Elisabeta a Ungariei (1236–1271)
| Elisabeta a Ungariei | |
| Ducesă a Bavariei Inferioare | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | 1236  |
| Decedată | (35 de ani) Landshut, Bavaria, Germania |
| Înmormântată | Mănăstirea Seligenthal[*] |
| Părinți | Béla al IV-lea Maria Lascaris |
| Frați și surori | Anna de Ungaria[*] Iolanda a Poloniei[*] Margareta a Ungariei Kinga a Poloniei Constanția de Ungaria[*] Béla, duce al Slavoniei[*] Ștefan al V-lea al Ungariei |
| Căsătorită cu | Henric al XIII-lea al Bavariei[*] (din ) |
| Copii | Otto III al Bavariei[1] Ludovic al III-lea al Bavariei[*] Ștefan I al Bavariei[*] Agnes de Bavaria[*][1] Agnes of Bavaria[*][1] Elisabeta de Bavaria[*][1] Sofia de Bavaria[*][1] Caterina de Bavaria[*][1] |
| Ocupație | aristocrat[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | duce ducesă[*] |
| Familie nobiliară | Dinastia Arpadiană |
Modifică date / text  | |
Elisabeta a Ungariei (n. 1236 – d. 24 octombrie 1271, Landshut, Ducatul de Bavaria) a aparținut dinastiei Arpadiene și a fost soția lui Henric al XIII-lea de Wittelsbach, ducele Bavariei și al Palatinatului.[2]
Biografie modificare
Elisabeta a Ungariei a fost a șasea fiică a regelui maghiar Béla al IV-lea și a soției sale Maria Lascarina. Locul exact al nașterii ei nu este cunoscut. Părinții i-au dat numele în onoarea mătușii ei Sfânta Elisabeta de Turingia, care fusese canonizată în 1235 de Papa Grigore al IX-lea. În casa părintească Elisabeta a trăit experiența invaziilor mongole și înfrângerea armatei maghiare în Bătălia de la Muhi din 1241. După pierderea acestei bătălii familia ei s-a refugiat în orașul Trogir.
În 1244 Elisabeta s-a căsătorit[2][3] cu ducele Henric al XIII-lea din Casa de Wittelsbach, care a fondat Linia Bavariei Inferioare.[4] Cei doi au avut zece copii:[2]
- Agnes (n. 1254 – d. 1315)[5] călugăriță în Mănăstirea Seligenthal;
- Elisabeta (n. 1258 – d. 1314) a murit fiind călugăriță în Mănăstirea Seligenthal;
- Otto al III-lea (n. 1261 – d. 1312) căsătorit în 1279 la Viena cu Caterina de Habsburg (n.c. 1256 – d. 1282), fiica regelui Rudolf I;
- Henric (n. 1262 – d. 1280);
- Sofia (n. 1264 – d. 1284) căsătorit în 1277 în Landshut cu contele Poppo al VIII-lea de Henneberg (n. 1279 – d. 1291);
- Caterina (n. 1267 – d. 1310) căsătorit în 1277 cu Friedrich Tuta (n. 1269 – d. 1291), margraf de Luzacia;
- Ludovic al III-lea (n. 1269 – d. 1296), necăsătorit, a murit fără a avea copii;
- Ștefan I (n. 1271 – d. 1310) căsătorit în 1297 cu Iudita de Schweidnitz (n.c. 1285 – d. 1320), fiica ducelui Bolko I.
Elisabeta a murit pe 25 octombrie 1271 în Landshut la câteva luni după nașterea fiului ei cel mic și a fost îngropată în cripta familiei Wittelsbach din Mănăstirea Seligenthal din Landshut.[2]
După moartea lui Andrei al III-lea, dinastia arpadiană s-a stins, iar fiul cel mare al Elisabetei, Otto al III-lea, a pretins tronul Ungariei în calitate de nepot al regelui Béla al IV-lea. Pe 6 decembrie 1305 el a fost încoronat ca rege al Ungariei sub numele de Béla al V-lea cu coroana Sfântului Ștefan la Székesfehérvár (Stuhlweissenburg). Mulți unguri nu l-au recunoscut ca rege pe fiul Elisabetei deoarece actul încoronării nu fusese îndeplinit conform tradiției de către Arhiepiscopul de Estergom.[6]
Note modificare
- ^ a b c d e f The Peerage
- ^ a b c d Hans und Marga Rall: Die Wittelsbacher. Von Otto I. bis Elisabeth I., Editura Tosa, Viena 1994, ISBN 978-3-85001-485-4, p. 40.
- ^ După alte surse căsătoria a fi avut loc în 1247, iar după altele abia în 1250.
- ^ După ce tatăl său, ducele Otto al II-lea a murit în 1253, Henric a împărțit cu fratele său, Ludovic al II-lea teritoriile familiei în 1255. Ludovic a primit Bavaria Superioară și Palatinatul, iar Henric a primit Bavaria Inferioară.
- ^ După datele genealogice au mai existat încă două fiice cu același nume, care au murit la vârste fragede.
- ^ „Ungarisches Königtum Ottos III. von Niederbayern, 1305-1307 – Historisches Lexikon Bayerns”. www.historisches-lexikon-bayerns.de. Accesat în .
Bibliografie modificare
- Hans und Marga Rall: Die Wittelsbacher. Von Otto I. bis Elisabeth I., Editura Tosa, Viena 1994, ISBN 978-3-85001-485-4.