Ilie Constantin

Ilie Constantin
Date personale
Născut	16 februarie 1939 București, România
Decedat	5 februarie 2020 (80 de ani) București, România
Cetățenie	România
Ocupație	traducător
Limbi vorbite	limba română

Ilie Constantin (n. 16 februarie 1939, București, România – d. 5 februarie 2020, București, România) a fost un poet român, prozator, eseist și traducător, reprezentant al generației anilor '60.

Viața și opera

Ilie Constantin, născut la București, a fost fiu al textilistului Stan Constantin și al taxatoarei de tramvai Ralița Constantin (n. Constantinescu). Între anii 1953 și 1956, a studiat la Liceul Sfântul Sava din București, apoi la Facultatea de Filologie – Universitatea din București (1956 – 1961). O dată cu debutul în studenție a avut loc și debutul cu versuri în revista Tânărul scriitor. Debutul editorial s-a produs în penultimul său an de studenție, 1960, alături de Nichita Stănescu și de Cezar Baltag, cu placheta Vântul cutreieră apele, prefațată de Al. Philippide. După absolvirea cursurilor universitar-filologice, a funcționat ca redactor la ziarul Scânteia, din 1962 și până în 1965; pentru o scurtă vreme, din 1965 și până în 1967, s-a angajat la Studioul Cinematografic București; a avut apoi un post de redactor la o revistă de literatură, Luceafărul, din 1967 și până în 1973, an în care a luat hotărârea autoexilării la Paris. În Franța anului 1991, lui Ilie Constantin, în urma susținerii tezei Complicitatea fertilă – poeți români, 1951 – 1973 (La Complicité fertile – poètes roumains. 1951 – 1973), la Institutul Național de Civilizații și Limbi Orientale din Paris, i s-a acordat titlul de doctor în filologie.

Debutului editorial – cu Vântul cutreieră apele – i-a urmat o serie de volume care surprind receptorul cu o lirică modernistă, trecută pe la înaltele curți poetice ale lui Quasimodo, Ungaretti, Montale, Umberto Saba (poeți pe care i-a tradus în română) și Ilie Constantin:

• Desprinderea de țărm (1964; 1995),
• Clepsidra (1966),
• Bunavestire (1968),
• Coline cu demoni (1971),
• Celălalt (1972),
• Neguțătorul de săbii / Le marchand de sabres (1997),
• Plata luntrașului (1998),
• Limba imperiului/La langue de l'empire (2000)
• Entuziasmul melancolic, Editura EuroPress · Ideea Europeană, 2007 etc.

Ca prozator, Ilie Constantin s-a remarcat prin romanul Tinerii noștri bunici (1967), prin volumul de povestiri Câinele înlăcrimat (1970) etc.

Ilie Constantin a fost și un recenzent / cronicar literar, eseist, ca în volumele: Despre poeți (1971), A doua carte despre poeți (1972) etc.

Din limba italiană Ilie Constantin a tradus o antologie de poeme din volumele lui Eugenio Montale, apărută în 1967, la Editura Tineretului (din București), în colecția „Cele mai frumoase poezii“, apoi una din poemele lui Umberto Saba, apărută în 1970.

Distincții

• Premiul Uniunii Scriitorilor din România (pentru poezie, în 1971).
• Grand Prix de la Jeunesse de la Société des Gens des Lettres de France (pentru proză, La chute dans le zénith, în 1989).

Referințe critice

Criticul literar Ion Pop a atras atenția asupra unei „unduiri resurecțional-paradoxiste” în creația lui Ilie Constantin, îndeosebi, în volumul apărut în anul 1971, Coline cu demoni, unde «însăși imaginea „colinelor cu demoni” asociază doi termeni în semnificativă opoziție: Fiul amurgului sunt și mă bate / lungul vacarm de singurătate, / în care toate urlă spre mine / și tac doar demonii de pe coline. // Trupul lor însă nu-i spre vedere, / suflul lor arde lumea de sfere / și-i contemplarea pieire lină / a nenumiților de pe colină. (...); traducând prozaic, avem în față o metaforă a însuși actului de creație înțeles ca „domesticire” în formele perfecte, a obscurelor impulsuri sufletești, ordonare prin contemplație a haosului interior.»

În volumele de versuri publicate de Ilie Constantin, în România, înainte de 1973, anul autoexilului său francez, se revela «un eu liric profund-paradoxist, elansându-se în „sondarea” spațiilor memoriei și a „spațiilor” dintre semnificanți și semnificați, cultivând mai rar „stările de grație” și tot mai frecvent stările rezultate din izbirea acestui Eu de limitele tragic-existențiale, de la angoasă și stres, la alienare, la reificare etc.»: Din pământ un strigăt m-a ajuns, / mâinile-mi umblă pe chip / înstrăinate de lacrimi / și cine mă va crede ? // Ce noapte mă duce în jos, / ce ninsoare zadarnică ? / și sufletul meu vinovat, nu e nici o scăpare, / iată pământul rupt de un glas, / și nimeni pe lume. // Plânge cu insule marea, cerul cu patrii, / steaua plânge cu vreme, / viața mea – torță de vinovăție – / șovăind în ninsoarea zadarnică. // Zile puține și fără iertare / când din pământ mă ajunge / necunoscutul meu strigăt / și când eu sunt aidoma / stropilor roșii de vin aruncați spre cei morți. («Din pământ, un strigăt»).