Deschide meniul principal

Jacques Vergotti (n. 23 martie 1915, Sighireanu, Județul Ialomița (interbelic) - d. 16 decembrie, 1999, Bridgeport, Connecticut, SUA) a fost un căpitan de jandarmi care a îndeplinit funcția de ofițer de ordonanță al regelui Mihai I al României și care apoi, cu gradul de maior, în calitate de prefect al palatului, l-a însoțit pe rege în exil în Elveția după ce acesta a abdicat ca urmare a Loviturii de stat de la 30 decembrie 1947.[1][2]

Tatăl său, agronomul Miltiade Bergotis, era căsătorit franțuzoaica Lilli Cousin. Străbunicul lui Jacques era grec din insula Cefalonia. În timpul Primului Război Mondial familia a ajuns la Paris, unde au făcut afaceri în domeniul automobilelor și petrolului, și și-a schimbat numele în Vergotti. După terminarea războiului, familia lui Miltiade a revenit în România iar tatăl lui Jacques a înființat la Brașov societatea de rafinare a petrolului, „Petrogen“.[3]

Copil fiind, Jacques a fost admis la școala primară săsească din Brașov. În 1925, Jacques s-a înscris la Liceul Real Dr. Ioan Meșotă. După ce tatăl său a murit, mama sa s-a recăsătorit cu colonelul Vladimir Șerbănescu, comandantul Batalionului 2 Vânători de Munte care l-a ajutat pe Jaques să intre la Școala Pregătitoare de Ofițeri de la București, în 1932.[3][4]

Pe când Jacques Vergotti era locotenent în armata română, generalul Ion Antonescu, care îi cunoștea familia, l-a numit ofițer de ordonanță al regelui.[5]

Curând după ce a ajuns la palat, a devenit „favoritul” reginei-mamă Elena, la rândul ei grecoaică. Crezând că se poate baza pe protecția acesteia, a început să încalce disciplina militară, omițând să salute ofițerii superiori lui în grad, inclusiv pe generali, devenind arogant și încrezut. Ofițerii superiori, ofuscați de comportamentul său, l-au reclamat generalului Antonescu. Acesta a luat măsuri ferme, pe baza unui decret lege care îi obliga pe toți ofițerii din armata română să facă un stagiu de 3 luni pe front, și a dat dispoziții să fie emis ordinul 168 din 6 mai 1942 al MAN-Cabinet, prin care locotenentul Vergotti a fost mutat la compania de poliție a diviziei a 4-a infanterie, cu plecare în 24 de ore. Astfel, el a fost trimis pe front la 7 mai 1942, de unde s-a întors cu puțin înainte de 23 august 1944. Această trimitere pe front a făcut-o pe regina-mamă să-l urască și să-l dușmănească pe Antonescu, ură care a contribuit consistent la Lovitura de stat de la 23 august 1944.[5]

Căpitanul Jacques Vergotti a fost numit la 20 noiembrie 1944, prin decret regal, ca ofițer de ordonanță în cadrul Casei Militare Regale[6], fiind citat cu prenumele eronat Jaques.

Pe 30 decembrie 1947, Jacques Vergotti a fost chemat devreme la Ministerul de Război pentru a semna acte de demisie din armată și renunțare la pensie. De la Ministerul de Externe i s-a dat un pașaport cu ștampila «fără drept de înapoiere în țar㻓, iar Emil Bodnăraș l-a însărcinat să-l însoțească pe fostul monarh la plecarea din țară.[3]

În 1950, la Lausanne, Jacques a cunoscut-o pe Catherine Maher, ziaristă la The New York Times, cu care s-a căsătorit. Au avut o fetiță, Lilli Maria Emilia Vergotti, și un băiat, Neculai. Tot în 1950, Jacques a primit viza de emigrare în SUA. S-a stabilit cu familia în Bridgeport, statul Connecticut. Aici a predat istorie și științe politice la Universitatea Sacred Heart până a ieșit la pensie.[3]

A decedat la Bridgeport, la vârsta de 84 de ani.[2]

La „UCL School Of Slavonic And East European Studies Library” se găsește din 1990 colecția Vergotti, constând din copiile a 220 de pagini dactilografiate, cu titlul “Memoirs of a Romanian-American 1940-1990” (Memoriile unui româno-american, 1940-1990).[7]

ScrieriModificare

  • Jacques M. Vergotti, La Neutralité de la Suisse. Lausanne, Imprimerie la Concorde, 1954.
  • Jacques Vergotti, Fără drept de înapoiere în țară. Amintiri, 240 pagini, București, Editura Albatros, 2000, ISBN:978-973-24-0741-7

NoteModificare