Apollo

Pentru alte sensuri, vedeți Apollo (dezambiguizare).

Apollo
Zeu al artelor și al luminii

Apollo Belvedere, circa 120-140 d.Hr.
Civilizația	greacă
Simboluri	arcul, lira și laurul
Urmași	Asclepios, Troilus, Aristaeus, Orpheus
Tată	Zeus
Mamă	Leto
Bunic	Cronos Coeus^[1]
Frați	Artemis
Modifică date / text

Apollo sau Apolo (greacă veche: Ἀπόλλων, Apollōn; latină Apollō) este, în mitologia greacă și în mitologia romană, zeul zilei, al luminii și al artelor, al profeției, protector al poeziei și al muzicii, conducătorul corului muzelor și personificare a Soarelui. Una dintre cele mai importante și complexe divinități grecești, Apollo era venerat ca fiu al lui Zeus și al zeiței Leto, și frate geamăn al lui Artemis. Văzut ca cel mai frumos dintre zei, Apollo reprezenta idealul conceptului de kouros (tânăr nobil, atletic și fără barbă).

Era numit și Phoebus-Apollo.

Etimologie

Apollo (greacă din Attica, ionică și greacă homerică: Ἀπόλλων, Apollōn (GEN Ἀπόλλωνος); dorică: Ἀπέλλων, Apellōn; greacă din Ahaia: Ἀπείλων, Apeilōn; eolică: Ἄπλουν, Aploun; latină: Apollō).

Etimologia numelui zeului este incertă. Conform unor specialiști, luna Apellaios (Ἀπελλαῖος), ofrandele apellaia (ἀπελλαῖα) și festivalul de inițiere al tinerilor, Apellai (ἀπέλλαι), sunt conectate cu termenul doric apella (ἀπέλλα), care însemna „zid”, „gard pentru animale” și mai târziu „adunare în limitele pieței”.^[2]^[3] Hesychius din Alexandria leagă numele Apollo de termenul doric ἀπέλλα (apella), care înseamnă consiliu, adunare, conferind o latură politică portretului zeului.

Caracterizare

Și dacă pronunț numele lui Apolo o fac pentru a mă îndepărta și mai mult de orice scepticism. Căci nimic în sculptura greacă nu trădează îndoiala. Din contră, totul caută s-o ascundă. Așa cum îl vedem în statui, Apolo înaintează ținînd în mîini lira și arcul, mîndru și melodios. Vîntul îi flutură buclele blonde. La șold îi atîrnă tolba cu săgeți, iar marea palpită în fața celui care, odinioară, la Delfi, a străpuns cu săgețile sale un șarpe monstruos ce pustia ținutul. – Octavian Paler, Mitologii subiective

Epitete

Phoebus (Φοῖβος), însemând „luminos”, cel mai folosit epitet al lui Apolo;
Delius (Δήλιος) - „din Delos”, locul de naștere al lui Apolo și al Artemisei;
Sauroctonus, epitet ce face referire la uciderea Pythonului;
Acestor (Ἀκέστωρ) - „vindecător”;
Nomius - „pastoral”;

Atribute

Apollo și Muzele de John Singer Sargent

Apollo Kitharoidos, frescă cu Apollo cântând la liră
(Antiquarium del Palatino, Roma)

Apollo este reprezentat ca un tânăr atletic cu părul lung. Acesta cântă la liră, instrument făurit de zeul Hermes. Printre simbolurile sale se numără arcul cu săgeți, dafinul, Pythonul și lira. Alături de sora sa, Artemis, cei doi înfățișează cuplul Soare-Lună. Apollon este fondatorul Oracolului din Delphi.

Mitologie

Naștere

Pentru informații suplimentare, vezi Imnuri homerice

Era fiul lui Zeus și al lui Leto. Pentru că Hera, din gelozie, îi refuzase lui Leto un loc unde să poată naște, Poseidon a scos la iveală, din valurile mării, insula Delos. Acolo, după nouă zile și nouă nopți de chinuri, Leto a adus pe lume doi gemeni: pe Apollo și pe Artemis.

Povestea lui Niobe

Soarta lui Niobe a fost profețită de Apollo cât el era încă în pântecul Latonei.

Niobe era regina Tebei și prima femeie muritoare iubită de Zeus. Avea paisprezece copii, șapte fete și șapte băieți. Tocmai din acest motiv, îi reproșează Latonei că nu ar trebui să fie cinstită, fiindcă aceasta are doar doi copii. Ofensați, Artemis și Apolo se răzbună pe regină omorându-i copiii. Artemis săgetează fetele, iar Apolo băieții. La final îi cruță doar pe doi dintre aceștia. Din cauza durerii materne, Niobe se preface în stâncă.

Povestea lui Niobe reprezintă un exemplu clasic de hybris, și consecințele ce vin odată cu sfidarea zeilor.

Oracolul din Delphi

Vas cu Artemis, Apollo (mijloc) și Hermes (circa 380–370 î.Hr., Muzeul Louvre)

Crescând miraculos de repede, la numai câteva zile după naștere, Apollo, al cărui arc și ale cărui săgeți deveniseră temute, a plecat la Delphi, unde a ucis șarpele Python, odinioară pus de Hera să o urmărească pe Leto și care ulterior devenise spaima întregului ținut. După aceea, Apollo a înființat acolo propriul său oracol, instaurând totodată și Jocurile Pitice. (Tot de la acest fapt provenea și denumirea purtată de zeu, aceea de Pythius).

Deși cel mai cunoscut era templul de la Delphi, zeul a avut și alte oracole notabile, la Claros și la Didyma. Sanctuarul său oracular din Abae, în Focida, unde purta epitetul Abaeus (Ἀπόλλων Ἀβαῖος, Apollon Abaios), era suficient de important pentru a fi consultat de regele Cresus.^[4]

Exilul

Un alt episod care i se atribuie era cel al uciderii ciclopilor: fiul lui Apollo, Asclepios, inițiat de centaurul Chiron în tainele medicinei, nu s-a mai mulțumit să vindece, ci a început să-i învie pe cei morți. Acest fapt a atras asupra sa mânia lui Zeus, care l-a omorât cu trăsnetul său.

Îndurerat de pierderea lui și neputând să se răzbune pe Zeus, Apollo i-a pedepsit pentru moartea fiului său pe ciclopi, ucigându-i la rândul său, cu săgețile lui. Singura vină a acestora era faptul că ei făuriseră trăsnetul lui Zeus. Drept pedeapsă pentru actul său necugetat, Apollo a fost osândit de Zeus să slujească timp de un an, ca sclav, pe un muritor. El și-a ispășit pedeapsa păzind turmele lui Admetus.

Apollo și Atena

Ca zeu reprezentant al cunoașterii și puterii, Apollo este văzut ca varianta masculină a Atenei. Odraslele preferate ale lui Zeus erau mai împuternicite, dar și mai însărcinate decât ceilalți Olimpieni. Astfel, Atena și Apollo erau deseori aleși ca zeități protectoare a unor orașe importante. În timp ce Atena patrona peste Larisa, Atena și Argos, Apollo era divinitatea simbol a Spartei.^[5] Atena aproba de obicei deciziile lui Apollo, frații conlucrând să stabilească pacea și ordinea dictată de Zeus.

Ca patroni ai artelor, Apollo și Atena erau însoțitorii de onoare ai Muzelor, primul fiind un partener frecvent al corului divin.^[6] Apollo era uneori numit fiul lui Atena și al lui Hefaistos, datorită asocierilor sale cu înțelepciunea și meșteșugurile.^[7]

În timpul Războiului troian, Apolo se află în bătălie cu zeița înțelepciunii, acesta protejând cetatea Troia de luptătorii greci. În Iliada, cei doi ajung la un acord care să oprească temporar războiul, provocând o luptă între Hector și Aiax din Salamina. Mai târziu, Apolo este văzut purtând egida, scutul caracteristic Atenei.

Iubiți

Moartea lui Hyacinth de Peter Paul Rubens

Apollo a iubit numeroase nimfe și muritoare, printre care Cirene, Marpessa, Cassandra, și uneori chiar tineri ca Helenus (fiul regelui Priam), Adonis și Cyparisus.

Dafne

Probabil cea mai cunoscută poveste de dragoste a lui Apolo este totuși cea cu Dafne. Leucipus, fiul unui rege, se îndrăgostește de frumoasa fecioară Dafne, dar se decide să nu o curteze în mod deschis pentru că știa că ea evită bărbații. Din pricina aceasta, Leucipus a îmbrăcat haine femeiești și i-a câștigat prietenia. Dafne l-a îndrăgit astfel foarte tare pe prinț. Totuși, Apollo o îndrăgea și el pe Dafne și de gelozie și furie o face pe Dafne să dorească să se scalde într-un râu alături de "prietena" ei. Leucipus e demascat în acest fel și, simțindu-se înșelată, Dafne poruncește să fie omorât. Apolo încearcă apoi să o cucerească pe nimfă dar ea fuge de el de teamă. Simțind răsuflarea zeului în ceafă, Dafne se roagă tatălui său, râul Peneu, să o scape. Acesta o transformă într-un laur (denumit și dafin). Apolo, văzând transformarea, sărută scoarța rece a copacului și își face o cunună din frunzele de laur pe cap. Această poveste stă la baza încununării pletelor sportivilor sau campionilor cu frunze de dafin.

Hyacinth

Hyacinth (sau Hyacinthus) a fost unul dintre iubiții favoriți ai lui Apollo. Prinț spartan de o frumusețe rară și fiu al muzei Clio,^[8] Hyacinthus era adorat de zeul Zefir, vânt al primăverii, și de cântărețul trac Tamiras. Tânărul îl alege însă pe fiul lui Zeus. Cu Apollo, Hyacinth vizitează toate ținuturile sacre ale zeului, călătorind într-un car tras de lebede. Apollo și-a învățat iubitul despre arta profeției, exercițiile de gimnastică, cât și cum să folosească arcul și lira.

Într-o zi, cei doi îndrăgostiți se jucau cu discul. Zeul luminii aruncă cu atâta putere, încât obiecul rotund sfârtecă norii din cer. La întoarcere, discul este deviat de gelosul Zefir, lovindu-l în cap pe Hyacinth și sfârșindu-i pe loc viața. Palid, Apollo încearcă să-l reînvie pe băiat, hrănindu-l cu ambrozie, dar realizează că nu poate schimba soarta ursită de Moirae. Resemnat, zeul creează din sângele iubitului său o floare.^[9]

Cultul lui Hyacinth din Sparta datează din vremea Greciei Miceniene. Festivalul spartan Hyacinthia, ținut la începutul verii, comemora prin ofrande și dansuri moartea și renașterea lui Hyacinth.

Cultul lui Apollo

Templul lui Apolo din Provincia Çanakkale, Turcia

Apollo era zeul invocat în călătorii de cei care navigau pe mare, care proteja orașele și noile construcții. Se spunea că împreună cu Alcathous ar fi ajutat la reconstruirea cetății Megara, care fusese distrusă. În sfârșit, Apollo era considerat ca zeu al luminii (de aici și epitetul de Phoebus) și era identificat adesea cu însuși Soarele. Era serbat în numeroase centre ale lumii grecești: la Delphi, Delos, Claros, Patara etc.

Având, așa cum s-a arătat, un rol preponderent în mitologia greacă, Apollo a fost împrumutat de timpuriu și de alte neamuri. Era, de pildă, onorat de vechii etrusci și mai târziu a fost adoptat și de romani. În cinstea lui s-au instituit la Roma Ludi Apollonares, și tot acolo, pe vremea împăratului Augustus, i se aduceau onoruri deosebite.

Răspândire geografică

Cultele zeilor mitologiei grecești sunt adesea vechi și adevărata lor întindere și popularitate este greu de determinat în zilele de azi. Ce rămâne se bazează pe mărturiile celor care trăiră atunci, printre care geografi și călători precum Strabon și Pausanias, și descoperiri arheologice.

Apolo în artă

Apolo de Simone Cantarini
Apolo și Artemis de Gavin Hamilton
Concursul dintre Apolo și Pan de Jacob de Backer
Apolo și Eros de Andrea Schiavone
Ofrandă lui Apolo de Giulio Romano
Carul lui Phoebus Apollo de Gustave Moreau

Genealogia lui Apollo

Uranus

Gaia

Testiculele tăiate ale lui Uranus

Clymene^[10]

a^[11]

b^[12]

Atena^[13]

Apollo

Dione

a^[14]

b^[15]

Afrodita

Referințe și note

^ RSKD / Λητώ[*] Verificați valoarea |titlelink= (ajutor)
^ The word usually appears in plural: Hesychius: ἀπέλλαι (apellai), σηκοί ("folds"), ἐκκλησίαι ("assemblies"), ἀρχαιρεσίαι ("elections"): Nilsson, Vol. I, p. 556
^ Doric Greek verb: ἀπέλλάζειν ("to assemble"), and the festival ἀπέλλαι (apellai), which surely belonged to Apollo. Nilsson, Vol I, p. 556.
^ Herodotus, 1.46.
^ „APOLLO, THE YOUNG, AND THE CITY - KEY THEMES - Apollo - Fritz Graf”.
^ Peter Dawkins, The Shakespeare Enigma
^ „ATHENA - Greek Goddess of Wisdom, War & Crafts”.
^ Apollodorus, 1.3.3
^ Miscellaneous Myths: Hyacinthus, YouTube
^ According to Hesiod's Theogony 507–509, Atlas' mother was the Oceanid Clymene, later accounts have the Oceanid Asia as his mother, see Apollodorus, 1.2.3.
^ According to Homer, Iliad 1.570–579, 14.338, Odyssey 8.312, Hephaestus was apparently the son of Hera and Zeus, see Gantz, p. 74.
^ According to Hesiod, Theogony 927–929, Hephaestus was produced by Hera alone, with no father, see Gantz, p. 74.
^ According to Hesiod's Theogony 886–890, of Zeus' children by his seven wives, Athena was the first to be conceived, but the last to be born; Zeus impregnated Metis then swallowed her, later Zeus himself gave birth to Athena "from his head", see Gantz, pp. 51–52, 83–84.
^ According to Hesiod, Theogony 183–200, Aphrodite was born from Uranus' severed genitals, see Gantz, pp. 99–100.
^ According to Homer, Aphrodite was the daughter of Zeus (Iliad 3.374, 20.105; Odyssey 8.308, 320) and Dione (Iliad 5.370–71), see Gantz, pp. 99–100.

Bibliografie

Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, București, Albatros, 1995
Anca Balaci, Mic dicționar de mitologie greacă și romană, Editura Mondero, București, 1992, ISBN 973-9004-09-2
George Lăzărescu, Dicționar de mitologie, Casa Editorială Odeon, București, 1992, ISBN 973-9008-28-3
N. A. Kun, Legendele și miturile Greciei Antice, Editura Lider, București, 2003, ISBN 973-629-035-2