Maria von Vetsera

nobila austriaca, a murit impreuna cu printul Rudolf al Austro-Ungariei
(Redirecționat de la Marie Vetsera)

Marie Alexandrine Baroneasă von Vetsera, numită Mary (n. 19 martie 1871 la Viena - d. 30 ianuarie 1889 la Castelul Mayerling), a fost o nobilă austriacă și iubita prințului moștenitor Rudolf al Austro-Ungariei.[1]

Maria von Vetsera
Vetsera 1888 2.jpg
Date personale
Nume la naștereMarie Alexandrine von Vetsera Modificați la Wikidata
Născută[2][3][4] Modificați la Wikidata
Viena, Austro-Ungaria Modificați la Wikidata
Decedată (17 ani)[2][3] Modificați la Wikidata
Schloss Mayerling, Austria Inferioară, Austro-Ungaria Modificați la Wikidata
Înmormântată Stift Heiligenkreuz[*][[Stift Heiligenkreuz (Monastery in Heiligenkreuz, Lower Austria)|​]] Modificați la Wikidata
Cauza decesuluisinucidere (plagă împușcată[*]) Modificați la Wikidata
PărințiHelene von Vetsera Modificați la Wikidata
Frați și surori Ladislaus von Vetsera[*][[Ladislaus von Vetsera (Austrian noble, brother to Mary Vetsera, dead in the Ringtheater Fire. (1865-1881))|​]]
Johanna von Vetsera[*][[Johanna von Vetsera (Austrian lady, sister to Mary Vetsera.)|​]]
Franz von Vetsera[*][[Franz von Vetsera (Autrian noble and military officer, brother to Marie Vetsera (1847-1925))|​]] Modificați la Wikidata
CetățenieFlags of Austria-Hungary.png Austro-Ungaria Modificați la Wikidata
Ocupațiearistocrat[*] Modificați la Wikidata
Activitate
Partener(ă)Prințul Rudolf al Austriei  Modificați la Wikidata


BiografieModificare

Mary Vetsera a fost cel de-al treilea dintre cei patru copii ai lui Albin Johannes „Cavaler” von Vetsera (devenit baron în 1870), diplomat originar din Bratislava (1825-1887)[5], și al soției sale Helene Baltazzi (1847-1925), care fusese născută într-una dintre cele mai bogate familii (de origine grecească) din Constantinopol.

Mary era, la fel ca multe alte fete la acea vreme, fascinată de Rudolf, prințul moștenitor al tronului Austro-Ungariei. Pe 12 aprilie 1888 Mary îl cunoscuse personal la o cursă de cai de la hipodromul Freudenau. Contesa Marie Louise von Larisch-Wallersee, verișoara lui Rudolf care avusese o aventură cu unchiului lui Mary, Heinrich Baltazzi, a înlesnit întâlnirile celor doi tineri. Gabriel Dubray, profesorul de franceză și confidentul lui Mary, a scris într-un articol pentru jurnalul parizian „Le Matin”, că după această întâlnire comportamentul și starea de spirit ale fetei s-au schimbat în mod vizibil și că vorbea cu mare entuziasm despre prințul moștenitor. Mary Vetsera citea zilnic știrile din presa care se ocupa de viața mondenă, colecționa fotografii și informații referitoare la Rudolf. Când mama ei a observat entuziasmul fiicei ei pentru prinț, a plecat cu ea într-o călătorie în Anglia încercând să îi îndrepte interesul în altă direcție.[6] La începutul lui septembrie Mary i-a trimis prințului o scrisoare înflăcărată la care acesta a răspuns după șase săptămâni propunându-i o întâlnire în Prater. În acest scop Mary a rugat-o pe prietena ei Marie Louise von Larisch-Wallersee să îi fie doamnă însoțitoare. Pe 5 noiembrie 1888 a avut loc prima lor întâlnire privată în apartamentul prințului, la Hofburg (Viena). Întâlnirile secrete au continuat în următoarele luni, fiind înlesnite de Marie Louise, de Agnes Jahoda, camerista tinerei Mary, și de Joseph Bratfisch, vizitiul privat al prințului moștenitor. Nudul baronesei Vetsera, tablou al cărui autor este necunoscut și care în prezent face parte din Colecția de mobilă imperială din Viena, a fost probabil pictat la comanda lui Rudolf.[7]

 
Baroneasa Mary von Vetsera

Pe 28 ianuarie 1889 în jurul orei 15:30,[8] Rudolf a sosit la castelul său de vânătoare din Mayerling. Mary a ajuns acolo un pic mai târziu, adusă de vizitiul Joseph Bratfisch. Prințul petrecuse noaptea precedentă la iubita sa Mizzi Kaspar. Agentul de poliție Florian Meissner, care era responsabil cu supravegherea lui Rudolf, a declarat ulterior: „Luni, 28.1.1889 a fost cu Mizzi până la ora 3 dimineața, a băut multă șampanie, i-a dat zece guldeni îngrijitorului casei ca recompensă. La despărțirea de Mizzi, contrar obiceiului său, a făcut semnul crucii pe fruntea ei. De la Mizzi a plecat (direct?) către Mayerling.”[9] [10]

Valetul lui Rudolf, Johann Loschek, a descoperit cele două cadavre în dimineața zilei de 30 ianuarie. Un grup foarte restrâns de funcționari imperiali (incluzând medicul familiei imperiale medicul Wiederhofer) a fost trimis la Mayerling pentru a constata cele întâmplate. S-a stabilit că baroneasa Vetsera s-a sinucis prin împușcare în cap de la mică distanță. Deoarece glonțul fatal pătrunsese în zona craniului prin partea stângă sus și ieșise prin spatele urechii drepte, iar Mary era dreptace, există îndoieli considerabile că ea a tras cu arma.[11]

Există diferite teorii despre cauzele și evoluția evenimentelor. Afirmația că Rudolf a intrat în relația cu Vetsera, în principal pentru că ea părea partenera potrivită planurilor sale de sinucidere, nu a putut fi dovedită pe baza surselor disponibile până acum.[12]

Fără a se face o anchetă judiciară, doi unchi ai baronesei au fost chemați să îndepărteze cadavrul tinerei din castelul de la Mayerling și să îl înmormânteze cât mai discret. Mamei ei i-a fost interzis să participe.[13]

Mary a fost înmormântată în dimineața zilei de 1 februarie în cimitirul Mânăstirii cisterciene din Heiligenkreuz, în prezența unchilor ei, Alexander Baltazzi și contele von Stockau. În mai 1889, Helene Vetsera a comandat construirea unei cripte, iar sicriul din lemn a fost înlocuit cu unul costisitor, din cupru. În 1925 în fondul disponibil pentru întreținerea mormântului mai rămăseseră doar zece coroane.[14]

 
Baroneasa Mary von Vetsera

În 2015, scrisorile de rămas bun scrise de Mary Vetsera, despre care se credea că fuseseră pierdute, au fost găsite într-un sertar cu valori al Băncii Schoeller, aflându-se în prezent la Biblioteca Națională a Austriei cu titlul de împrumut permanent.[15] [16] [17]

În perioada imediat următoare tragediei, dar și mai târziu, s-au făcut multe speculații în legătură cu posibila explicație a celor întâmplate. Iată câteva dintre acestea:

  • Rudolf a fost victima unei conspirații internaționale;
  • Rudolf a fost implicat în organizarea unui puci îndreptat împotriva tatălui său, împăratul Franz Iosef;
  • unchii baronesei Vetsera l-au ucis pe Rudolf lovindu-l cu o sticlă de șampanie, în încercarea de a o lua pe Mary de la Mayerling;
  • Mary a fost victima unui avort nereușit, iar Rudolf s-a sinucis de supărare.[18]

Mai mult sau mai puțin hilare, rupte sau nu de realitate, aceste speculații au fost alimentate de faptul că familia imperială s-a străduit să dea acestei tragedii o explicație cât mai plauzibilă (oficialii emițând diferite variante chiar din prima zi) în speranța că memoria prințului moștenitor nu va rămâne pătată.

Profanarea și jefuirea mormântuluiModificare

În aprilie 1945 cripta a fost jefuită de soldații sovietici. După retragerea armatei ruse în 1955, pagubele au fost reparate doar superficial. Pe 7 iulie 1959 rămășițele baronesei au fost reîngropate într-un nou sicriu din tablă de zincată.

 
Castelul de vânătoare de la Mayerling (în 1889)
 
Mormântul de la Heiligenkreuz

Mary Vetsera a suscitat din nou interes în decembrie 1992. Ziarele au relatat despre o presupusă profanare a mormântului din cimitirul mânăstirii Heiligenkreuz. Cripta a fost deschisă apoi în prezența unor oficiali ai statului și sicriul a fost găsit gol.[19] Osemintele se aflau la Helmut Flatzelsteiner din Puchenau, care se ocupa cu vânzarea de mobilă și care obsedat de „mitul Mayerling”. Împreună cu două ajutoare el furase rămășițele din sicriu pe 8 iulie 1991 pentru a fi examinate într-un laborator de medicină legală.[20] [21] [22] Cazul a fost descoperit de jurnalistul vienez Georg Markus care l-a raportat poliției.[23] După recuperarea rămășițelor, familia Baltazzi-Vetsera a aprobat o analiză criminalistică, dar a retras această aprobare înainte ca ancheta să fie finalizată. Helmut Flatzelsteiner, care a numit într-o monografie actul său ca „răpire”,[24] a scăpat de urmărire penală, deoarece procurorul responsabil din Wiener Neustadt a renunțat la plângerea penală și după un proces civil a fost obligat să plătească mânăstirii Heiligenkeruz daune de 27500 Schilling (1999 Euro).[25]

Pe 28 octombrie 1993 osemintele au fost puse într-un nou sicriu, iar cripta a fost umplută cu pământ pentru a împiedica o nouă profanare.

Deoarece familia Baltazzi-Vetsera a refuzat între altele și analiza ADN pentru a determina identitatea oaselor, până acum este sigur doar că în acest mormânt se află rămășițele unei femei de aproximativ 18 ani, decedată de aproximativ 115 ani și al cărui craniu are două orificii provocate de glonț (unul de intrare și unul de ieșire). Testele făcute au stabilit că părul avea urme de praf de pușcă. Hainele corespund epocii amintite și provin din magazinele vieneze de modă unde familia Vetsera obișnuia să facă cumpărături.

În 2007 vechiul sicriu din cupru a fost regăsit întâmplător la mănăstirea Heiligenkreuz. Acesta a fost restaurat și se află expus în muzeul de la Mânăstirea Carmelitelor din Mayerling. Altarul aceastei mânăstiri a fost ridicat pe locul unde se afla camera în care s-a petrecut tragedia în 1889. Castelul de la Mayeling a devenit mânăstire a maicilor carmelite în 1891, la dorința familiei imperiale, în memoria prințului moștenitor Rudolf.

NoteModificare

  1. ^ Schaefer, Camillo. Mayerling : die Tragödie und ihre Deutungen/ Mayerling: tragedia si semnificatiile ei. Wien, Überreuter 1987. p. 93-96. ISBN 3800032511. 
  2. ^ a b Autoritatea BnF, accesat în  
  3. ^ a b Mary Alexandrine von Vetsera, Find a Grave, accesat în  
  4. ^ Baroness Marie Vetsera, Collective Biographies of Women 
  5. ^ Marys Großvater war der Stadthauptmann von Preßburg Bernhard von Vetsera (n. 1796 - d. 1870)
  6. ^ Robert Seydel: Die Seitensprünge der Habsburger. Carl Ueberreuter, Wien 2005, ISBN 3-8000-7038-3, S. 104–110.
  7. ^ Das Bild: online
  8. ^ Judtmann, Fritz. Mayerling ohne Mythos: ein Tatsachebericht. Wien : Kremayr & Scheriau. p. 100. ISBN 9783218003643. 
  9. ^ Friedrich Weissensteiner: Frauen um Kronprinz Rudolf. Kremayr & Scheriau, Wien 1991, ISBN 3-218-00534-5.
  10. ^ Robert Seydel: Die Seitensprünge der Habsburger. Carl Ueberreuter, Wien 2005, S. 104–109-110
  11. ^ Ergebnisse der gerichtsmedizinischen Untersuchungen an der exhumierten Leiche. Dargestellt in der Dokumentar-Fernsehsendung „Der Fall Rudolf“ (Österreich 2006) auf 3sat am 8. April 2012
  12. ^ Ilsebill Barta (Hrsg.): Kronprinz Rudolf - Lebensspuren (= Publikationsreihe der Museen des Mobiliendepots, Band 26). Hofmobiliendepot - Möbel-Museum Wien, Wien 2008, S. 35ff.
  13. ^ Schaefer, Camillo. Mayerling : die Tragödie und ihre Deutungen / Mayerling: tragedia si semnificatia ei. Wien, Überreuter 1987. p. 150. ISBN 3800032511. 
  14. ^ de Besuch des Friedhofs von Mayerling durch ausländische Pressevertreter.. In: Badener Zeitung, 18. Juli 1925, S. 5 (Online bei ANNO)
  15. ^ orf.at - Abschiedsbriefe von Mary Vetsera gefunden. Artikel vom 31. Juli 2015, abgerufen am 31. Juli 2015.
  16. ^ Österreichische Nationalbibliothek erhält verloren geglaubte Abschiedsbriefe von Mary Vetsera Pressemeldung vom 31. Juli 2015, abgerufen am 26. April 2020.
  17. ^ Österreichische Nationalbibliothek: Mary Vetseras Abschiedsbriefe im Wortlaut, abgerufen am 26. April 2020
  18. ^ Bankl, Hans. Die kranken Habsburger / Bolnavii Habsburgi. Goldmann, München 2005. p. 138-139. ISBN 9783442153602. 
  19. ^ Werner Richter, Historia Sanctae Crucis, Heiligenkreuz 2011, S. 437–438.
  20. ^ http://www.zeit.de/1993/07/habsburg-ein-wintermaerchen/seite-3, abgerufen am 4. Juni 2017.
  21. ^ Interview Martin Langeder: "Ich wollte nur ihre Knochen!". In: Süddeutsche Zeitung|sueddeutsche.de. 2008-11-24. Actualizat la 2018-10-13.
  22. ^ Gebeine entwendet. In: newsv1.orf.at, 19. August 2008, abgerufen am 20. September 2010.
  23. ^ Arhivat în , la www.br-online.de Error: unknown archive URL Sendung im BR am 26. Januar 2004, abgerufen am 8. November 2008.
  24. ^ Helmut Flatzelsteiner: Meine Mary Vetsera. Mayerling – die Tragödie gibt ihr Geheimnis preis. Authentische Schilderung der Entführung aus der Gruft. Kremayr & Scheriau, Wien 1993, ISBN 3-218-00574-4.
  25. ^ Schadenersatz-Zahlung. In: oesterreich.orf.at, 19. November 2008, abgerufen am 20. September 2010.

BibliografieModificare

  • Ernst von der Planitz: Die volle Wahrheit über die Katastrophe in Mayerling, nach amtlichen und publizistischen Quellen sowie den hinterlassenen Papieren – mit Bild der Baronesse Vetsera (Adevărul complet despre catastrofa de la Mayerling, potrivit surselor oficiale și jurnalistice și al documentelor rămase) Nißler, München 1889.[1] [2] [3]
  • Julia Pauline Princess Odescalchi: Kronprinz Rudolf und das Verbrechen von Vetsera (Prințul moștenitor Rudolf și crima Vetserei) Ediția a 4-a Gracklauer, Leipzig 1900. [4] [5] [6]
  • Ernst von der Planitz: Die Lüge von Mayerling. Antwort an die Prinzessin Odescalchi auf ihre „Enthüllung“ über Kronprinz Rudolf und das Verbrechen der Vetsera (Minciuna Mayerling. Răspuns prințesei Odescalchi la „dezvăluirea” ei despre prințul moștenitor Rudolf și crima Vetserei) Ediția a 4-a Piehler, Berlin în jurul anului 1900.[3] [7] [8]
  • Herbert Fuhst: Mary Vetsera im Lichte ihrer Abstammung und Verwandtschaft – eine familiengeschichtliche Untersuchung … (Mary Vetsera în lumina strămoșilor și rudelor sale - o investigațiea a istoriei familiei...) Editura proprie, Viena 1931.[9] [10] [11]
  • Heinrich Baltazzi-Scharschmid, Hermann Swistun: Die Familien Baltazzi-Vetsera im kaiserliche Wien (Familiile Baltazzi-Vetsera în Viena imperială) Böhlau, Viena 1980, ISBN 3-205-07160-3 .
  • Gerd Holler:Mayerling: Die Lösung des Rätsels. Der Tod des Kronprinzen Rudolf und der Baronesse Vetsera aus medizinischer Sicht (Mayerling: Soluția enigmei. Moartea prințului moștenitor Rudolf și a baronesei Vetsera din punct de vedere medical) Molden, Viena 1980, ISBN 3-217-01051-5.[12]
  • Gerd Holler: Mayerling – neue Dokumente zur Tragödie 100 Jahre danach (Mayerling - noi documente despre tragedie 100 de ani mai târziu) Amalthea, Viena 1988, ISBN 3-85002-269-2.
  • Rudolf R. Novak: Das Mayerling-Netz. Verborgene Zusammenhänge entdeckt (Rețeaua Mayerling. Conexiuni ascunse descoperite) Berger/Horn, Viena 2019, ISBN 978-3-85028-730-2.
  • Georg Markus: Kriminalfall Mayerling. Leben und Sterben der Mary Vetsera. Mit den neuen Gutachten nach dem Grabraub (Cazul criminal Mayerling. Viața și moartea Mariei Vetsera. Cu noile rapoarte după jefuirea mormântului) Amalthea-Verlag, Viena 1993, ISBN 3-85002-343-5 .
  • Hermann Swistun: Mary Vetsera. Gefährtin für den Tod (Mary Vetsera. Tovarăș pentru moarte) Ueberreuter, Viena 1999, ISBN 3-8000-3727-0.
  • Georg Bauer: Mary Vetsera aus der Gruft geraubt (Mary Vetsera furată din criptă) În: Markus A. Rothschild: Cele mai incredibile cazuri de medicină legală Ediția a 7-a, seria S, vol. 625 Militzke, Leipzig 2005, ISBN 3-86189-625-7, ISBN 978-3-86189-625-8.
  • Brigitte Sokop: Jene Gräfin Larisch. Marie Louise Gräfin Larisch-Wallersee, Vertraute der Kaiserin – Verfemte nach Mayerling (Acea contesă Larisch. Marie Louise contesa Larisch-Wallersee, confidentă a împărătesei - ostracizată după Mayerling) Ediția a 4-a Böhlau, Viena 2006, ISBN 3-205-77484-1, ISBN 978-3-205-77484-6.

Legături externeModificare

Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Maria von Vetsera
  1. ^ Permalink Österreichischer Bibliothekenverbund.
  2. ^ Katalogzettel Österreichische Nationalbibliothek, 23. Auflage.
  3. ^ a b Nicht nachgewiesen im Arhivat în , la www.d-nb.de Error: unknown archive URL, abgefragt am 26. September 2010.
  4. ^ Permalink Österreichischer Bibliothekenverbund.
  5. ^ Katalogzettel Österreichische Nationalbibliothek.
  6. ^ Permalink Deutsche Nationalbibliothek, Erscheinungsjahr 1919.
  7. ^ Katalogzettel Österreichische Nationalbibliothek.
  8. ^ Nicht nachgewiesen im Gesamtkatalog Österreichischer Bibliothekenverbund, abgefragt am 26. September 2010.
  9. ^ Permalink Österreichischer Bibliothekenverbund.
  10. ^ Katalogzettel Österreichische Nationalbibliothek.
  11. ^ Permalink Deutsche Nationalbibliothek.
  12. ^ Teilabdruck in zwei Fortsetzungen: Bratfisch hat wundervoll gepfiffen. In: spiegel.de, Teil I, 7. April 1980, Teil II, 14. April 1980, Teil III, 21. April 1980, jeweils abgerufen am 26. September 2010.