Români

grup etnic
(Redirecționat de la Român)
Români
Distribuția etnicilor români în lume
Populație totală

23.681.6101
(incl. moldoveni și vlahi conform datelor de mai jos)[1][2][3]

Regiuni cu populație semnificativă
 România 16.792.868 (Recensământ 2011) [4]
 Republica Moldova 73.276 (rec. 2004)
(2.815.125 incl. moldoveni2)[5]
Italia Italia 823.100
(973.121 incl. moldoveni)[6][7]
Spania Spania 798.104
(818.104 incl. moldoveni)[8]
Statele Unite ale Americii Statele Unite ale Americii 518.653 (rec. 2001)[9]
Germania Germania 300.000
(311.872 incl. moldoveni)[10][11]
Israel Israel 205.600[12]
Canada Canada 204.625[13]
Ucraina Ucraina 150.989 (rec. 2001)
(409.608 incl. moldoveni)[14]
Regatul Unit Regatul Unit 101.000[15]
Franţa Franța 74.661[16]
Austria Austria 74.639[17]
Grecia Grecia 46.523 (rec. 2011)
(56.914 incl. moldoveni)[18]
 Belgia 45.877[19]
Portugalia Portugalia 39.312
(52.898 incl. moldoveni)[20]
Serbia Serbia 29.332 (rec. 2011)
(64.663 incl. „vlahi”)[21]
Ungaria Ungaria 26.345[22]
Cipru Cipru 24.376 (rec. 2011)[23]
Suedia Suedia 22.079[24]
Australia Australia 18.320 (rec. 2006)[25]
Irlanda Irlanda 17.304[26]
Țările de Jos Țările de Jos 16.987[27]
 Danemarca 10.862[28]
Elveţia Elveția 8.578[29]
Norvegia Norvegia 6.869[30]
Cehia Cehia 5.069[31]
Japonia Japonia 3.300[32]
Rusia Rusia 3.201 (rec. 2010)
(159.601 incl. moldoveni)[33]
Africa de Sud Africa de Sud 3.000[34]
Noua Zeelandă Noua Zeelandă 3.000[35]
Turcia Turcia 1.304[36]
Bulgaria Bulgaria 891 (4.575 incl. „vlahi”)[37]
Limbi vorbite
Română
Religii
Biserica Ortodoxă, Biserica Română Unită cu Roma
Grupuri înrudite sau legate cultural
AromâniMeglenoromâniIstroromâniItalieniFranceziSpanioliPortugheziCatalaniGalicieniValoni
Note
  1. Nu s-au adunat cei 910.264 plecați peste hotare înregistrați în recensământul din 2011, deoarece se presupune că au fost deja enumerați în datele oficiale din țările unde au reședința permanentă.
  2. Limba română este numită drept „moldovenească” de către autoritățile moldovenești (până în 2013)[38] și transnistreni.

Românii (alternativ cunoscuți ca dacoromâni de asemenea, de la termenul din limba latinăromanus”, i.e. cetățean roman)[39][40] sunt un popor romanic european din familia popoarelor indo-europene, vorbitor nativ al limbii române, o limbă neo-latină (sau romanică) din familia limbilor indo-europene, descendentă a protoromânei (sau română comună), care face parte din ramura estică a limbilor romanice. Poporul român astfel definit s-a format în urma etnogenezei românești, în spațiul carpato-danubiano-pontic, către finele antichității spre începutul Evului Mediu Timpuriu. Este larg acceptată teoria conform căreia românii s-au format atât la nord cât și la sud de Dunăre, astfel existând un continuum neo-latin în centrul Europei de sud-est, reprezentat din cele mai vechi timpuri și de istroromâni, aromâni și meglenoromâni, populații romanice răsăritene răspândite pe cuprinsul peninsulei balcanice, din nord-vestul acesteia, în Istria, Croația și până în sud, în Grecia. Din punct de vedere genetic, conform anumitor studii, românii erau înrudiți în Evul Mediu cu lituanienii, grecii, ciprioții, italienii din sudul Italiei de astăzi precum și finlandezii.[41][42]

Denumirea modificare

În istorie, până în secolul al XIX-lea românii au deținut endonimul de rumâni (termen istoric învechit) și exonimul de vlahi, olahi sau valahi (care în limbile popoarelor înconjurătoare însemna români: în Bulgaria, precum și în unele regiuni din Serbia (Timoc), Grecia,[43] Macedonia și Cehia,[44] exonimul acesta este utilizat încă astăzi). Refuzul multor istorici străini de a folosi substantivul « Români » sau adjectivul « române » pentru a desemna populațiile sau statele românești anterior anului 1859, este din punct de vedere istoric neîntemeiat, deoarece « Români » este atestat încă din secolul al XVI-lea[45], și deoarece adjectivele « Germane » sau « Italiene » sunt folosite curent de aceiași istorici pentru a denumi statele și populațiile din Imperiul Germanic sau din Italia dinaintea apariției statelor unitare german și italian în 1871.

Denumirea de „români” pentru vorbitorii limbii române, este timpuriu atestată atât în Transilvania, în Țara Românească, Dobrogea, cât și în Moldova dintre Carpați, Nistru și Mare, nu numai de cronicari moldoveni precum Miron Costin[46], Ion Neculce sau Grigore Ureche, ci de asemenea de umaniști renascentiști din secolul al XVI-lea care, fiind în majoritate trimiși ai Sfântului Scaun, au călătorit în aceste ținuturi.[47]


Origini modificare

Formarea poporului român a început cu romanizarea dacilor și s-a încheiat cu apariția limbii române, diferită de latină și de celelalte limbi romanice. Aria de formare a poporului român a cuprins fosta Dacie Romană, precum și zona dintre Marea Neagră, Munții Balcani și Valea Timocului (fostele provincii Scythia, Moesia Secunda și Dacia Ripensis). Crișana, Muntenia și Moldova au fost regiuni incluse mai târziu în această arie de formare, pentru că acolo nu s-a exercitat romanizarea.[48]

La sfârșitul secolului al VI-lea limba română și poporul român erau, în linii mari, formate astfel că venirea slavilor din Nord-Europa la sud de Dunăre nu a făcut decât să nuanțeze oarecum caracteristicile limbii române, prin contactul lor cu autohtonii români din spațiul carpato-dunărean. Ca urmare, limba română este o limbă neolatină. După cucerirea romană din 106 în Dacia (dar și înainte de această dată în Moesia) a luat naștere o populație daco-romană (respectiv traco-romană), care a fost mai târziu influențată de popoarele slave în epoca migrațiilor, dar nu atât de mult încât să adopte limba slavă ca limbă de circulație.

O parte din slavii, care s-au stabilit între secolele V-VIII în spațiul lingvistic românesc (îndeosebi în cazul teritoriilor nord-dunărene, dar nu numai) au fost asimilați de populația românească carpato-dunăreană, abia ieșită din etnogeneză. Un exemplu edificator: Toponimul Șchei (de la Brașov) provine tocmai de la denumirea dată de protoromâni slavilor: șchiau „slav” (din Lat. sclavus „slav”[49]). Însă cea mai mare parte a acestor slavi a continuat migrația către sud; aceștia au trecut Dunărea, au asimilat cea mai mare parte din populația autohtonă romanizată iar restul populației romanice rămasă neasimilată s-a grupat în zonele montane din sudul peninsulei. În acest fel, venirea slavilor i-a despărțit pe aceștia de străbunii vorbitorilor dialectelor românești nordice (daco-române). Dialectul daco-român este vorbit astăzi preponderent la nord de Dunăre, dar și în unele areale sud-dunărene precum Timoc sau Dobrogea. Dialectele sudice sunt limba aromână și meglenoromâna, ambele vorbite în arealul central-sudic al peninsulei Balcanice, iar cel vestic este istroromâna vorbită în Istria).

Etnogeneza poporului român se înscrie în procesul general european de formare a popoarelor și limbilor neolatine, similară formării altor popoare latine, cu diferența că peste un element autohton (de exemplu galii în Franța, celtiberii în Spania) venirea romanilor a fost urmată și de un al treilea „ingredient” care în cazul popoarelor latine occidentale a fost de origine germanică (francii în Franța, vizigoții în Spania), pe când la poporul român, acest al treilea element asimilat l-au constituit slavii, dar abia după secolul al VI-lea (d.Hr).

Etnogeneza românilor transilvăneni este (înainte de Regatul lui Burebista) însă substanțial diferită, în aceste ținuturi atât primele forme de stăpânire cât și primele urme arheologice care atestă existența unei civilizații cu fundament etnic și cultural sunt de origine celtică, în acest sens nu putem afirma că elementul etnogenetic primordial a fost cel dacic, deși este cert ca în momentul venirii celților ținutul Transilvaniei trebuie să fi fost locuit. Un argument în acest sens este și conflictul ulterior din secolul I î.Hr. dintre dacii carpato-dunăreni și celții panonici în timpul regelui dac Burebista. Este însă evident că gradul de asimilare a culturii celtice a fost atât de înalt încât numeroasele elemente arheologice de pe teritoriul Transilvaniei postceltice sunt complet diferite de cele dacice din regiunile extracarpatice și întru totul atribuibile culturii La Tène (aparținând celților). Astfel elementul celtic este cel mai notabil factor primordial în cadrul etnogenezei românilor transilvăneni.

Succesiv, odată cu cucerirea romană s-a adăugat elementul latin. Notabil este de asemenea faptul că după retragerea aureliană pe teritoriul Transilvaniei a fost și o capitală a regatului gepizilor (populație de origine germanică) panonici care au stăpânit o parte din Transilvania pentru mai bine de 200 de ani și au lăsat multiple dovezi arheologice ale unei statornice civilizații germanice, mai importante fiind cele două necropole nobile de la Apahida, județul Cluj. Având în vedere acest ultim factor, este evident că în cazul românilor transilvăneni cel de-al treilea element etnogenetic este vechi-germanic, ca și în cazul majorității popoarelor neolatine.

Dacii, care probabil atinseseră un anumit grad de romanizare înainte de cucerirea traiană, au dăinuit sub stăpânirea romană și s-au integrat în viața economică și socială a noii provincii, alcătuind totodată suportul influenței pe care imperiul a exercitat-o în timp asupra teritoriilor din afara Daciei romane. Elementele romane cu rol primordial în romanizarea dacilor au fost, în principal, soldații și coloniștii. Cei mai mulți dintre ei au rămas să viețuiască la nord de Dunăre după retragerea aureliană (271), reprezentând baza continuității procesului de romanizare.

Răspândire modificare

Românii locuiesc în spațiul carpato-danubiano-pontic, în număr de aproximativ 26 de milioane. Doar 19,4 de milioane locuiesc în România, restul fiind dispersați în țările învecinate.

În Ucraina trăiesc cca. 409.000 de români (persoane declarate fie drept „români”, fie drept „moldoveni”), mai ales în regiunile Cernăuți (181.800) și Odesa (123.000). De asemenea trăiesc numeroși români în regiunea Transcarpatică (32.000 de români maramureșeni), dar și moldoveni transnistreni în regiunile Nikolaev (16.673) și Kirovograd (10.694).

Alte comunități mai mici de români se găsesc în Serbia (Voivodina și Timoc; în total 74.630 conform ultimului recensământ, însă numărul lor real este estimat la 200.000-400.000), în Bulgaria și în Ungaria.

Se estimează că peste 1 milion de emigranți români locuiesc în Statele Unite ale Americii. Cele mai mari comunități se găsesc în Ohio, Indiana, Michigan, Illinois, Pennsylvania și New York. În Canada locuiesc peste 300.000 de români, iar în Germania 250.000 de români și 500.000 etnici germani (sași și șvabi) născuți în România.

După aderarea României la Uniunea Europeană în 2007, un număr mare de români s-au stabilit temporar în Italia și Spania. Potrivit cifrelor oficiale, în 2009 câte 1 milion de cetățeni români locuiesc și lucrează în fiecare din aceste două țări latine.

O mare parte din populația evreiască a Israelului e originară din România sau din Republica Moldova, sau sunt descendenți din emigranți evrei care provin din aceste țări. Evreii din țările române au susținut legături cu Țara Israel timp de secole. Evreii religioși care aveau posibilitatea, plecau la bătrânețe ca să moară și să fie îngropați pe tărâmurile considerate de ei ca fiind patria lor originară. Comunitățile evreilor din România îi ajutau economic pe acești evrei, care trăiau într-o mizerabilă sărăcie în cele patru orașe în care existau comunități evreiești de mii de ani : Ierusalim, Hebron, Tiberias și Țefat. După Congresul sionist de la Focșani, 1881, a început o emigrație evreiască organizată spre Țara Israel (1.332 evrei din România numai în anul 1882). Tânărul stat român, inițial încă vasal al Imperiului Otoman (1859-1878), nu acorda cetățenie evreilor deoarece era definit ca stat ortodox, iar catolicii, protestanții, musulmanii și evreii erau nu supuși români, ci supuși austrieci, germani sau otomani.

După independență (1878), legile au evoluat semnificativ abia după Primul Război Mondial. Simultan au apărut forme de antisemitism privind nu evreii „romanioți” (greci), „sefarzi” (otomani, de origine spaniolă) sau „avdetiți” (otomani turciți, adică deveniți musulmani, numiți „dönme” în turcește), cu toții instalați de secole în țările române și vorbind perfect limba română[50], ci evreii „așkenazi” („nemți”) veniți foarte numeroși și recent din Germania, Austria, Galiția, Polonia, care vorbeau limba idiș[51]. Dintre aceștia din urmă, la sfârșitul veacului al XIX-lea, un mare val de emigranți săraci au părăsit România mergând pe jos în drumul lor spre Apus sau spre Palestina otomană, pentru dânșii „Țara Israel”[52]. Emigrația sionistă a continuat, dar nu în masă, deoarece autoritățile turcești nu permiteau asta.

În decursul celui de al Doilea Război Mondial, un al doilea val de emigranți s-a produs, sub auspiciile societății evreiești „Aliyah” (condusă de Șmuel Leibovici și de Eugen Meissner) în vremea prigoanei antonesciene și imediat după lovitura de stat de la 23 august 1944. Evreii care plecau atunci trebuiau să-și lase toate bunurile și toți banii, și călătoreau în condiții de război, unii pierind în aceste tentative (cazul navei „Struma”, torpilată de submarinul sovietic ȘC-213 din clasa „Știuca” : toți pasagerii, peste 700, precum și echipajul, s-au încecat în Marea Neagră, cu excepția unuia singur, David Stoliar)[53]. În perioada antonesciană au părăsit România circa 60.000 de evrei iar după 23 august 1944 încă aproximativ 120.000, dintre care mulți nu au putut intra în Palestina deoarece până la 12 septembrie 1944 autoritățile britanice îi socoteau „cetățeni ai unei țări inamice” și oricum se opuneau imigrării evreiești inclusiv după 12 septembrie: după multe dificultăți, majoritatea au ajuns, în general, în Statele Unite și Franța. Evreii basarabeni (în majoritate evrei ruși) care supraviețuiseră holocaustului (circa 130.000) au devenit definitiv sovietici în 1944[54].

Al treilea și ultimul val de emigranți s-a produs în deceniul 1945-1955, sub regimul comunist, când circa 166.400 de evrei români s-au stabilit în Israel. Și aceștia au trebuit să-și abandoneze bunurile, și au trebuit să plătească (sau să plătească Israelul pentru ei) taxe proporționale cu nivelul de studii, care era în general ridicat[55]. Dintre cei 756.930 evrei recenzați în România în 1930 (441.293 în 1941 fără nordul Transilvaniei, aproximativ 250.000 în toamna 1944 fără nordul Transilvaniei și Bucovinei, și fără Basarabia), în 1956 mai rămăseseră în Republica Populară Română 146.274 evrei[56] care au continuat să plece : în 1970 mai erau încă 24.667, în 1992 un număr de 9.670, iar în 2002 doar 6.179. Plecarea evreilor basarabeni a fost mai târzie, valul producându-se în deceniul 1980-1990 ca pentru ceilalți evrei sovietici[57].

În Israel, sunt și români creștini, unii din ei călugări în mănăstiri, alții sunt muncitori români care au venit pentru o perioadă de muncă și au rămas în Israel. Printre românii creștini sunt și rude de evrei sau descendenți ai românilor drepți între popoare care au primit cetățenia israeliană.

După aderarea României la Uniunea Europeană în 2007, un număr mare de români s-au stabilit temporar în Italia și Spania.

Potrivit cifrelor oficiale, în 2009 câte 1 milion de cetățeni români (printre care așa-numiții „căpșunari” culegători ai acestor fructe) locuiesc și lucrează în fiecare din aceste două țări latine.

Românii moldoveni de peste hotare modificare

Conform istoriei, sunt „moldoveni” locuitorii teritoriului Moldovei istorice, acum împărțit între regiunea Moldova din România, Bucovina (împărțită între România și Ucraina), ținutul Herței din Ucraina, regiunea Basarabia din Republica Moldova și din Ucraina, la care se adaugă cei din Transnistria și cei risipiți de autoritățile sovietice în Rusia (îndeosebi Siberia) și Kazahstan. Conform dreptului internațional, sunt „moldoveni” toți cetățenii Republicii Moldova, printre care toți purtătorii pașapoartelor emise de acest stat. Conform constituției Republicii Moldova, printre cetățenii acestui stat sunt „moldoveni” numai vorbitorii nativi ai limbii oficiale a acestui stat, denumită „limba română”. Diferența între aceste trei definiții decurge din confruntarea, în acest stat, între doctrinele „românismului” și „moldovenismului”, confruntare care a iscat câteva neînțelegeri între autoritățile de la București și cele de la Chișinău. „Moldovenismul” este o concepție apărută în URSS încă înainte de 1940, în timpul Republicii Socialiste Sovietice Autonome Moldovenești din Ucraina, prin care se încearcă și în prezent să se demonstreze, că în conștiința națională și în limba localnicilor, identitatea românească ar fi artificială și marginală, prin reinterpretarea a posteriori a identității locale medievale și tradiționale a voievodatului Moldovei[58], care, în realitate, nu a fost niciodată potrivnică identității românești, ci parte a acesteia.

După prăbușirea Uniunii Sovietice, mai multe reforme legislative au consolidat poziția etnicilor români din Moldova, mai ales prin stabilirea limbii române ca limbă oficială[59]. Relațiile dintre guvernele Republicii Moldova și României au fost la început foarte cordiale, România fiind primul stat din lume care a recunoscut independența Republicii Moldova. Când parlamentarii moldoveni au ales calea independenței mai degrabă decât cea a unirii cu România, președintele Mircea Snegur a dezvoltat doctrina numită un popor, două state. Această doctrină susține că Republica Moldova este o „patrie a moldovenilor români, ruși, ucraineni, găgăuzi, bulgari ș. a., toți cetățeni egali în drepturi și toți deopotrivă moldoveni, fie că aparțin limbii, istoriei și culturii poporului român, rus, ucrainean, găgăuz sau bulgar”.

După alegerile din 1996, identitatea românească a populației majoritare și băștinașe a început să fie negată din nou, articolele 12 și 13 din noua constituție ulterior adoptată, susținând, ca în epoca sovietică, că ar exista „diferență dintre limba română și limba moldovenească, dar păstrând această limbă ca „limbă de stat și de comunicare interetnică [60]. După alegerile din 2001, câștigate de Partidul Comuniștilor din Republica Moldova, s-a încercat inițial să se acorde limbii ruse statutul de limbă de stat, dar inițiativa a eșuat datorită opoziției; în schimb, limba rusă a recăpătat statutul de limbă de comunicare interetnică (pierdut în septembrie 1989), ceea ce în practică îi obligă pe toți locuitorii Republicii Moldova să cunoască oricare din ele.

De atunci, relațiile dintre guvernele Republicii Moldova și României s-au tensionat, Vladimir Voronin acuzând România de imperialism, chiar dacă oficial, președintele Voronin și președintele Traian Băsescu și-au declarat intenția de a îmbunătăți colaborarea bilaterală.

„Moldovenismul” s-a mai manifestat în Republica Moldova prin refuzul guvernului de a reveni la denumirile moldovenești inițiale ale mai multor localități rusificate fie în perioada imperială rusă (1812-1917) fie în perioada sovietică (1940-41 și 1955-91)[61]. Astfel, de exemplu, s-a renunțat la Edinița (rămasă Edineț, de la Единець), la Sturzeni (rămasă Ucrainca, de la Украйнка), la Ciubărciu (rămas Ciobruci, de la Чобручь) sau la Frumoasa (rămasă Cahul, de la Кагул : denumire tătară de fapt, dar, ori de câteori Imperiul Rusesc a avut de ales între o denumire moldovenească și alta, o alesese sistematic pe cea de-a doua).

În 2006, Școala Româno-Franceză Gheorghe Asachi din Chișinău a fost forțată să își schimbe numele în Școala Moldo-Franceză Gheorghe Asachi. Guvernul a fost acuzat că modifică doar denumirile care se referă la limba română, acesta întrucât altor școli ca Școala Ruso-Ucraineană Necui-Levițki li s-au permis să își păstreze denumirea. În semn de protest, patru elevi de la Școala Asachi au înlocuit pancarta cu noua denumire cu o alta pe care era din nou specificat vechiul nume. Cei patru elevi au fost acuzați de „huliganism grav în grup"[62].

În Transnistria, situația este și mai rea. După războiul din 1992 dintre separatiști și Republica Moldova, populația românofonă a fost persecutată în mod repetat, ducând la emigrarea a unui număr de 5.000-10.000 de românofoni din regiune. Deși în Transnistria trăiește un număr semnificativ de românofoni, limba română nu este folosită în public aproape niciodată. Școlile românești reprezintă circa 11% din numărul total de școli din Transnistria, deși conform recensământului din Transnistria în 2004, românii sunt 31,9% din populație. Majoritatea acestor școli sunt forțate să folosească alfabetul chirilic rusesc și manualele comuniste publicate cu circa patru decenii în urmă.

Numai șase școli sunt autorizate să predea în limba română și să utilizeze și alfabetul latin. Sunt însă semne că și asupra acestora se fac presiuni pentru a fi închise. Criza școlară din 2004 este un exemplu în acest sens, guvernarea prorusă din Tiraspol încercând să închidă cu forța două dintre aceste școli. La orfelinatul din Tighina, copiii români întorși din vacanță au găsit orfelinatul închis de poliție. După ce au stat o noapte afară, au intrat cu forța în clădire și au stat acolo, fără apă și electricitate timp de câteva luni, până când, datorită intervențiilor Republicii Moldova, a României cât și a OSCE, situația a fost rezolvată.[63] Mulți părinți români au fost arestați sau concediați din cauza simpatiilor politice sau determinării lor de a își ține copii în școli cu limba de predare româna.

Cetățenii care au exprimat vederi proromânești sau chiar promoldovenești sunt supuși unei politici de persecuție și intimidare în Transnistria. Grupul Ilie Ilașcu este cel mai cunoscut și bine documentat dintre aceste cazuri[64].

În decembrie 2003, președintele moldovean Vladimir Voronin a protestat împotriva politicii României, speculând că aceasta se recomandă ca avocat al Republicii Moldova în relațiile sale externe și cerând neimplicarea guvernului român în problemele interne și internaționale ale Moldovei. În același timp, un număr de ziare moldovenești speculează că in realitate numărul de românofoni declarați la recensământul din 2004 din Republica Moldova ar întrece cu mult numărul de așa-ziși „vorbitori ai limbii moldovenești”.

Se poate de asemenea aminti crâncena luptă dusă prin tastaturi și ecrane de „moldoveniști” în cadrul enciclopediei interactive Wikipedia, pentru a instaura o versiune în „limba moldovenească” deosebită de cea în limba română. Tentativa a eșuat, nu pentru că administratorii Wikipediei au luat poziție pentru „români” împotriva „moldoveniștilor”, ci din motive tehnice și practice : acceptând o versiune „moldovenească”, s-ar fi ajuns, pentru orice subiect, la existența a două articole diferite în aceiași limbă (din aceleași motive nu s-a acceptat nici instaurarea unor versiuni americane, australiene sau neozelandeze în limba engleză, diferite de versiunea britanică, sau unei versiuni austriece diferită de cea germană).

Deși în ultimul timp, au apărut semne de progres în problema identitară între Republica Moldova și România de când Vladimir Voronin nu mai este președinte (2009), practic situația românilor basarabeni este că, atâta vreme cât nu va fi modificată Constituția republicii Moldova, ei sunt considerați „minoritate națională” în propria lor patrie dacă se declară „Români”, singura cale de a evita această clasificare fiind să se declare „Moldoveni”, în timp ce ucrainenii și rușii se pot declara nestingherit ce sunt, fară ca nicio lege să-i constrângă să se afirme „diferiți” de semenii lor din Ucraina și Rusia și să se declare „moldoruteni” sau „moldomuscali”.

Referințe și note modificare

  1. ^ Ethnologue Romanian
  2. ^ Union Latine, www.unilat.org 
  3. ^ aNumărul total în tabel ajunge până la 23.688.962 - un număr foarte aproape de cel prezentat de Ethnologue.
  4. ^ „Rezultatele Definitive ale recensământului din 2011”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  5. ^ „CIA World Factbook”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  6. ^ [1] Istituto Nazionale di Statistica Gli stranieri al 15° Censimento della popolazione - Dec 23 2013
  7. ^ [2] Non-EU citizens legally residing Jan 2014 1
  8. ^ Instituto Nacional de Estadística - Population and Housing Censuses 2011
  9. ^ [3].
  10. ^ „Departamentul Românilor de Pretutindeni - Germania”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  11. ^ Datele Oficiului Statistic German - datele includ doar rezidenții români, nu și cetățenii Germani de etnie română.
  12. ^ [4]
  13. ^ Statistics Canada 2011. Demographic Information Statistics Canada 2011- Sarmis ROMEDIA
  14. ^ (Recensământul din Ucraina 2001 - români și moldoveni).
  15. ^ UK Migration Statistics Quarterly Aug 2013
  16. ^ Institut national de la statistique et des études économiques 2011
  17. ^ „Medien-Servicestelle Neue Osterreicher/innen”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  18. ^ „Recensământul 2011 în Grecia” (PDF). Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  19. ^ Non-Profit Data 2012
  20. ^ Datele INE 2011
  21. ^ Recensământul 2011 în Serbia Arhivat în , la Wayback Machine..
  22. ^ Recensământul Ungariei din 2011
  23. ^ „Recensământul 2011 în Cipru”. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  24. ^ Statistics Sweden 2011
  25. ^ „Recensământul 2006 din Australia”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  26. ^ CSO Emigration and Diversity - based on 2011 Census in Ireland
  27. ^ Biroul Central de Statistică Olanda 2012
  28. ^ Denmark|accessdate=3 Biroul de Statistică Danemarca
  29. ^ Swiss Statistical Office 2012
  30. ^ Statistics Norway - Persons with immigrant background by immigration category, country background and gender. 1 January 2012 (Corrected 30 April 2012)
  31. ^ „Departamentul Românilor de Pretutindeni Cehia”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  32. ^ „Departamentul Românilor de Pretutindeni Extremul Orient”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  33. ^ „Recensământul 2010 în Federația Rusă”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  34. ^ [5]
  35. ^ „copie arhivă”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  36. ^ „copie arhivă” (PDF). Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  37. ^ Recensământ 2011 Bulgaria
  38. ^ Textul Declarației de Independență prevalează în raport cu textul Constituției (Sesizările nr. 8b/2013 și 41b/2013) Curtea Constituțională a Republicii Moldova. Accesat la 5 decembrie 2013.
  39. ^ „Definiția cuvântului dacoromân”. Dexonline.ro. Accesat în . 
  40. ^ „Definiția termenului român”. Accesat în . 
  41. ^ Obiectiv (). „Harta genetica a popoarelor. Cu cine se inrudesc cu adevarat romanii”. Obiectiv de Suceava. Accesat în . 
  42. ^ „Cu ce popoare se înrudesc românii? Vezi răspunsul surprinzător dat de oamenii de știință”. Știri de Cluj. . Accesat în . 
  43. ^ „The Vlahs (Armani)”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  44. ^ Vlahia moravă
  45. ^ Vezi articolul: Etimologia termenilor român și România
  46. ^ Miron Costin : „Așa și neamul acésta, de carele scriem, al țărâlor acestora, numele vechiŭ și mai direptŭ ieste rumân, adecă râmlean, de la Roma. Acest nume de la discălicatul lor de Traian, și cât au trăit [...] tot acest nume au ținut și țin până astăzi și încă mai bine munténii decât moldovénii, că ei și acum zic și scriu țara sa rumânească, ca și românii cei din Ardeal. [...] Și așa ieste acestor țări și țărâi noastre, Moldovei și Țărâi Muntenești numele cel direptŭ de moșie, ieste rumân, cum să răspundŭ și acum toți acéia din Țările Ungurești lăcuitori și munténii țara lor și scriu și răspundŭ cu graiul: Țara Românească.” în De neamul moldovenilor
  47. ^ Astfel, Tranquillo Andronico notează în 1534, că valahii „se numesc romani” : „nunc se Romanos vocant” (în: Endre Veress, pe Fontes rerum transylvanicarum: Erdélyi történelmi források, Történettudományi Intézet, Magyar Tudományos Akadémia, Budapesta, 1914, p. 204) ; Francesco della Valle scrie în 1532 că valahii „se denumesc romani în limba lor” iar mai departe, el citează chiar și o scurtă expresie românească : „Sti rominest?” : „... si dimandano in lingua loro Romei... se alcuno dimanda se sano parlare in la lingua valacca, dicono a questo in questo modo: Sti Rominest ? Che vol dire: Sai tu Romano, ...” (în : Claudiu Isopescu, Notizie intorno ai romeni nella letteratura geografica italiana del Cinquecento, în Bulletin de la Section Historique, XVI, 1929, p. 1–90) ; după o călătorie prin Țara Românească, Moldova și Transilvania, Ferrante Capecci relatează prin 1575 că locuitorii acestor provincii se numesc pe ei înșiși „romanesci” : „Anzi essi si chiamano romanesci, e vogliono molti che erano mandati quì quei che erano dannati a cavar metalli...” (în : Maria Holban, Călători străini despre Țările Române, București, Editura Stiințifică, 1970, vol. II, p.158–161) ; Pierre L'Escalopier scrie în 1574 că cei care locuiesc în Moldova, Țara Românească și cea mai mare parte a Transilvaniei „se consideră adevărați urmași ai romanilor și-și numesc limba «românește»” : „Tout ce pays la Wallachie et Moldavie et la plus part de la Transivanie a esté peuplé des colonie romaines du temps de Traian l’empereur… Ceux du pays se disent vrais successeurs des Romains et nomment leur parler romanechte, c'est-à-dire romain…” (în Voyage fait par moy, Pierre Lescalopier l’an 1574 de Venise a Constantinople, citat de Paul Cernovodeanu : Studii și materiale de istorie medievală, IV, 1960, p. 444) ; umanistul sas Johann Lebel relatează în 1542 că „românii […] se numesc pe ei înșiși «Romuini»” : „Ex Vlachi Valachi, Romanenses Italiani,/Quorum reliquae Romanensi lingua utuntur.../Solo Romanos nomine, sine re, repraesentantes./Ideirco vulgariter Romuini sunt appelanti” (în Ioannes Lebelius : De opido Thalmus, Carmen Istoricum, Cibinii, 1779, p. 11–12 apud Adolf Armbruster, pe Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Editura Științifică București, 1992, S. 84) ; istoricul polonez Orichovius (Stanisław Orzechowski) scrie în 1554 că românii „se numesc pe limba lor romini după romani, iar pe limba noastră (poloneză) sunt numiți, după italieni, valahi” : „qui eorum lingua Romini ab Romanis, nostra Walachi, ab Italis appellantur” (în: Stanislaus Orichovius, Annales polonici ab excessu Sigismundi citat de I. Dlugossus, Historiae polonicae libri XII, col 1555, apud Adolf Armbruster, Auf den Spuren der eigenen Identität. Ausgewählte Beiträge zur Geschichte und Kultur Rumäniens, Editura Enciclopedică, 1991, p. 182) în timp ce primatul și diplomatul ungar Anton Verancsics scrie în 1570 că „românii se numesc romani” : „... Valacchi, qui se Romanos nominant...”, „Gens quae ear terras (Transsylvaniam, Moldaviam et Transalpinam) nostra aetate incolit, Valacchi sunt, eaque a Romania ducit originem, tametsi nomine longe alieno...” (în Antonius Verantius, De situ Transsylvaniae, Moldaviae et Transaplinae citat în Monumenta Hungariae Historica, Scriptores, II, Pesta, 1857, p. 120, apud Krista Zach, pe Konfessionelle Pluralität, Stände und Nation. Ausgewählte Abhandlungen zur südosteuropäischen Religions- und Gesellschaftsgeschichte, LIT Verlag Berlin, Hamburg, Münster, 2004, p. 40) iar eruditul maghiar transilvan Martinus Szent-Ivany citează în 1699 expresii românești ca : „Sie noi sentem Rumeni” și „Noi sentem di sange Rumena” : „Valachos [...] dicunt enim communi modo loquendi "Sie noi sentem Rumeni" etiam nos sumus Romani. Item: "Noi sentem di sange Rumena": Nos sumus de sanguine Romano” (în Martinus Szent-Ivany, Dissertatio Paralimpomenica rerum memorabilium Hungariae, Tyrnaviae, 1699, p. 39 citat de Adolf Armbruster, Der Donau-Karpatenraum in den mittel- und westeuropäischen Quellen des 10.-16. Jahrhunderts. Eine historiographische Imagologie., 1990, p. 161) ; de asemenea, stolnicul Constantin Cantacuzino explică în Istoria Țării Rumânești originile și semnificația denumirii de „român, românesc” dată Țărilor Române : „Însă vlahii, acești gheografi și mai toți istoricii câți scriu de aceste țări, zicea și Moldovei și ceștiia; apoi o împarte în doao, una de sus; alta de jos, îi zic. Le zic și: mai mare și mai mică; cea de sus, adecăte și mai mare, Moldova; cea de jos și mai mică, țara această Muntenească numeind, cum îi zic mai mulți așa; că Rumânească numai lăcuitorii ei o chiamă, și doar unii den ardeleni ăiî rumâni, pentru că și aceia și ceștea numai când să întreabă, ce iaste? Ei răspund: rumâni; iar moldovénii să osebesc de să răspund: moldovani, săvai că și ei sunt de un neam și de un rod cu ceștea, cum mai nainte mai pre larg vom arăta cu mărturiile multora. [...] și cum că apoi Traian mulțime de romani du pretutindenea den biruințele lui au adus aicea de au așezat lăcuitori și paznici acestor țărî, den carii și până astăzi să trag acești rumâni ce le zicem noi, iară grecii și latinii, vlahi și volahi le zic, încă ne-am adeverit den istoricii cei mai de credință și mai numeiți ce sunt. [...] Și mai chiar vedem că rumânii den Ardeal, moldovénii și céștea de țara aceasta, tot un neam, tot o limbă fiind, încă între dânșii mult să osebesc, care aceasta iaste cum să véde den amestecătura vecinilor lor. Așadară și acéle trei neamuri, ce zicem mai sus, den preavecinătatea romanilor, luând de-ale acelora cuvinte, și cu céle de moșie ale lor amestecându-le, și stricându-și limba, au rămas în această ce acum sunt. [...] Însă dară, valahii, adecăte rumânii, cum sunt rămășițele romanilor celor ce i-au adus aici Ulpie Traian, și cum că dintr-aceia să trag și până astăzi, adevărat și dovedit iaste de toți mai adevărații și de crezut istorici, măcară că apoi le-au mutat și numele, valahi zicându-le.” în Istoria Țării Rumânești.
  48. ^ Alexandru Madgearu, Expansiunea maghiară din Transilvania, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2019, p. 17
  49. ^ Vd. Noul dicționar universal al limbii române, Editura Litera Internațional, București - Chișinău, 2007.
  50. ^ Vezi - Enciclopedia comunităților evreiești din România, Volumul 1 și Cronologia muzeului de istorie al Evreilor din România, Hasefer Publishing House, The Romanian Jewish Community
    Informații suplimentare: [[{{{1}}}]]
  51. ^ Carol Iancu, Emanciparea Evreilor din România (1913-1919), editura "Centre de recherches et d'études juives et hébraïques", Montpellier (Franța) 1992
  52. ^ Vezi “Birlad” - Enciclopedia comunităților evreiești din România, Volumul 2
  53. ^ Ioan Damaschin, S.O.S. pe drumul speranței, Editura Ștefan, 2009, ISBN 978-973-118-160-8.
  54. ^ en International Commission on the Holocaust in Romania (Commission Wiesel), Final Report of the International Commission on the Holocaust in Romania, Yad Vashem (The Holocaust Martyrs' and Heroes' Remembrance Authority), 2004, [6].
  55. ^ Cronologia muzeului de istorie al Evreilor din România; Hasefer Publishing House, The Romanian Jewish Community
    Informații suplimentare: [[{{{1}}}]]
  56. ^ Republica Populară Romînă, ghid, Ed. pentru răspîndirea științei și culturii, București 1960, p. 94
  57. ^ Vezi datele pe biblioteca virtuală evreiască : [7].
  58. ^ Gheorghe Negru, Politica etnolingvistică în RSS Moldovenească, Chișinău, Ed. Prut internațional, 2000, ISBN 9975-69-100-5; Sorin D. Ivănescu, Bogdan Schipor, Flavius Solomon și Alexandru Zub, Basarabia: dilemele identității, Ed. Dosoftei, Iași 2001, ISBN 973-9135-99-4
  59. ^ Constituția Republicii Moldova, Titlul 7, Articolul 7: „Legea cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldovenești nr.3465-XI din 1 septembrie 1989”, Veștile nr. 9/217, 1989 afirmă „identitatea lingvistică Moldo-Română”.
  60. ^ „Legea din 1 septembrie 1989 despre folosirea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova rămâne valabilă, cu excepția punctelor care contrazic prezenta Constituție.
  61. ^ Depă 1989, profesorul dr. filolog Anatol Eremia, lingvist specialist în onomastică și toponimie, din Institutul de Limbă și Literatură (azi Institutul de Filologie) al AȘM și echipa sa au încercat să revină la denumirile băștinașe, dar, de cele mai multe ori, statul republican s-a mulțumit să transcrie în litere latine denumirile sovietice sau rusești ; vezi și cartea lui Anatol Petrencu : În serviciul zeiței Clio, Chișinău, 2001, ISBN 9975-78-118-7
  62. ^ 4 elevi moldoveni riscă închisoarea, pentru ca susțin că sunt români , Gândul, 8 iunie 2006.
  63. ^ en OSCE report about Romanian language in Transnistria
  64. ^ * Lenore A. Grenoble, Language Policy in the Soviet Union, Springer, ISBN 1-4020-1298-5
    • BBC, Lichidarea școlilor românești din Transnistria [8] 2004

Bibliografie modificare

  • Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu, Victoria Zăstroiu, Noul dicționar universal al limbii române, Ediția a doua, Editura Litera Internațional, București - Chișinău, 2007. ISBN 978-973-675-307-7
  • Koch John T., Celtic Culture: A Historical Encyclopedia, ABC-CLIO, 2006.
  • Academia Română, „Istoria românilor”, 4 vol., Editura Enciclopedică, București 2001
  • „Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi”, Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu, 1975
  • „Dicționar Biografic de Istorie a României”, Stan STOICA, Vasile MĂRCULEȚ, Stănel ION, Alexandru V. ȘTEFĂNESCU, Valentin VASILE, Valentina BILCEA, George MARCU, Constanța PIROTICI, Editura Meronia, ISBN 973-8200-39-8 - [9] Arhivat în , la Wayback Machine.

Lectură suplimentară modificare

  • Imaginea românilor în spațiul lingvistic german. 1775-1918, Klaus Heitmann, Editura Univers, 1995
  • Românii în istoria universală, Volume 3, Part 4, I. Agrigoroaiei, Gheorghe Buzatu, V. Cristian, Editura Universitatea "Al. I. Cuza", 1988

Vezi și modificare

Legături externe modificare