Jean Băileșteanu

Jean Băileșteanu
Date personale
Născut (69 de ani) Modificați la Wikidata
Ocupațiescriitor Modificați la Wikidata

Jean Băileșteanu (n. ) este un scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România. Debut editorial: 1975, la Editura „Scrisul Românesc” din Craiova.

BiografieModificare

Activitate literarăModificare

A publicat, de asemenea, articole și proze în nenumărate reviste, antologii și almanahuri, a fost în conducerea revistelor „Meridian” și „Exploziv Magazin”, ani de zile a colaborat la Radio Craiova, Radio București etc. În prezent, are în curs de apariție un Jurnal de scriitor sub dictatură, VIAȚA CA O… PARADĂ. În 1985, i-a fost jucată la Radio Craiova, de o echipă de actori de la Teatrul Național din Craiova (Ilie Gheorghe în rolul principal), o piesă în două părți, CARTEA CU BUCLUC. În 1987, după apariția primei ediții a romanului DRUM ÎN TĂCERE, care a scăpat ca prin minune de la topire, a fost chemat la Casa de Filme 1 să scrie un scenariu de film, în două serii, cu țărani, promițându-i-se „o căciulă de bani”. Ceea ce i se cerea să scrie însă, doar trăiam… în plin socialism multilateral dezvoltat, nu era tocmai potrivit pentru persoana numită Jean Băileșteanu care, cu toată duritatea totalitarismului acelor vremi, nu s-a pretat și nu s-a… predat la nici un fel de compromis, neîncântându-l nici banii și nici o anumită poziție socială. Nu a fost membru PCR și a fost urmărit asiduu de securitate. După ce a scris, totuși, vreo trei variante de scenariu, care n-au fost pe placul oficialităților, a abandonat. Le-a spus că ceea i se cere, nu poate să facă, fiindcă, în primul rând, i-ar fi fost rușine de el și, de asemenea, nu vrea ca omul să dea doi lei la film și, după aceea, să-l înjure. Și nu va scrie niciodată după indicații.

OperăModificare

  • CLOPOTUL VISELOR, povestiri, Editura Scrisul Românesc, 1975;
  • DEALUL LUPULUI, povestiri, Editura Scrisul Românesc, 1978;
  • POVEȘTILE DE FIECARE ZI, povestiri, Editura Albatros, 1981;
  • DRUM ÎN TĂCERE, roman, Editura Scrisul Românesc, 1987;
  • POVESTIRI DE PE DESNĂȚUI, povestiri, Editura Scrisul Românesc, 1988;
  • GOANA, roman, Editura Cartea Românească, 1988;
  • DRUM ÎN TĂCERE, roman, ediția a II-a, Editura Literatorul, 1990;
  • DRUM ÎN TĂCERE, roman, vol. I-II, ediția a III-a, Editura MJM, 1997;
  • GENIUL ȘI ÎNCHIPUIREA, roman, Editura MJM, 1997;
  • SFÂNTUL DRAC sau JUDECATA DE… ACUM, roman, Editura MJM, 1999;
  • GOANA, roman, ediția a II-a, MJM, 2001; NUNTA LUI PETRE, Editura MJM, 2002;
  • ÎN DRUM SPRE CASĂ, povestiri, Editura MJM, 2003;
  • BOLNAV DE CARNAVAL, povestiri, Editura MJM, 2003;
  • GENIUL ȘI ÎNCHIPUIREA, roman, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura MJM, 2003.

Referințe critice în volumeModificare

  • „Prima verba”, vol. II, de Laurențiu Ulici;
  • „Literatura română contemporană”, de Laurențiu Ulici;
  • „Profiluri și structuri literare”, de Florea Firan;
  • „Clasici și contemporani”, de Constantin M. Popa;
  • „Trăind printre cărți”, de Marian Barbu;
  • „Proza românească între milenii”, de Geo Vasile;
  • „Frații Buzești”, de Marian Barbu și Alexandru Dinu;
  • „Istoria literaturii române”, de Marian Popa;
  • „Interferențe spirituale”, de Tudor Nedelcea;
  • „Cronici literare”, de Dumitru Bădescu;
  • „Dicționarul scriitorilor români”, vol. I, litera B;
  • „Eseuri”, de Fănuș Băileșteanu etc.

Referințe critice în periodiceModificare

Laurențiu Ulici, Virgil Mihaiu, Tudor Nedelcea, Mircea Moisa, Aureliu Goci, Alex. Ștefănescu, Artur Silvestri, Constantim M. Popa, Marian Barbu, Constantin Sorescu, Lucian Chișu, Ov. Ghidirmic, Victor Atanasiu, Ioan Lascu, C. Avramescu, Alina Boboc, Geo Vasile, Luminița Ristea, Janet Nică, Constantin Dumitrache etc.

  • Laurențiu Ulici: ''„Lumea satului oltenesc este universul preferat de Jean Băileșteanu, constituindu-se până acum chiar într-o temă aproape exclusivă a prozei autorului craiovean. Semnele acestei iuți specializări, vizibile încă de la debut, s-au accentuat, conturând o hartă epică relativ stabilă, în povestirile din cărțile următoare, concomitent cu consolidarea stilistică, în sensul adecvării, prin oralitate, naturalețe și febrilitate narativă, a scriiturii la materia narată.(…) …în Drum în tăcere, primul roman al scriitorului și proba sa de maturitate, plăcerea de a povesti după memorie apare în chip evident dublată de o intenție de reconstituire etajată a lumii satului, în vecinătatea tipologică a romanului frescă, tinzând să epuizeze planurile existenței și să ordoneze mulțimea faptelor particulare și accidentale într-o imagine generală și esențial restitutivă (…), …astfel, în puține romane pe o temă similară găsim realismul privirii asupra efectelor de înstrăinare, de deformare a mentalității produse de radicala schimbare de climă a existenței țărănești ca în Drum în tăcere”.

(Literatura română contemporană);

  • Constantin Sorescu: „ …Compoziția e vânjoasă, așa cum îi șade bine unui roman, dar autorul e atent la proporții și își gândește construcția în fine simetrii. În prima din cele cinci cărți, adună întreaga umanitate a satului (prin reprezentanții ei) în MAT, ca într-un nod al unei povestiri ce se desfășoară de când lumea, pregătind-o (și pregătindu-și în același timp cititorul) pentru ce va să fie. E o idee fericită și originală…(…). Dominantă sub raport compozițional e combinația de dialog și povestire. Ca în basmul folcloric, descrierea lipsește aproape cu totul. (…). Nu știu ce se va întâmpla în volumul următor (sau în următoarele?), dar primul, prin acuratețea și savoarea scriiturii, ca și prin tragismul și grotescul viziunii, obligă a-l introduce pe Jean Băileșteanu printre prozatorii cu „căiță” ai generației sale”.

(SLAST, „Țăranii sunt frumoși când sunt autentici”, 1987, după apariția primei ediții a romanului Drum în tăcere).

  • Tudor Nedelcea: „Jean Băileșteanu, cu modestie și pe tăcute și-a construit deja o operă. (…).

„Ce este, în definitiv, un mare scriitor?” se întreabă acad. Eugen Simion în cartea sa, Fragmente critice, vol. II, Fundația „Scrisul Românesc”, în 1998. „Între multele răspunsuri posibile aleg unul: un mare prozator este acela care creează o lume în așa fel încât lumea să fie verosimilă și, după o vreme, să pară că nu opera imită lumea, ci invers: lumea realului imită opera literară”. Îmi place să cred că povestirile și romanele lui Jean Băileșteanu creează o lume verosimilă, adeverind că „veșnicia s-a născut la sat”. (Prefață la romanul Sfântul drac sau Judecata de… acum).

  • Valentin Tașcu: „Câtă vreme o seamă de prozatori urmăresc în romane să dilate, din rațiuni tipografice, un fapt neînsemnat, fără a ține seama de paciența încercată a lectorilor, Jean Băileșteanu concentrează în Dealul Lupului, în nuvela cu acest titlu, dar și în celelalte schițe ale volumului, epic suficient pentru câteva cărți. Orice idee de diluție este înlăturată, nemanifestându-se nici un fel de complex de inferioritate la care proza scurtă a cam fost supusă, nejustificat, în ultimul timp. Rezultatul este dintre cele care ar putea face obiectul unui eseu despre calitate și dimensiune în proza contemporană. Inevitabil raportul ar da câștig de cauză aspectului calitativ.”

(„Proza scurtă din nou în atenție”, Steaua, 1977);

  • Constantin M. Popa: „Volumele Clopotul viselor (1975), Dealul lupului (1978) și Poveștile de fiecare zi (1982) prilejuiesc întâlnirea cu Jean Băileșteanu, tânăr prozator care încearcă circumscrierea unui teritoriu epic propriu, având ca element referențial câmpia olteană străbătută de apele Desnățuiului.” (Vieți în „timpul” tradiției, „Luceafărul”, 1986);

„…Agitat și mereu însetat de cunoaștere, curios și vivace, țăranul în cărțile lui Jean Băileșteanu se găsește în centrul unui scăpărător spectacol verbal. Autorul înregistrează cu maximă fidelitate valorile expresive ale vorbirii, compunând caleidoscopic, din datele realului imediat și din recuperarea tradiției, o umanitatea savuroasă și autentică” („Clasici și contemporani”, Scrisul Românesc, 1987);

  • Ovidiu Ghidirmic: „…Aceste povestiri sunt importante prin faptul că, mai ales prin ele, Jean Băileșteanu încearcă să configureze mitografia unui loc, a încă unui spațiu, anexat geografiei literare: Valea Desnățuiului. Spațiu-matrice al prozei sale, pe care povestitorul și l-a luat, definitiv, în posesiune. Călătoria pe Desnățui are o dublă semnificație. Este o călătorie în spațiu, spre izvoarele râului, și o călătorie în timp, spre iyvoarele vieții, în vremurile primordiale. Povestitorul recurge la mituri și la memoria colectivă, spre a sublinia permanența vieții și vechimea arborelui genealogic. Intuiția circularității vieții și a cunoașterii din Roata este exemplară și îi permite povestitorului să creeze din Valea Desnățuiului un adevărat axis mundi. (…) Această direcție fantastică a lui Jean Băileșteanu este nu numai interesantă și deosebit de fecundă, dar și necesară, contrabalansând verismul prozei sale.”

(Mitografia unui loc, Ramuri, 1988);

  • Geo Vasile: „…unele trenări și digresiuni, ce nu depășesc nivelul pitorescului (…) n-au însă cum să pună la îndoială puterea de invenție și autenticitatea unui demers artistic remarcabil în proza ce se scrie azi. Indubitabil, inexplicabila modestie a persoanei numite Jean Băileșteanu este sinonimă cu forța talentului său epic”.

(Proza românească între milenii, 2000)

  • Marian Popa: „…O atmosferă întrucâtva diferită particularizează Goana (1988), roman plasat tot într-un sat oltenesc începând cu puțin înainte de 1940 și încheiat la începerea războiului antisovietic(…). Se prezintă o umanitate cum n-a mai cunoscut literatura română, o selecție negativizantă poate pentru a se ilustra înrăirea lumii la care se referă textul biblic. Un sat parcă izolat în ignoranță supremă; personajul relativ central, al cărui ideal de viață este „să poți să trăiești fără să te gândești la ziua de mâine, să uiți de ea”. Țăranul este un instinctual, chiar un apucat: stă în pat cu barda, cu care lovește pereții și pe care o aruncă după câte unul. Familia sa, nevastă, copii, sunt pe măsură în descriere, mojicie, barbarie, indecență, impulsivitate violentă. Vergila bea jumătate din apa din șiștar, restul și-o aruncă în cap, alteori țărâna joacă exact rolul apei…(…) Traiul fără grija zilei de mâine înseamnă o mizerie maximă. Oamenii sunt murdari, plini de păduchi. La moș Pârvu dorm cinci inși în unicul pat căruia i se mai rup la nevoie și picioarele… (…) Un țârcovnic dezgroapă noaptea morții proaspeți și-și hrănește cu ei porcii, ca să-i îngrașe mai repede, iar oamenii cred că la ei se ridică la cer și trupurile.

În această lume vine vestea mununilor lui Petrache Lupu din Maglavit. Cu excepția lui moș Pârvu, sătenii intră în psihoză – combinație de spaimă și speranță. Se face pelerinaj la locul cu pricina, o înscenare (…) aranjată de politicieni care vor să declanșeze o reformă a moravurilor. Dar cei din satul romanului rămân cum au fost. Goana, o acumulare de mitocănie, brutalitate: prima întrebare a unui naiv ar privi rostul acestei alegeri. Într-o interpretare ar fi o demitizare a satului tradițional sau numai a unei părți din el, indicată curent prin termenul „mahala”, apoi negativitatea ar sugera înrăirea, anticipând Apocalipsa războiului…(…) … Se impune faptelor și o structură simbolică. 7 capitole au ca titluri numele celor 7 zile ale săptămânii, dar alese din șirul mai multor ani. Fiecare zi e evaluată prin caracteristici date ei de ecouri locale și creștine, toate ar trbebui să împlinească o Geneză răsucită – dinspre o Facere împlinită (insesizabilă) către distrucție avându-și apogeul în războiul mondial. „Și fu ziua a șaptea, ultima, a acelui început de sfârșit, urmând o nouă facere” (…) …Goana este interesant. S-ar putea întocmi cu el un glosar dialectal…(…) …Marin Preda reproșa lui Zaharia Stancu că a africanizat țăranii români; dar ce a făcut Stancu e o pastorală Scudery în raport cu Băileșteanu”. (Istoria literaturii române…)

  • Marian Barbu: „Scriitor cu vechi state de lucru, Jean Băileșteanu a experimentat povestirea ca pe forma cea mai aleasă, dacă nu specifică par lui meme, satului din sudul Olteniei, mai precis din zona Desnățuiului. Clopotul viselor (1975), Dealul lupului (1978), Poveștile de fiecare zi (1982) dau o nobilă măsură comunicării și impun un timbru foarte apropiat lui Marin Preda ori Zaharia Stancu, adică unei vitalități muntene revelatorii. Zonele de interferență privind tipologia, onomastica și mentalitatea personajelor fac dovada unei asimilări creatoare a modelelor. În ultimă instanță, a reverberațiilor acestora în timp.

Romanele Drum în tăcere (1987) și Goana (1988), ulterior în ediții revizuite, oferă un univers artistic, nu atât schimbat, sub raport tematic, cât sub acela al realizării meritorii, confirmând că specia romanului poate fi „cale regală” de supraviețuire a literaturii. Restul limbajelor strunite în cele mai diferite și complexe registre narative a impus un stil și o diferență specifică față de contemporanii lui”.(…) (Oricând despre vitalitatea limbii vorbite la români) „În totul, romancierul, chibzuind obiectiv, realizează o capodoperă și devine cel mai important prozator al câmpiei oltene. El se alătură astfel, colegial, marilor prozatori invocați de noi mai sus. Numai că față de toți acești clasici, colegul lor de astăzi, „prezintă o umanitate cum n-a mai cunoscut literatura română, o selecție negativizată poate pentru a ilustra înrăirea lumii la care se referă textul biblic”, nota istoricul literar Marian Popa în a sa Istorie a literaturii române…” (Trăind printre cărți, 2002);

  • Dumitru Bădescu: „În literatura română, scriitorul Jean Băileșteanu și-a croit un drum solid și-și ocupă pe drept un loc distinct. Inspirată din viața satului oltenesc, proza sa se poate asocia multor asemenea notabile. L-am asmănat pe autor din primele lecturi cu un Creangă al Oltenilor, pentru că este un făuritor de limbă. Tinde să ridice aspectul local al limbii de pe Valea Desnățuiului la nivelul de limbă literarră. Ar fi destul de interesant un studiu asupra oralității limbii cu accentuate particularități oltenești...” „Dacă ne-am limita la observația că Jean Băileșteanu este un mare povestitor, i-am face un mare deserviciu. El este și un mare constructor de peisaj românesc. Prin metoda de creație, se integrează prozei realiste. Este un realism de sorginte populară. Ochiul atent al autorului pătrunde în mediul rural al epocii descrise, cu accent pe sărăcia satului oltenesc și pe viața spirituală a oamenilor, cu tradițiile, credințele și obiceiurile lor. (...) Valoarea romanului”Goana” rezidă și în construcția sa. Dacă la Marin Preda, în romanul Moromeții, vol. I, întâlnim tehnica secvențelor prin concentrarea evenimentelor în timp, la Jean Băileșteanu întâlnim organizarea materiei epice, nu pe capitole, ci e zilele unei săptămâni. Trecerea timpului aproape că nici nu se percepe, ca în basmul popular....” „Din punct de vedere literar, romanul lui Jean Băileșteanu, Geniul și închipuirea cred că este unul dintre cele mai bune romane psihologice din literatura română. Introspecția și retrospecția sunt metodele principale de analiză psihologică. Gândurile și starile sufletești ale personajelor sunt analizate ca într-un film în care imaginile sunt derulate cu încetinitorul pe un ecran al conștiinței.”

(Cronici Literare, 2007)

Legături externeModificare