Deschide meniul principal
Români din Iabucovăț (Serbia) în costume populare
Români din satul Zdrelo (Serbia)
Românii din Serbia și Bulgaria (1910)

Timacul sau Timocul cum s-a încetățenit greșit sub succesivele ocupații maghiare și serbe, Valea Timocului sau Craina Timocului (în sârbește Тимочка Крајина / Timočka Krajina) este o regiune situată în nordul peninsulei Balcanice (în estul Serbiei și nord-vestul Bulgariei), de-a lungul văii râului Timoc și în zonele montane adiacente acesteia. Este formată din județele sârbești Branicevo, Morava de Est, Bor și Zaječar, precum și regiunea bulgară Vidin. Uneori, regiunea este numită în mod savant Tribalia (după tribali, o ramură a dacilor din Antichitate care a trăit în nord-vestul Bulgariei de azi) sau Podunavia în evul mediu. În această regiune trăiește o importantă populație românească, numită de către sârbi și bulgari „rumuni” sau „vlasi” (vlahi). Conform recensământului sârbesc din 2011, aceasta comunitate numără 35.330 de persoane în documente, dar prin prisma numărătorii paralele recensămintelor oficiale, extrapolate cu numărul gospodăriilor și a numărului de copii care încep școala și sunt nevoiți să urmeze un an pregătitor de limba sârbă, se estimează a fi în jur de 300.000. [1].

O altă importantă comunitate românească din Serbia este cea a românilor din Voivodina. Aceștia însă, contrar situației celor din Timoc, se bucură de multe drepturi.

IstorieModificare

 
În secolul al IV-lea, Valea Timacului făcea parte din Dioceza Dacia, respectiv din provincia Dacia Ripensis. Anterior, regiunile Valea Timacului si Valea Moravei au făcut parte din provincia romană Moesia. În total, aceasta zonă a făcut parte din Imperiul Roman timp de aproximativ 500 de ani, adică de 3 ori mai mult decât zona de la nord de Dunare
 
Estul Serbiei este o parte a vetrei străromâne
 
Regiunea dintre râurile Timoc și Morava în 1740
 
Anexiunile teritoriale ale Serbiei din 1833 în raport cu frontierele stabilite în 1817
 
Limitele Serbiei medievale. Timacul nu a aparținut niciodată în întregime Serbiei, iar vestul regiunii doar pentru o scurtă perioadă de timp. Granița răsăriteană a Serbiei a fost, de regulă, râul Morava

În mileniul I î.Hr., regiunea Moravă Timoc a fost populată de diverse triburi de traci, printre care tribalii. În secolul al IV-lea î.Hr. populației autohtone i s-au adăugat celții scordisci. În perioada 60 - 44 î.Hr, teritoriul este inclus statului dac condus de Burebista. În anul 29 î.Hr. zona este cucerită de către romani și inclusă provinciei Moesia. Administrația română menționează triburile Timaci, Timachi intre Naissus șipână la Dunăre (Lederata, etc),în toată regiunea muntoasă descrisă de rîurile Timacu Alb, Timocul Negru și Timocul Repede. Este construită Via romana spre Dunăre și Dacia, care apar și pe harta Tabula Peutingeriana. O importantă consecință a stăpânirii romane este romanizarea populației autohtone. După retragerea administrației romane din teritoriile de la nord de Dunăre în 271 („Retragerea aureliană”), cea mai mare parte a regiunii este inclusă noile provincii Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea. Aici s-a așezat o parte din populația fostei provincii Dacia.

Împăratul roman de origine dacă Galerius s-a născut în aceasta regiune, pe moșia familiei unde a construit înainte de moarte palatul fortificat Felix Romuliana, dedicat memoriei mamei sale, Romula (astăzi satul Gamzigrad, locuit majoritar de români), în apropiere de actualul oraș Zaicear. La o distanță de circa 60 km S-E, spre Dii/Vidin, s-a născut nepotul acestuia, viitorul împărat Maximin Daïa.

Prin evoluția Imperiului Roman de Răsărit spre un stat creștin, și prin invazia slavilor din secolele al V-lea - al VII-lea, se conturează perioada zisă bizantină. Creștinarea slavilor din spațiul Serbiei s-a făcut aproximativ în secolul al X-lea, în condiții mai puțin cunoscute.[necesită citare] Liturghia ortodoxă își însușește atunci limba slavonă, zona fiind sub obediența patriarhatelor de la Peć și Ohrid.

Populația romanizată s-a menținut în zonele muntoase (numită de slavi Vlasi, Vlaši, Vlašić, Vlašina, Vlahina, Stari Vlah, Romanija planina ș.a.) pe durate diferite, slavizându-se parțial între secolele al XIV-lea și al XIX-lea în majoritatea acestor zone, dar dăinuind până în ziua de azi în bazinul Timocului, în care se vorbește limba daco-română. A urmat stăpânirea țaratelor bulgar, vlaho-bulgar și a celui bulgăresc din Vidin (Diiu - denumirea românească).

Titlurile purtate de Mircea cel Bătrân conțineau și Podunavia: „ Io Mircea mare voievod și domn din mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată Țara Ungrovlahiei și a părților de peste munți, încă și către părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului herțeg și domnitor al Banatului Severinului și pe amândouă părțile pe toată Podunavia..." Localizarea Podunaviei în zona Timocului a fost susținută și în lucrări recente[1] [2][3] În Timac aveau moșii (latifundii) nobilii români ceea ce explică utilizarea titlului de Podunavia ("Sudul Dunării", din slavonă) de către unii domnitori munteni din secolele următoare. Tradiția populară a reținut construirea Mănăstirii Coroglași, azi Miloșevo în Timac de către Mircea cel Bătrân.

Către sfârșitul secolului al XIV-lea, regiunea a intrat complet sub stăpânirea Imperiului Otoman. Stăpânirea otomană a fost întreruptă doar de o scurtă perioadă habsburgică (1718-1739). Până în 1817, anul reînființării statului sârbesc, românii timăceni trăiau într-o unitate administrativă comună care se numea „Provincia Morava-Lom“ și care era situată pe o mare parte a teritoriului vechii provincii Moesia Superior si pe teritoriul Daciei Aureliene.

În regiunea Cranian (Vranje) ldin Serbia de sud-est sunt următoarele toponime: Surdulica, Otulie, Danciul (Dancul), Margini (Marzini), Dealu Românilor sau Vlașki Dol (Vlaski Dol), Calea Romanilor sau Vlașki Put[4] dar și Vlasotnice, râul Vlasina și lacul Vlasina. In Vlasotnice, un recensământ din 2011 indica 10 familii de români.

Unii istorici naționaliști sârbi și bulgari scriu că, în Antichitate, în Peninsula Balcanică trăiau trei mari popoare: celții, traco-dacii și ilirii. Celții din Balcani au dispărut fără urmași (însă au intrat în compoziția etnică a popoarelor din această zonă), din iliri au apărut albanezii (idee contestată de o parte din istorici, în special din prisma faptului că limba iliră era o limbă indo-europeană de tip centum, în timp ce limba albaneză este o limbă satem), iar prin romanizarea traco-dacilor a apărut poporul român, în timp ce vlahii ar fi nu traci, ci slavi romanizați. Alți istorici precizează că Serbia modernă a apărut abia în perioada 1718-1739, ca o creație a politicii austriece care căuta să facă un pas în Peninsula Balcanică. Serbia nu avea autonomie națională sau locală. Inițial Serbia se întindea doar în apropierea Pașalâcului de la Belgrad, care era sub stăpânire otomană. În timpul primei răscoale sârbești împotriva turcilor (1804-1806) eroul Caragheorghe, pentru a putea face legătura cu trupele rusești din zona Vidinului, a cerut să se răscoale și populația din județele timăcene, care aparțineau Pașei de la Vidin. Cu anumite ocazii, românii s-au aliat cu sârbii, însă nu au avut multe de câștigat din acest tip de politică. Cu alte ocazii s-au împotrivit unor răscoale, cum a fost cea condusă de haiducul Veljko Petrović. Caragheorghe împreună cu o armată de 3.000 de oameni a distrus atunci satele locuite de români, aceștia fiind alungați spre răsărit, și cerând încă din anul 1809 ca granița răsăriteană a viitoarei Serbii să fie râul Timoc. La Pacea de la București din mai 1812, sultanul turc a refuzat să cedeze județele Timacul Negru și Margina (Kraina, în slavonă). Astfel, până în 1833, granița răsăriteană a Serbiei era masivul muntos Omolia (Homolije), neexistând astfel vecinătate cu Țara Românească.

Miloș Obrenovici, un erou național sârb cu înrudiri românești, reia mișcarea de eliberare a poporului său, și obține în aprilie 1815 limitele Serbiei, în limitele Pașalâcului de Belgrad, reușind anexarea zonei locuite de românii apuseni dintre Morava de Est și Timac, însă nu cucerește Timacul și Margina (Kraina). La Pacea de la Adrianopole din 1829 și prin Hatișeriful de la 1830, Obrenovici obține autonomia Serbiei și solicită anexarea județelor majoritar românești, Timac și Margina (Craina) având protecția Rusiei, care avea trupe în Țara Românească (perioada regulamentului organic) Printr-o intervenție militară trei ani mai târziu, acestea sunt ocupate, iar granița cu Bulgaria este stabilită pe râul Timoc. În acest mod, se realizează pentru prima oară despărțirea românilor din Timocul sârbesc de cei din Timocul bulgar. De asemenea, pentru prima dată în istoria sa, Serbia reușește să se învecineze cu Țara Românească.

 
Biserica mănăstirii Coroglași, ridicată de Mircea cel Bătrân

Obrenovici inițiază imediat un program agresiv de asimilare forțată a românilor din Timoc. Dascălii români sunt înlocuiți de alții sârbi, care nu vorbeau româna. Toți locuitorii au fost forțați să-și modifice numele adăugând terminația "-ici, -ovici sau -evici"[5] Procesul de asimilare forțată a românilor din Timac a durat zeci de ani, și a crescut în intensitate și complexitate.

În 1883, în timpul Răscoalei din Timoc, au avut loc bătălii între țăranii și meseriașii din Timoc și trupele regulate ale Serbiei. Răscoala a fost determinată de Criza Regală provocata de Nicolae alu Pașcu (alias Nikola Pašić) liderul Partidului Radical, câștigător în alegeri, pe fondul mai vechilor abuzuri ale autorităților locale și ale guvernelor centrale. Mulți țărani au fost uciși și condamnați după terminarea răscoalei[6].

Ultima expansiune teritorială a Serbiei în spațiul timăcean are loc în 1919, când în urma tratatului de la Neuilly sur Seine sunt anexate Bulgariei mai multe teritorii, printre care și o mică regiune situată între râul Timac și Munții Balcani, pe care bulgarii o denumeau Timoško și care era alcătuită din 8 localități (dintre care 7 erau curat românești și una bulgărească). Această regiune revine pentru o scurtă perioadă în componența Bulgariei între 1941 și 1947.

La recensământul bulgăresc din 1924 au fost numărați 42.184 români în regiunea Vidin.

Comunitățiile române din Serbia au continuat să tipărească însă ziarul Vorba Noastră, la Zăiecar (dar acesta a fost interzis începând cu anul 1948, la fel ca ziarul bilingv Bilten din Pojarevăț). În aceași perioadă, în recensământurile oficiale, comunitatea română scade că număr, în mod inexplicabil altfel decât prin asimilare forțată, de la 93.444 locuitori în 1948 la 1.369 în 1961.

Majoritatea populației din Timac, locuind la sate, avea ca ocupație principală în trecut creșterea animalelor, negoțul cu lemne, vanătoarea și extragerea cărbunelui. După cel de-al Doilea Război Mondial, această zonă trece printr-un proces de industrializare rapidă. Sunt create mine de cupru și aur, iar cea mai mare parte a populației, neavând studii, a fost angajată ca personal necalificat. Personalul calificat era adus din marile orașe, fiindu-le oferite locuințe și diverse beneficii. Industrializarea rapidă a zonei a ridicat nivelul de trai, iar muncitorii au început să-și construiască locuințe și să investească în agricultură (achiziționând utilaje) pentru a-și spori producția.

GeografieModificare

 
Arealul din estul Serbiei în care românii sunt majoritari.

Regiunea Timoc este străbătută de râurile Timoc și Morava (ambii afluenți de dreapta ai Dunării). Cel mai mare oraș este Bor. La răsărit de râul Timoc, încep Munții Balcani (Haemus). Geografic, Valea Timocului este amplasată în Serbia central-sudică, la granița cu Bulgaria. Administrativ, această regiune este formată din județele Branicevo, Morava de Est, Bor și Zaječar, pe teritoriul Serbiei și regiunea Vidin, pe teritoriul Bulgariei. Deja acum vlahii (românii) din Serbia au post de radio în limba vlahă (română) (și prin satelitul Eutelsat w2 la Freq: 12726 Ghz, Polarisation: Vertikal, Symb: 30 000, FEC: 3/4). Postul de radio se numește KISS EXTRA.

DemografieModificare

 
Harta etnică a Peninsulei Balcanice din 1861
 
Harta etnică a Peninsulei Balcanice din 1898
 
Harta interferențelor etnice româno-sârbești în regiunea Dunării. Conform statisticii oficiale (anii 1930-1931)

SerbiaModificare

Articol principal: Evoluția demografică a românilor din Serbia

 
Harta localităților din Timocul sârbesc locuite de români, după evaluări românești din 1941. Harta are la bază datele culese de la prizonierii sârbi de origine română cantonați în Banat.

Timocul sârbesc are o populație de 712.050 de locuitori. Majoritatea populației este oficial de etnie sârbă, însă există un grup reprezentativ de români (împărțiți în statisticile oficiale în vlahi și români), care numără 35.330 de persoane (5.9%) [2]. Anumiți lingviști și oameni de știință, precum și organizațiile românești din Estul Serbiei ridică însă numărul românilor la 250.000 de locuitori [3][4]. Aceste estimări se bazează pe faptul că recensămintele sârbești din secolul 19 consemnau peste 150.000 de români, adică 10% din populația Serbiei și majoritatea absolută a estului Serbiei. La acestea se adaugă sporul natural demografic, precum și considerarea că nu a existat niciodată un exod a populației românești din zonă.

Vlahilor/românilor din Valea Timocului (Serbia), vorbitori de limbă română, nu le sunt conferite drepturi deși numără aproximativ 35.330 de oameni conform recensământului din 2011 [5], cu mult mai mult față de românii din Voivodina. Statisticile și politica guvernului sârb comit o segregație între românii din Voivodina și cei din Valea Timocului. În unele declarații ale guvernului sârb se recunoaște că "membri ai acestei populații, fără îndoială, au caracteristici asemănătoare cu cele românești, iar limba și folclorul conduc spre varianta originii lor românești. Reprezentanții minorității vlahe susțin originea lor română", însă încă se face o diferență majoră între cele două grupuri etnice. Conform recensământului amintit mai sus vlahii/românii constituie o minoritate reprezentativă în plasele Kucevo (28,3%), Boljevac (26,7%), Zagubica (22,4%), Bor (18,2%), Majdanpek (12,2%), Petrovac (10,9%), Golubac (9,9%), Negotin (7,5%), Zajecear (4,8%). România încearcă de un timp încoace să deschidă un consulat la Bor, însă autoritățile sârbe nu au permis acest lucru.

În unele zone locuite de români, au fost instalați refugiați sârbi din foste provincii iugoslave, intervenindu-se asupra proporțiilor naționale, în defavoarea românilor.

Timocul sârbesc are o populație de 712.050 de locuitori. Majoritatea populației este oficial de etnie sârbă, însă există un grup reprezentativ de români (împărțiți în statisticile oficiale în vlahi și români), care numără apromixmativ 40.000 de persoane (5.9%). Anumiți lingviști și oameni de știință, precum și organizațiile românești din Estul Serbiei ridică însă numărul românilor la 250.000 de locuitori [6][7]. Aceste estimări se bazează pe faptul că recensămintele sârbești din secolul 19 consemnau peste 150.000 de români, adică 10% din populația Serbiei și majoritatea absolută a estului Serbiei. La acestea se adaugă sporul natural demografic, precum și considerarea că nu a existat niciodată un exod a populației românești din zonă.

BulgariaModificare

 
Structura etnică a Bulgariei conform recensămâtului din 1892
 
Harta localităților din Timocul bulgăresc locuite de români, din 1941.

Regiunea bulgară Vidin are o populație de 130.074 locuitori, din care câteva mii sau mai mult sunt români (exemplu satul Gâmzova, populat aproape exclusiv de români, care singur are cateva mii de locuitori). Si aici, drepturile românilor nu sunt bine respectate, desi autoritățile bulgare promit un sprijin important comunității românești, în înființarea de școli și dezvoltarea mass-mediei. Totuși, nici una din aceste promisiuni nu s-a concretizat până astăzi. Datorită lipsei învățământului în limba maternă, tot mai mulți copii nu mai vorbesc românește. În 2007, Bulgaria a aderat împreună cu România la Uniunea Europeană, ceea ce va permite stabilirea unor legături mai strânse între comunitățile românești din cele două țări. De asemenea, podul Calafat-Vidin, inaugurat in 2013, ar putea spori legăturile dintre Timocul bulgăresc și România.

Vezi șiModificare

Bibliografie suplimentarăModificare

  • Emigrări românești din Transilvania în secolele XIII-XX, Ștefan Meteș, Editura Științifică și Enciclopedică, 1977 - recenzie1 - recenzie2
  • Românii din Timoc: Românii dinitre Dunăre, Timoc și Morava, C. Constante, Anton Galopenția, Tip. "Bucovina" I. E. Torouțiu, 1943
  • N.A. Constantinescu, Chestiunea timoceana, Editura Litera, 2000.

Legături externeModificare

Despre Timocul sârbescModificare

Despre Timocul bulgărescModificare

ReferințeModificare

  1. ^ Coman Marian, Putere și teritoriu. Țara Românească medievală (secolele XIV-XVI) Capitolul: Frontiera sârbească a Țării Românești în vremea lui Mircea cel Bătrân. Ed. Polirom, 2016
  2. ^ Andrei Pippidi, Monarhia în Evul mediu Românesc. p.37. în National si Universal in istoria românilor. Sârbii numeau Podunavia o regiune la vest de Morava. La est de Morava era Podunavia numită și Timoc. Astfel se explică titulatura lui Mircea: "pe amândouă părțile pe toată Podunavia. Studii oferite prof. dr. Serban Papacostea cu ocazia împlinirii a 70 de ani [National and Universal in the Romanian History. Studies Offered to Professor Serban Papacostea on his 70th Birthday] - Bucuresti (1998)
  3. ^ https://www.scribd.com/document/106079049/XVII-Podunavia-str%C4%83veche-%C5%A3ar%C4%83-a-Valahiei
  4. ^ Silviu Dragomir, Vlahii din nordul peninsulei Balcanice, Editura Academiei RPR, 1959, p.55
  5. ^ N.A. Constantinescu, Chestiunea timoceana, Editura Litera, 2000
  6. ^ https://libcom.org/files/Timok%20Rebellion.pdf