191.

Sigurul sas care a fost, pe parcusul Evului Mediu, episcop romano-catolic al Transilvaniei a fost Goblinus, între 1376-1386.

Reforma luterană a ajuns în Transilvania prin intermediul studenților sași care au studiat în Imperiul Romano-German și care au adus în Transilvania scrierile lui Martin Luther. Reforma propriu zisă în mijlocul populației catolice germane din Transilvania s-a înfăptuit în anii 1542-1543 prin adoptarea de către orașe și sate a prevederilor din cartea tipărită de Johannes Honterus la Brașov intitulată Reformationsbüchlein („Cărticica Reformei”). Până la mijlocul secolului al XVI-lea marea majoritate a sașilor au devenit luterani. Puținilor sași catolici netrecuți la reformă li s-au pus la dispoziție în unele localități capele sau alte locuri de rugăciune, precum „Turnul catolicilor” din Biserica fortificată din Biertan. Între sașii convertiți după Reformă la Biserica Catolică s-a numărat Martin von Hochmeister, librar și primar al Sibiului între 1818-1837.

Învățământul

Încă din secolul al XIV-lea, sașii din Transilvania au început să înființeze școli primare, astfel că la începutul secolului al XVI-lea exista câte o școală primară în aproape fiecare comună săsească.

În 1541 s-a înființat primul gimnaziu săsesc, iar în anul 1722 s-a introdus învățământul obligatoriu pentru națiunea săsească. [1]

Regionalismele limbii săsești (germană: siebenbürgisch-sächsiche Mundart) au dus de la începutul istoriei sașilor la necesitatea unei limbi scrise care a fost și este până azi limba germană.

Privilegiile

Așezarea germanilor în regatul medieval al Ungariei
(după Wilfried Krallert; cărămiziu: zone colonizate în Evul Mediu cu germani, încă locuite de aceștia în secolul al XX-lea; hașurat vertical cu roșu: zone colonizate în Evul Mediu cu germani, depopulate în secolul al XVI-lea și al XVII-lea)

Biserica evanghelică și școlile sale în anul 1904

Împreună cu nobilimea din Transilvania, cu cler și cu secui, sașii au fost membri ai Unio Fraterna, cunoscută mai ales (în mod greșit) ca Unio Trium Nationum, încheiată în 16 septembrie 1437 în contextul Răscoalei de la Bobâlna conduse de Antal Nagy Budai. Prin această înțelegere cele patru națiuni (în sensul medieval al termenului) și-au promis sprijin mutual împotriva primejdiilor din afară (expansiunea otomană) și dinăuntru (răscoalele țărănești), fapt care a dus la excluderea tacită a românilor, evreilor, grecilor și armenilor de la viața politică a Transilvaniei.

De-a lungul reformei protestante majoritatea sașilor au trecut la Lutheranism. În anul 1568 Dieta Transilvaniei a adoptat Edictul de la Turda, prin care a fost proclamată libertatea conștiinței și toleranța religioasă pentru toți locuitorii Transilvaniei. Principatul Transilvaniei a devenit astfel unul dintre cele mai tolerante state europene în privința libertății de conștiință, iar sașii și-au putut păstra confesiunea. Habsburgii au promovat catolicismul în țările controlate de ei, însă în rândul sașilor nu au avut loc treceri semnificative spre acea confesiune. În schimb au avut loc treceri ale unor comunități săsești la calvinism, ceea ce a dus pe termen lung la introducerea limbii de cult maghiare și asimilarea comunităților săsești respective (ex. la Cluj, Dej, Lona Săsească, Feneșu Săsesc etc).

Războaiele purtate de Ungaria și Monarhia Habsburgică împotriva Imperiului Otoman în secolele XVI-XVIII au dus la scăderea numărului sașilor transilvăneni și depopularea unor zone locuite anterior de sași (vezi harta alăturată). Odată cu intrarea Principatului Transilvaniei sub conducere habsburgică, grupul sașilor a început să se revitalizeze. Pe de altă parte, în sec. al XVIII-lea, Curtea de la Viena a colonizat în fundus regius, protestanți austrieci, așa numiții landleri. Dintre sașii transilvăneni numeroși au făcut carieră ca ofițeri și înalți funcționari ai Imperiului Austriac și, apoi ai Austro-Ungariei.

Sașii din Bistrița au luat măsuri abuzive în 1713, de izgonire a românilor din oraș și din satele cu populație germană ale districtului. În hotărârea luată, semnată de magistrați și prevăzută cu sigilii, se fixa drept termen de plecare sfârșitul lunii mai 1713, după care, dacă se vor mai afla case cu localnici români, acelea vor fi arse și prefăcute în cenușă conform vechiului obicei practicat pe vremuri. În fața proporției de masă a bejeniei, autoritățile sunt silite să ia măsuri de întărire a pazei hotarelor spre a împiedica fuga țăranilor.

Așezări săsești în Transilvania (recensământul din 1890)

Împăratul Iosif al II-lea a încercat să desființeze Unio Trium Nationum la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, în efortul său de modernizare a imperiului și de înlăturare a organizării medievale. Deși acțiunile sale nu au avut efectul scontat, la intelectualitatea săsească a apărut conștiința minorității, ponderea numerică plasându-i pe sași într-o poziție de inferioritate față de naționaliștii unguri și români, care începeau să afirme argumentul demografic.

Pe durata Revoluției de la 1848 unii intelectuali sași au sprijinit încercările românilor de a obține drepturi politice. Astfel pastorul Stephan Ludwig Roth, care sprijinea idealurile române de obținere a unor drepturi politice, a fost executat de revoluționarii maghiari în timpul revoluției.

Deși încercarea forțelor maghiare de a obține un control mai mare asupra Transilvaniei a fost înfrântă de forțele austriece și ruse în 1849, Compromisul din 1867(în germană Ausgleich) dintre Austria și Ungaria a avut efecte negative asupra drepturilor politice ale sașilor. Pe perioada existenței Austro-Ungariei, burghezia maghiară a declanșat o vastă politică de maghiarizare pentru a combate naționalismul tuturor celorlalte grupuri etnice din partea maghiară a regatului.

Primul Război Mondial și urmările sale

Sașii ardeleni, minoritatea germană din Transilvania ce număra la 31 decembrie 1910, conform propriilor evaluări, 230.697 de suflete, au întâmpinat Primul Război Mondial cu euforie, sentimentul de loialitate și de datorie față de suveranul de la Viena fiind dublat de filiația națională, respectiv de încrederea puternică în invincibilitatea Imperiului German, considerat adevărata „țară de origine” (Mutterland). Mobilizarea s-a făcut deci pe un fond sentimental foarte pronunțat, fiind susținută de elite care sperau într-o victorie rapidă a Puterilor Centrale, astfel explicându-se răspunsul prompt al chemării sub arme lansate de împăratul-rege, înrolări îngroșate de numărul voluntarilor și de donațiile în bani, produse agricole și bunuri pentru împrumuturile de război.

Dimensiunea jertfei umane era contabilizată de episcop în mod detaliat după cum urmează: 37.533 de persoane înrolate în total, din care 10.343 au primit distincții militare datorită curajului dovedit pe câmpurile de bătălie, 3532 au căzut în teatrele de război, 1318 au fost dați dispăruți, 4779 au fost răniți, 1449 au revenit acasă invalizi, 4840 au ajuns prizonieri, impactul acestor pierderi militare asupra civililor rămași acasă fiind reprezentat de cei 4346 orfani și 1865 de văduve. Contabilizarea efortului material s-a ridicat la 3 milioane de coroane, exceptând pagubele suferite în timpul confruntărilor armate desfășurate în Transilvania în lunile august - septembrie 1916, confruntări care pricinuiseră evacuarea a circa 30.000 de sași din zonele afectate.

Adunarea Națională Săsească de la Mediaș, întrunită pe 8 ianuarie 1919, s-a pronunțat în favoarea unirii Transilvaniei cu Regatul României, pe baza Rezoluției de la Alba Iulia, care a promis drepturi pentru minoritățile conlocuitoare.

Al Doilea Război Mondial și urmările sale

Așezări germane în Transilvania de Sud și Banat în 1940

Politica celui de-Al Treilea Reich față de România a avut o influență nemijlocită asupra soartei populației germane trăitoare aici. Ca urmare a semnării Pactului de neagresiune germano-sovietic, pe 26 iunie 1940 Uniunea Sovietică a ocupat Basarabia și Bucovina de Nord, incluse de Hitler într-un protocol secret spre a intra în sfera de influență sovietică. Înainte de intrarea trupelor sovietice, mulți germani din aceste teritorii au fost strămutați forțat în teritorii ale Reichului (Danzig din Prusia Răsăriteană - în prezent Gdańsk în Polonia -, Wartheland, Silezia Superioară, grupuri mai mici în Protectoratul Boemia și Moravia (Protektorat Böhmen und Mähren), Regiunea Sudetă, și în Lorena- Luxemburg (Lothringen-Luxemburg), în cadrul programului numit Heim ins Reich. Ulterior, guvernul de la Berlin a convenit cu cel din București și strămutarea germanilor din Bucovina de Sud și din Dobrogea, precum și din Vechiul Regat al României. Au fost afectate, în total, 214.630 de persoane.

Ca urmare a Dictatului de la Viena, Transilvania de Nord a fost anexată Ungariei. Cu această ocazie, pentru prima dată în istorie, teritoriile locuite de sașii transilvăneni au fost despărțite și circa 70.000 de germani au (re)devenit cetățeni ai Ungariei. În urma tuturor acestor schimbări teritoriale, și prin strămutarea populației, numărul de etnici germani care locuiau în România a scăzut cu mai mult de o treime.

În februarie 1942, respectiv în mai 1943, Germania a încheiat înțelegeri cu Ungaria, respectiv cu România, în urma cărora etnicii germani apți pentru serviciul militar, deși cetățeni ungari (în Transilvania de Nord, intrată în componența statului ungar prin Dictatul de la Viena) sau cetățeni români (în Transilvania de Sud, rămasă în componența României), au putut fi încorporați în unități militare germane regulate, în Waffen-SS, în întreprinderi cu producție de război ori în Organizația Todt (o unitate specială care a avut în timpul războiului misiunea de a construi buncăre și de a executa alte lucrări de geniu). Ca urmare a acestor acorduri, aproximativ 95% din etnicii germani apți de luptă din România (sași transilvăneni și șvabi bănățeni) s-au înrolat voluntar în unitățile Waffen-SS (în total, aproximativ 63.000 persoane), câteva mii servind în unitățile speciale de intervenție ale Serviciului de Securitate SS (SD-Sonderkommandos ), dintre care cel puțin 2000 etnici germani s-au înrolat în unitățile de pază ale lagărelor de concentrare (KZ-Wachkompanien ), dintre care unii au servit în lagăre de exterminare, preponderant în Auschwitz și Lublin. Aproximativ 15% din etnicii germani din România care au servit în armata germană au murit în război. Din supraviețuitori s-au întors în România numai câteva mii.

Biserica fortificată din Felmer și ruinele fostei școli luterane

Johann Kessler, unul din ultimii sași din Marpod, Sibiu
(foto 2011)

După 23 august 1944, când trupele sovietice au ocupat România, mulți din sașii din Transilvania de Nord, în special cei din Țara Năsăudului, ca și șvabii din Banat, au fost evacuați de Germania, astfel că circa 100.000 dintre ei au fugit din calea Armatei Roșii. O parte dintre ei s-a întors și a suferit multe discriminări și rele tratamente din partea autorităților române comuniste. Pentru cei rămași în România au urmat încadrarea în Detașamente de muncă obligatorie și deportări în Uniunea Sovietică și în Bărăgan. Se estimează că peste 50.000 de sași și șvabi din Transilvania și Banat au fost deportați în Rusia după Al Doilea Război Mondial și că aproape 10.000 dintre aceștia au murit în lagărele rusești.

Herta Müller a prelucrat aspecte privind deportarea germanilor originari din România în Uniunea Sovietică, în romanul ei Atemschaukel (titlul, în română: „Leagănul respirației”), publicat la München în anul 2009.

Pelicula „Mănuși roșii” a lui Radu Gabrea, despre drama sașilor în închisorile comuniste, a fost prezentată în anul 2010, fiind ecranizarea romanului de succes al autorului de limbă germană Eginald Schlattner.

Evoluția demografică a sașilor transilvăneni de-a lungul secolului XX

Conform datelor recensământului din 1930 unitățile administrative cu pondere săsească importantă au fost:

• Județul Târnava Mare
  • Plasa Mediaș: 48,1% (români 44%, maghiari 4,6%)
  • Plasa Sighișoara: 42,1% (români 45,1%, maghiari 9,1%)
  • Plasa Agnita: 39,2% (români 56,3%, maghiari 3,3%)
• Județul Târnava Mică
  • Plasa Dumbrăveni: 41,5% (români 32,2%, maghiari 19,7%)
• Județul Sibiu (interbelic)
• Județul Brașov (interbelic)
  • Plasa Bran
  • Plasa Săcele
• Județul Făgăraș
• Județul Mureș (interbelic)
  • Plasa Teaca
• Județul Năsăud

Emigrarea etnicilor germani în perioada comunistă

Regimul comunist a fost foarte restrictiv în ce privește libertatea de ieși din țară iar emigranții erau considerați „trădători”. Regimul condus de Nicolae Ceaușescu a pus în practică așa numita "vindere" a minorităților, de care au beneficiat atât etnicii germani din România, cât și evreii doritori să emigreze în Israel. Practic, guvernul federal german plătea o anumită sumă de bani pentru fiecare etnic german (calculată după numărul anilor de studii gratuite/la buget în România) care primea acordul autorităților de la București de a emigra.

Aproximativ 230.000 de șvabi și sași au emigrat contra unei despăgubiri plătite de Republica Federală Germania între anii 1968 și 1989. Statul german a plătit pentru ei aproximativ trei miliarde de mărci.

Fiind considerați Auslandsdeutsche ("germani din străinătate") de către guvernul german, sașii din Transilvania au primit dreptul la cetățenie germană. Cei mai mulți dintre ei au emigrat în Germania, atât înainte de căderea comunismului, cât și în primii ani de după 1989. Ca urmare a emigrărilor masive, numărul sașilor din România a scăzut foarte mult.

Ajunși în Germania, sașii veniți din Ardeal s-au așezat în unele cazuri compact, în zone care seamănă cu Transilvania. Lângă Köln, la Drabenderhöhe există o zonă deluroasă similară cu relieful ardelean, iar acolo s-a stabilit o comunitate destul de mare de sași. La fel s-a întâmplat și în alte părți din Germania. Mulți sași emigrați se întorc să viziteze zona din care au plecat. Deoarece vin mai ales în timpul concediilor de vară, s-au ales cu supranumele de Sommersachsen (sași de vară). În ordin numeric, cei mai mulți sași din Germania trăiesc în landul Bavaria, apoi în Baden-Württemberg, pe locul trei se află Nordrhein-Westfalen, iar pe locul patru Hessen. În număr mai redus trăiesc sași și în alte zone ale Germaniei. De asemenea, câteva zeci de mii de sași trăiesc și în Austria (mai ales în Austria Superioară), cei mai mulți din aceștia provenind din nordul Ardealului. În Statele Unite, trăiesc mai multe zeci de mii de descendenți ai sașilor emigrați aici în prima jumătate a secolului XX, fiind și astăzi reuniți în mai multe organizatii. Cei mai mari concentrări sunt în Pennsylvania și Ohio. În Canada trăiesc câteva mii de sași în provincia Ontario, ci mai mulți în orașul Kitchener. Grupuri mai mici de sași există și în Australia, Africa de Sud și Argentina.

În anul 2013, regizorul Răzvan Georgescu a realizat documentarul Germani contra devizelor... O afacere în Războiul Rece, un film despre afacerea secretă dintre România și Republica Federală Germania (RFG).

Întâlnirile anuale ale sașilor transilvăneni

Întâlnirile tradiționale ale sașilor transilvăneni au loc de Rusalii la Dinkelsbühl (începând din anul 1951), respectiv toamna la Biertan (din 1990). În anul 2008 întâlnirea sașilor a fost inițial programată să aibă loc la Mediaș, însă ca urmare a trecerii primarului Mediașului de la FDGR la PDL, întâlnirea avut loc pe 20 septembrie 2008 tot la Biertan. În anul 2016, întâlnirea anuală a sașilor a avut loc pe 24 septembrie la Reghin.

Personalități

în ordine alfabetică:

• Johann Michael Ackner, arheolog și naturalist
• Arthur Arz, general, ultimul șef al Marelui Stat Major al armatei imperiale austro-ungare
• Valentin Bakfark, muzician renascentist
• Erich Bergel, dirijor
• Hans Bergel, scriitor și jurnalist
• Wilhelm Georg Berger, compozitor, muzicolog, violist și dirijor
• Franz Binder, explorator
• Ignatius von Born, seful Minelor din Transilvani, Consilier Aulic sub Josef al II-lea
• Günther Bosch, antrenor de tenis
• Martin Bottesch, politician
• Samuel von Brukenthal, guvernator al Transilvaniei, colecționar de artă
• Victor Capesius, farmacist nazist
• Otto Dahinten, arhitect și autorul monografiei orașului Bistrița
• Ricky Dandel, solist vocal
• Christa Depner, dizidentă anticomunistă
• Hermann Fabini, arhitect, istoric de artă și politician
• Wilhelm Fabini, artist plastic
• Bernd Fabritius, politician, membru al Bundestagului din partea CSU
• Carl Filtsch, pianist
• Alexandru Adolf Flechtenmacher, (tatăl sas) compozitor, violonist, dirijor și pedagog
• Christian Flechtenmacher, jurist
• Andrei Folbert, baschetbalist
• Wilhelm Folberth și Friedrich Folberth, inventatori și antreprenori
• Franz Friedrich Fronius, profesor, biolog și etnolog
• Arnold Graffi, oncolog
• Gustav Gräser, artist și scriitor
• Roland Gunesch, handbalist
• Josef Haltrich, pedagog, filolog, preot și etnograf
• Norbert von Hannenheim, compozitor
• Anita Hartig, soprană
• Johann Martin Honigberger, medic și farmacist
• Johannes Honterus, gânditor umanist, reformator religios
• Klaus Johannis, politician, primar al Sibiului (2000-2014), președintele României
• Johannes Kelpius, teolog protestant pietist, scriitor și muzician
• Fritz Klein, medic nazist, criminal de război
• Michael Klein, fotbalist
• Horst Klusch, istoric, etnograf
• Dieter Knall, teolog, 1983-1995 episcopul Bisericii Evanghelice C.A. din Austria
• Friedrich Krasser, medic și poet
• Peter Maffay, cântăreț, compozitor, actor și producător
• Rolf-Frieder Marmont, poet, traducător și scriitor
• Hans Mattis-Teutsch, artist expresionist: pictor, sculptor, grafician
• Georg Maurer, poet, eseist și traducător
• Adolf Meschendörfer, scriitor
• Harald Meschendörfer, pictor și grafician
• Eduard Morres, pictor, topograf artistic
• Siegfried Mureșan (după mamă), politolog si politician
• Thomas Nägler, istoric
• Liviu-Dieter Nisipeanu (după mamă), șahist
• Gernot Nussbächer, scriitor, jurnalist, istoric și arhivist
• Hermann Oberth, fizician
• Oskar Pastior, poet și scriitor
• Artur Phleps, ofițer în armata imperială austro-ungară, general-locotenent în Armata Română, comandant de divizie Waffen-SS
• Erhard Plesch, politician german
• Dieter Roth, jurnalist, editor și translator
• Hans Otto Roth, politician
• Stephan Ludwig Roth, intelectual, cărturar, istoric, pastor luteran, reformator al învățământului, om politic, revoluționar
• Melita Rühn, gimnastă
• Iancu Sasul (mamă săsoaică), domnitor al Moldovei
• Christian Schesaeus, poet umanist
• Georg Simonis, organist și compozitor, fondatorul Filarmonicii din Craiova
• Anne Simonis (Ida Saide), pianistă și compozitoare, sora lui Georg Simonis
• George Simonis, fiul lui Georg Simonis, profesor al Conservatorului din Paris și director al Conservatorului din Cluj
• Eginald Schlattner, scriitor
• Doris Schmidts, câștigătoarea concursului Miss Germany în 2009
• Frieder Schuller, poet, scenarist și regizor de filme
• Dutz Schuster, scriitor
• Hellmut Seiler, poet, traducător și scriitor satiric de limbă germană
• Martin Siebenbürger, primar al Vienei
• Georg Soterius, umanist
• Christian Tell, general, membru al Guvernului Provizoriu al Țării Românești
• Georg Daniel Teutsch, episcop evanghelic
• Rudolf Wagner-Régeny, compozitor și apoi profesor și decan al conservatorului din Rostock
• Erwin Wittstock, scriitor
• Joachim Wittstock, scriitor
• Oskar Wittstock, scriitor
• Carl Wolff, economist
• Volker Wollmann, istoric
• Albert Ziegler, pilot, constructor și instructor aviatic
• Walter Ziegler, ciclist de performanță

Bibliografie

• Gündisch, Konrad. Siebenbürgen und die Siebenbürger Sachsen (Bonn: Langen Müller, 1998)
• Mărculeț, I., & Mărculeț, C. (2009). Germans in Romania between the 1930s and the 2002s – Geographical Aspects. Forum geografic, VIII(8), 146-151 (http://forumgeografic.ro/wp-content/uploads/2009/8/Marculet.pdf).
• Milata, Paul. Zwischen Hitler, Stalin und Antonescu: Rumäniendeutsche in der Waffen-SS (Köln, Weimar, Wien: Böhlau Verlag, 2007)
• „Geschichte der NordsiebenburgSachsen” (Istoria sașilor din nordul Transilvaniei), Michael Kroner, 2009 - [2] [3]
• Herta Müller, Leagănul respirației, Editura Humanitas, colecția Fiction, București, 2010.

Lectură suplimentară

• Așezarea sașilor în Transilvania: studii, Thomas Nägler, Editura Kriterion, 1981
• Românii și sașii până la 1848: relații economice, sociale și politice, Thomas Nägler, Editura Thausib, 1997
• Transformări sociale la sașii ardeleni după 1945, Rudolf Poledna, Presa Universitară Clujeană, 2001
• Povestea sașilor din Transilvania. Spusă chiar de ei, Ruxandra Hurezean, Editura Școala Ardeleană, 2016, Cluj - prezentare
• Pe urmele Sașilor, Ruxandra Hurezean, Editura Curtea Veche, București, 2016 - prezentare
• Fulga, Ligia (coord). Sașii despre ei înșiși / Die Siebenburger Sachsen uber sich selbst, II, Christian/Neuestadt bei Kronstadt, Editura Transilvania Expres, Brașov, 2015.

Vezi și

• Așezări săsești cu biserici fortificate din Transilvania
• Listă de localități întemeiate sau populate de sași în Transilvania
• Pământul crăiesc
• Germanii din România
• Acțiunea Recuperarea a fostului guvern federal german privind răscumpărarea etnicilor germani din România în timpul comunismului

Legături externe

• Intalnirea Sasilor Sighisoara 2013
• Autonomia săsească în Transilvania
• Sașii din Transilvania: fără autonomie
• de Anfang vom Ende: Krieg, Flucht, Verfolgung
• de Sprachaufnahmen in siebenbürgisch-sächsischer Mundart (Înregistrări de texte în dialectul săsesc)
• de Deutsche Ortschaften in Siebenbürgen ("Karpaten")
• de Forumul Democrat al Germanilor din Judetul Brasov
• de Centrul Cultural German Brasov
• Sașii transilvăneni
• Articol despre identitatea săsească în perioada 1933-1944, tandfonline.com
• Informații detaliate privind istoria minorității germane din România, Ambasada Germaniei București

• Lumea uitată a sașilor transilvăneni, 2 octombrie 2009, Oana Dan, Evenimentul zilei
• În ținuturile sașilor istoria are nevoie de ajutor, 11 aprilie 2007, Lucian Vasilescu, Descoperă
• Sașii duc dorul Transilvaniei, 1 august 2006, Evenimentul zilei
• Trista poveste a ultimilor sasi din Transilvania. Fabula lui Hans despre iezenul fugarit de vulpe - Esential, 7 noiembrie 2008, Ruxandra Hurezean, HotNews.ro
• Istorie cu ochii în lacrimi - Sașii din Ardeal, Formula AS - anul 1999, numărul 388

Biserici săsești

• Unele controverse privind datarea monumentelor romanice din regiunea Sibiului
• Contribuții la cercetarea monumentelor romanice din regiunea Sibiului

Etnografie

• Monumente etnografice săsești în muzeele în aer liber din România

Istorie

• TERRA SAXONIS – opt veacuri de amintiri, 26 iunie 2009, Mihaela Stanescu, Descoperă
• Date cheie din istoria sașilor ardeleni, National Geographic România
• Sașii se retrag în istorie, 3 noiembrie 2006, Cristian Stoichici, Cotidianul
• Șvabi și sași în sud-estul Europei, 25 mai 2013, Irina-Maria Manea, Historia

Sașii în perioada comunistă

• William Totok: Germanii din Romania între nazism și stalinism, Observator cultural, Nr. 197 - 2 decembrie 2003
• Cum i-a deportat Stalin pe sașii ardeleni, 21 ianuarie 2011, VIRGIL LAZAR, România liberă
• “Bonnul plătea. Ceaușescu, îndurător, îi lăsa să plece în apus”, 20 octombrie 2009, Vlad Stoicescu, Evenimentul zilei
• Cum a câștigat Ceaușescu un miliard de mărci din vânzarea sașilor, 4 mai 2010, Ziare.com
• Marius Oprea: “Pe vremea comunismului eram o țară exportatoare de sclavi”, 22 iulie 2011, Ștefan Both, Adevărul
• Grațierile pe valută: filiera Comturist-Argus-Ceaușescu, 6 noiembrie 2006, Christian Levant, Adevărul
• Drama nemților deportați din România în URSS, 6 aprilie 2012, Lavinia Betea, Adevărul
• Securitatea i-a alungat pe scriitorii germani din Timișoara, 25 noiembrie 2009, ȘTefan Both, Adevărul
• Destăinuire cutremurătoare a unui avocat din Germania. Omul care a cumpărat sașii României de la Ceaușescu, 28 aprilie 2013, Traian Deleanu, Evenimentul zilei