Leon Viorescu

Date personale
Leon Viorescu

Născut	1886^[1] Botoșani, România
Decedat	1936 (50 de ani)^[1] București, România
Cetățenie	România
Ocupație	pictor grafician[] ilustrator[]
Limbi vorbite	limba română
Activitate
Studii	Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași
Mișcare artistică	Pointilism, postimpresionism
Influențat de	Signac, Dărăscu
Modifică date / text

Leon Viorescu (n. 1886, Botoșani - d. 1936, București) a fost un pictor român.

Carieră

Lectură, adjudecată în 2011 cu 15.000 de euro.^[2]

Leon Viorescu a fost absolvent în 1911 al Școlii de Belle Arte din Iași, făcând parte din generația lui Ștefan Dimitrescu și Tonitza cu care a fost foarte bun prieten. Profesia sa de bază pe tot parcursul vieții a fost de funcționar în cadrul Ministerului Cultelor începând din anul 1920. Stabilitatea financiară pe care i l-a dat locul de muncă a fost determinantă pentru traseu său artistic din arta plastică. Astfel, Leon Viorescu, alege pointilismul ca principalul mod de exprimare plastică abordat, stil pe care-l reinterpretează în stilul său propriu despre ce ar trebui să fie pictura. A creat în acest mod o atmosferă proprie ce-i aparține în totalitate, preluând doar o fațetă din această tehnică și anume acea sacadație a tușelor cu care construiește imaginile. Principala diferență dintre Signac, Dărăscu și Viorescu este exceptarea voită a interogației luminii. Viorescu în principal descompune mai întâi forma după care recompune cu minuțiozitate întregul.^[2]

Viorescu a abordat peisajul, interioare, naturi statice, toate aceste definindu-l ca un maestru interbelic. Dintre toate temele, cele mai preferate au fost compozițiile de interioare la care se remarcă îndeosebi atmosfera creată, tipică și inconfundabilă.^[2]

La Salonul Oficial din primăvara anului 1936 au fost expuse postmortem, optsprezece lucrări semnate de Leon Viorescu.^[3]

Critică de artă

Nicolae Tonitza

„LEON VIORESCU nu este - pentru înțelegerea curentă - nici un artist perfect, nici un original.

Nu mânuiește penelul cu verva grigorescianismului plăcințiu al cutărui maestru „specific românesc” - și nici nu cată să exercite, scrijelind retina, cu afectarea morfinomanică braco - picaso -latiană, a atâtor desrădăcinați.

Fiindcă Leon Viorescu ignorează moda, ignorează trucul, ignorează până și inofensivele rețete tehnice, transmise din atelier în atelier, cari, suplinind experiențele seculare, ușurează munca lucrătorului și-i liberează căile creațiunii.

E în opera lui, însă, o atențiune, o sinceritate - (oh! blestemat cuvânt compromis de cronicari!!) - o nu știu ce cucernicie, o fierbere lăuntrică, O IZBUCNIRE NEPREFĂCUTĂ A UNUI SENTIMENT ÎNCĂ NEINTÂLNIT IN PLASTICA ROMÂNEASCĂ și pe care - vag - l'aș putea compara cu sentimentul ce se ițește și perzistă, - dându-i o particulară coloratură - în DOINA noastră bătrână...

Din toată opera acestui pictor, se mai degajează totuș nu știu ce sfântă resemnare, nu știu ce evanghelică umilință, care te surprinde, te încântă ca un psalm - și te absoarbe.

Dacă ești un adevărat artist - pornești din expoziția lui Leon Viorescu cu semntimentul că ai poposit o clipă pe tărâmuri neprihănite și biblic odhnitoare. Parc'ai fi primit un nou botez...”
—Universul Literar Anul XLIII, No.5, 30 ianuarie 1927, pag. 76.