Elisabeta de Luxemburg (1409–1442)

Elisabeta de Luxemburg
Date personale
Născută Modificați la Wikidata
Visegrád, Pesta, Ungaria[1] Modificați la Wikidata
Decedată (33 de ani) Modificați la Wikidata
Győr, Ungaria[2] Modificați la Wikidata
ÎnmormântatăCatedrala din Székesfehérvár[*] Modificați la Wikidata
PărințiSigismund de Luxemburg
Barbara de Celje[*] Modificați la Wikidata
Frați și suroriN. de Luxemburg[*] Modificați la Wikidata
Căsătorită cuAlbert al II-lea (din ) Modificați la Wikidata
CopiiLadislau Postumul[3]
Anna de Austria
Elisabeta de Habsburg[*]
George de Habsburg[*][4] Modificați la Wikidata
ReligieBiserica Catolică Modificați la Wikidata
Ocupațiepoliticiană Modificați la Wikidata
Limbi vorbitelimba maghiară
limba latină
limba germană
limba cehă Modificați la Wikidata
Apartenență nobiliară
Titluriregină consoartă
prințesă
Familie nobiliarăCasa de Luxemburg
Regină consort a Ungariei
Domnie1437–1439
Încoronare1 ianuarie 1438, Székesfehérvár
Regină consort a Germaniei
Domnie1438–1439
Regină consort a Boemiei
Domnie1438–1439
Încoronare29 iunie 1438, Praga

Elisabeta de Luxemburg (n. , Visegrád, Pesta, Ungaria – d. , Győr, Ungaria), aparținând Casei de Luxemburg, ca soție a regelui Albert al II-lea, a fost ducesă de Austria din 19 aprilie 1422, regină a Ungariei din 18 decembrie 1437 (încoronată la 1 ianuarie 1438 la Székesfehérvár (Stuhlweißenburg) până la moartea sa la sfârșitul vieții), regină a Boemiei de la 27 decembrie 1437 (încoronată la 29 iunie 1438 la Praga) și regina romano-germană de la 18 martie 1438 (nu fost încoronată). După moartea soțului ei în 1439 a încercat să asigure succesiunea la tron ​​a fiului ei Ladislau Postumus în Boemia și Ungaria, însă acesta a murit după un război civil de doi ani.[5]

Biografie

modificare

Elisabeta a fost fiica împăratului romano-german Sigismund de Luxemburg și a celei de-a doua soții a sa, Barbara de Celje.

Copilărie

modificare

Data nașterii Elisabetei poate fi calcultă în virtutea unei scrisori trimisă de tatăl ei, regele Sigismund, datată 26 aprilie 1410 (sabbato post festum s. Georgii) și purtând sigiliul reginei Barbara, prin care regele informa despre nașterea fiicei sale de sărbătoarea sfântului Francisc de Assisi (alias circa festum beati Francisci confessoris).[6][7] Deoarece această sărbătoare fusese în ziua de 4 octombrie anul anterior, atunci nașterea Elisabetei trebuie să fi avut loc în octombrie 1409). Istoricul Baranyai susținea în 1926 că utilizarea termenului circa permite unele variații spre luna septembrie, însă în cazul în care nașterea ar fi avut loc în septembrie atunci regele s-ar fi referit la sărbătoarea Sfântului Mihail care a avut loc la 29 septembrie în loc de sărbătoarea lui Francisc de Assisi. Ziua exactă este dedusă din data logodnei fiicei sale cu a arhiducelui Albert, care a avut loc la 7 octombrie 1411,[8] și probabil a fost ajustată după un fost eveniment important, pentru că nu coincidea cu nicio sărbătoare religioasă.

Elisabeta s-a născut în interiorul puternicei Case de Luxemburg. Părinții ei erau regele Sigismund al Ungariei care avea 41 de ani, și cea de-a doua soție, Barbara de Cilli, în vârstă de 17 ani.[9] Nașul ei a fost Hrvoje Vukčić Hrvatinić, baronul rebel cu care Sigismund se împrietenise de curând.[10] În anul de după nașterea ei, tatăl Elisabetei a fost ales rege al romanilor.[11]

 
Elisabeta de Luxemburg

Fiind singurul copil al regelui, Elisabeta era văzută de facto ca moștenitoare prezumtivă la tron, sau cel puțin ca prințesă prin căsătoria căreia va oferi un rege.[12] În 1411, Sigismund a reușit să obțină promisiunea boierilor că îi vor recunoaște Elisabetei dreptul la Sfânta Coroană a Ungariei și că îl vor alege pe viitorul ei soț ca rege - un acord care va avea consecințe mari după moartea lui Sigismund.[13] Dreptul ereditar al Elisabetei era de fapt destul de subțire, tatăl ei dobândindu-l prin căsătoria cu prima sa soție, regina Maria, Elisabeta nefiind descendenta ei.[14] În același an, Sigismund a logodit-o pe Elisabeta cu Ducele Albert al V-lea de Austria, pe atunci în vârstă de 14 ani și membru al Casei de Habsburg.[15]

Regina Barbara era foarte nepopulară în rândul nobilimii, care era ofensată de simpatia ei pentru husiți, precursorii reformei protestante. În 1418, ei au acuzat-o că ar fi comis adulter în timp ce soțul ei era prezent la Consiliul de la Konstanz. Rezultatul a fost exilarea reginei, inițial la Oradea, apoi la Skalica, între 1418 și 1419.[16][17] Faptul că Elisabeta și-a însoțit mama în exil și, probabil, a suferit același tratament dur în ciuda faptului că era recunoscută ca moștenitoare la tron, sugerează că Sigismund ar fi pus la îndoială paternitate ei în această perioadă. Totuși, simultan, Sigismund negocia căsătoria Elisabetei cu Albert. Habsburgii, prieteni și aliați de lungă durată ai lui Sigismund nu au pus la îndoială legitimitatea Elisabetei sau, cel puțin, nu au fost descurajați de acuzațiile aduse împotriva mamei ei. Sigismund s-a împăcat cu Barbara în 1419 și Elisabeta a revenit la curte împreună cu mama ei.[18] În același an, el a moștenit coroana Boemiei de la fratele său mai mare, regele Wenceslaus al IV-lea.

Căsătorie și descendenți

modificare

La 28 septembrie 1421[14] prietenia de durată dintre regele Sigismund și Casa de Habsburg, a culminat cu un tratat de căsătorie semnat la Viena.[9] Tratatul confirma statutul Elisabetei de moștenitoare atât a Ungariei cât și a Boemiei, însă numai atât timp cât va fi singurul copil al lui Sigismund.
S-a stipulat că nașterea unei alte fiicei i-ar fi dat dreptul Elisabetei de a alege unul dintre regatele tatălui ei, în timp ce sora mai mică ar fi moștenit cealaltă parte. În cazul în care ea ar fi avut un frate, Elisabeta ar fi fost lipsită de ambele coroane în favoarea lui. Moravia a fost cedată lui Albert ca zestre a Elisabetei. Tratatul a fost controversat atât în Ungaria cât și în Boemia, nobilimea din ambele țări pretindeau dreptul de a-și alege un monarh.[14]

Ceremonia a vut loc la 19 aprilie 1422 la Viena. Elisabeta, acum ducesă de Austria, s-a mutat la curtea vieneză a soțului ei. A fost necesară o dispensă papală pentru căsătorie din cauza descendenței comune a cuplului din Wenceslaus al II-lea al Boemiei.

Primul copil al cuplului, o fiică pe nume Anna, s-a născut în 1432. Scriitorul francez Bertrandon de la Broquière a notat că "ducesa, o femeie înaltă și frumoasă, fiica împăratului și moștenitoarea regatelor Ungariei și Boemiei și dependințelor lor" a născut o fiică, "ocazie pentru festivități și turniruri care au fost numeroase".[19] În 1435 Elisabeta a născut un fiu, George, care a murit după trei ore.[20] Următoarea naștere a fost a unei alte fiice, Elisabeta, în 1436.

 
Regele Albert și regina Elisabeta ilustrați în Albrechtsaltar la mănăstirea Klosterneuburg

La sfârșitul anului 1437 tatăl Elisabetei era grav bolnav. Realizând că decesul era iminent, el i-a chemat pe Elisabeta și pe Albert și a convocat o reuniune a nobilimii din Boemia, care a acceptat cuplul ca moștenitorii săi, dar și-a rezervat dreptul de a face alegeri formale. Sigismund a murit la 9 decembrie. După înmormântare lui, Elisabeta și Albert au călătorit la Pressburg să se întâlnească cu boierii maghiari. Ei au cerut ca cei doi să locuiască în Ungaria și ca frontiera regatului cu Austria să rămână nemodificată.[21] Ulterior, Dieta a stabilit că Albert, care a fost ales fiind soțul Elisabetei, ar trebui să reglementeze doar "cu acordul și aprobarea ei".[22] Cuplul a acceptat condițiile la 18 decembrie și au fost aleși ca rege și regina Ungariei.[21] Mai târziu, Elisabeta a afirmat că suveranitatea ei a derivat nu numai din voința tatălui ei, dar și din voința poporului.[22]

O dispută imediată a apărut cu privire la cine era îndreptățit să așeze coroana Elisabetei; episcopul de Veszprém a revendicat dreptul de a pune coroana maghiară reginei consort, dar arhiepiscopul de Esztergom a susținut că Elisabeta era regina domintoare și că prin urmare el ar trebui să pună coroana atât ei cât și lui Albert. În cele din urmă, arhiepiscopul, probabil mituit, a semnat un act demisionar din funcția de episcop, dar numai cu această ocazie. Încoronarea cuplul a avut loc la biserica Székesfehérvár la 1 ianuarie 1438.[22]

În martie 1438, Dieta Imperială l-a ales pe Albert ca succesor al lui Sigismund la tronul Germaniei. În ciuda încercărilor husiților de a-l pune pe tron pe Cazimir al Poloniei, alegerile din Boemia din mai s-au sfârșit în favoarea cuplului. Albert a fost încoronat în iunie însă Elisabeta nu a călătorit la Praga pentru a lua parte la acest ritual și și-a petrecut vara următoare guvernând Ungaria.[9][23]

După decesul soțului ei, ea a preluat controlul asupra Ungariei ca regent. Era însărcinată și convinsă că va avea un fiu. S-a pregătit pentru alegerea următorului monarh al Ungariei și și-a format un partid politic de adepți. Până în 1440, Elisabeta era de facto monarhul Ungariei și ordinele ei erau respectate deși încă nu fusese aleasă și confirmată de Consiliu. La 1 ianuarie 1440 Consiliul maghiar s-a adunat pentru a alege un monarh. Din cauza amenințărilor din Imperiul Otoman, decizia a fost că Elisabeta nu putea fi aleasă ca monarh, fiind nevoie de un lider militar. Au fost sugestii că Elisabeta ar trebui să se căsătorească cu cel care urma să fie ales monarh. În cele din urmă, Vladislav al Poloniei a fost ales rege al Ungariei.

Oficial, Elisabeta a acceptat decizia, însă la scurtă vreme a părăsit Buda împreună cu susținătorii ei. La 15 mai, ea și-a încoronat fiul ca rege al Ungariei la Székesfehérvár cu Sfânt Coroană furată de Helene Kottannerin de la Castelul din Visegrád. La 17 iulie Vladislav al Poloniei a fost încoronat rege al Ungariei la Székesfehérvár însă fără Sfânta Coroană.

Elisabeta a atacat Buda cu o armată condusă de Jan Jiskra însă a fost înfrântă. Ea și-a lăsat copii în grija împăratului Frederic al III-lea și a finanțat un război civil în Austria. În 1442 au avut loc negocieri conduse de cardinalul Cesarini în Győr. Elisabeta și Vladislav s-au întâlnit și au schimbat daruri. Vladislav i-a dăruit Elisabetei o blană. La scurtă vreme, Elisabeta a murit la vârsta de 33 de ani. S-a speculat că ar fi fost otrăvită. a fost înmormântată în Bazilica Stuhlweißenburg (astăzi Székesfehérvár).

Singurul fiu al Elisabetei, Ladislau Postumul, a murit fără a avea urmași.

  1. ^ „Elisabeta de Luxemburg”, Gemeinsame Normdatei, accesat în  
  2. ^ „Elisabeta de Luxemburg”, Gemeinsame Normdatei, accesat în  
  3. ^ http://www.regesta-imperii.de/id/1441-07-22_1_0_13_5_0_10628_4  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  4. ^ The Peerage 
  5. ^ Gerhard Hartmann, Karl Schmidt (ed.): Die Kaiser. 1200 Jahre europäische Geschinchte, Editura Marix, Wiesbaden, 2006, ISBN: 978-3-86539-074-5, p. 463.
  6. ^ See Baranyai (1926) [necesită pagina].
  7. ^ See Mályusz (1958) p. 347.
  8. ^ See Borsa (1993: 279).
  9. ^ a b c Engel, 279.
  10. ^ Van Antwerp Fine, 193.
  11. ^ Van Antwerp Fine, 229.
  12. ^ Bak, 213.
  13. ^ Setton, Hazard & Zacour, 283.
  14. ^ a b c Higgins, 203-204.
  15. ^ Higgins, 205.
  16. ^ Higgins, 202.
  17. ^ Engel, 217.
  18. ^ Higgins, 203.
  19. ^ Higgins, 207.
  20. ^ Higgins, 208.
  21. ^ a b Setton, Hazard & Zacour, 284.
  22. ^ a b c Higgins, 211.
  23. ^ Higgins, 212.

Biografie

modificare
  • Gerhard Hartmann, Karl Schmidt (ed.): Die Kaiser. 1200 Jahre europäische Geschinchte, Editura Marix, Wiesbaden, 2006, ISBN: 978-3-86539-074-5.
  • Béla Baranyai: Zsigmond király un. Sárkány-rendje (așa-numitul Ordin „Dragonii Regelui Sigismund”), Századok, pp. 59–60, 561–591, 681–719, 1925/1926, Budapesta, 1926.
  • Elemér Mályusz: Zsigmondkori oklevéltár (Collection of Charters of the Age of King Sigismund) II. (1400–1410), Második rész (partea a 2-a) (1407–1410), Akadémiai Kiadó, Budapest, 1958 (Magyar Országos Levéltár Kiadványai (Publications of National Archives of Hungary) II., Forráskiadványok 4.
  • Borsa, Iván (ed.): Zsigmondkori oklevéltár (Collection of Charters of the Age of King Sigismund) III. (1411–1412) (Based on the Manuscript of Elemér Mályusz), Akadémiai Kiadó, Budapest, 1993. (János Varga (ed): A Magyar Országos Levéltár Kiadványai (Publications of National Archives of Hungary) II., Forráskiadványok 22.
  • János M. Bak: The Laws of the Medieval Kingdom of Hungary: 1301-1457, C. Schlacks, 1992.
  • Kenneth M. Setton, Harry Williams Hazard e Norman P. Zacour: A History of the Crusades: The Impact of the Crusades on Europe, University of Wisconsin Press, 1990, ISBN 0-299-10744-2.