Wikipedia

Medusa

personaj mitologic
Acest articol este scris parțial sau integral în limba engleză.
Puteți contribui la Wikipedia prin traducerea lui sau chiar și a altora care v-ar putea interesa.

Părțile scrise în alte limbi pot fi șterse dacă în termen de 7 zile nu se înregistrează progrese notabile în procesul de traducere.

Pagina a fost modificată ultima oară de către CommonsDelinker (Contribuții • Jurnal) acum 14 zile.
Medusa
Caravaggio: Medúza (1597 körül), Uffizi, Firenze
UrmașiChrysaor
Pegas  Modificați la Wikidata
TatăPhorcys  Modificați la Wikidata
MamăCeto  Modificați la Wikidata
BunicPontus  Modificați la Wikidata
Pontus  Modificați la Wikidata
BunicăGeea  Modificați la Wikidata
Geea  Modificați la Wikidata
FrațiStheno
Euryale  Modificați la Wikidata
Modifică date / text Consultați documentația formatului

În mitologia greacă Medusa (Μέδουσα „gardian”, „protectoare„)[1] a fost o ființă mitologică, descrisă ca fiind o femeie hidoasă, care are șerpi în loc de păr. Totodată, aspectul ei monstruos este însoțit de o abilitate de a pietrifica pe oricine o privește direct în ochi. Majoritatea surselor o descriu ca fiind fiica lui Phorcys și Ceto,[2] cu toate că autorul Hyginus (Fabulae Preface) consideră că Medusa este fiica lui Gorgon și Ceto[3].

Medusa a fost ucisă de eroul Perseus cu ajutorul Atenei și al lui Hermes. A ucis-o tăindu-i capul, iar abilitățile de pietrificare s-au conservat[4] până în momentul când a fost înmânat Atenei, care l-a întipărit pe egida ei, purtată drept platoșă. Din corpul neînsuflețit al Medusei au răsărit gigantul Chrysaor și calul înaripat Pegas, rezultați în urma unirii sale cu Poseidon[5].

În Antichitatea clasică, imaginea Medusei a fost folosită ca și dispozitiv apotropaic sau de înlăturare a spiritelor rele, cunoscut sub numele de Gorgoneion.

Medusa în mitologia clasică

modificare

Cele trei gorgone — Medusa, Stheno și Euryale— erau fiicele zeităților marine Phorcys (sau "Phorkys") și ale surorii sale, Ceto (sau "Keto"), monștri htonici. Genealogia lor este împărțită cu cea a Graielor, după cum prezinta Eschil în Prometeu înlănțuit:

Lângă ele, cele trei surori, înaripatele Gorgone
Cu șerpi în loc de păr - disprețuind muritorul—

Unele referințe clasice consideră Gorgonele ca fiind un trio; Jane Ellen Harrison consideră că triplarea Medusei în formula celor 3 surori este o parte secundară a mitului:

„Formula triplă nu este primitivă, este abia o modalitate de generalizare... care face din fiecare zeiță o treime, care ne-a adus Horele, Charitele, Semnai, alături de alte grupuri de trio-uri. Este imediat evident faptul că Gorgonele nu sunt cu adevărat 3, ci doar 1+2. Celelalte 2 surori cruțate sunt simple anexe, datorită obiceiului; Gorgona reală este Medusa.[6]”

În cea de-a unsprezecea Odisee, Homer nu o indică în mod specific pe Gorgona Medusa:

„"Ere that might be, the ghosts thronged round in myriads manifold,

Weird was the magic din they made, a pale green fear gat hold
Of me, lest, for my daring, Persephone the dread

From Hades should send up an awful monster's grisly head.[7]”
 
Versiune arhaică a Medusei purtând o cingătoare din șerpi împletiți, simbol al fertilității, prezentată în pavilionul vestic al Templului lui Artemis din Corfu, expus la Muzeul Arheologic din Corfu

În timp ce meșteșugarii antici greci o reprezentau pe Medusa și surorile sale ca fiind sub o formă monstruoasă, sculptorii și lucrătorii în ceramică din secolul V începuseră să o prezinte ca fiind frumoasă și înspăimântătoare totodată. Într-o odă scrisă în 490 î.Hr, Pindar o descria ca fiind "Medusa cu obraji albi".[8]

Într-o versiune târzie a mitului Medusei, relatată de către poetul roman Ovidiu (Metamorfoze 4.770), Medusa era inițial o tânără fecioară foarte frumoasă, "aspirația multor pețitori", însă pentru că Poseidon a violat-o în templul Atenei, zeița a fost atât de furioasă, încât a transformmat-o pe tânără într-un monstru cu șerpi în loc de păr și a făcut în așa fel încât chipul ei să pietrifice pe oricine o privește.[9] În relatarea lui Ovidiu, Perseu afirmă că pedeapsa aplicată Medusei de către Minerva (Atena) este justificată.

 
Monede din timpul domniei lui Seleucus I Nicator al Siriei, (312-280 î.Hr.)

Majoritatea versiunilor mitului prezintă decapitarea Medusei de către eroul Perseu, trimis de către regele Polidect din Serif deoarece Polidect voia să se căsătorească cu mama sa. Zeii știau de încercarea eroului și l-au ajutat pe Perseu. Va primi un scup lucios din partea Atenei, sandale aurii înaripate din partea lui Hermes, o sabie făurită de Hefaistos și casca invizibilă a lui Hades. Medusa era singura Gorgonă muritoare, astfel încât Perseu a putut să o ucidă în timp ce o privea în reflexia scutului. În acel timp, Medusa era însărcinată cu Poseidon în urma violului, iar când Perseu i-a retezat capul, Pegasus (cal înaripat) și Chrysaor, un gigant cu sabie aurie, au țâșnit din corpul ei.

Conform lui Ovidiu, în Africa nord-vestică, Perseu a trecut peste titanul Atlas care susținea bolta cerească și l-a transformat în piatră când acesta a încercat să îl atace.[10] În aceeași manieră, coralul din Marea Roșie s-ar fi format în urma contactului sângelui Medusei cu algele marine atunci când Perseu a așezat capul pe mal în timpul unei scurte șederi în Etiopia, unde a salvat-o pe viitoarea sa soție, prințesa Andromeda. Totodată, viperele veninoase ale Saharei și scorpionii, în Argonautica 4.1515, Metamorfozele lui Ovidiu, 4.770 și Pharsalia lui Lucan, 9.820, sunt considerați a fi născuți din picături din sângele Gorgonei. Acesta a dat naștere de asemenea și Amfisbenei (creatură asemănătoare cu un dragon, care are un șarpe în loc de coadă).

Perseus zboară apoi la Serif, unde mama lui era forțată să se căsătorească cu regele. Regele Polidect va fi pietrificat de către privirea Medusei, iar apoi Perseu va înmâna capul Gorgonei Atenei, care o va plasa pe scutul ei, Egida.[11]

 
The Medusa's head central to a mosaic floor in a tepidarium of the Roman era. Museum of Sousse, Tunisia

Jane Ellen Harrison afirmă că "potența ei începe să se manifeste abia când capul ei este tăiat, iar acea potență e prezentă în cap; într-un cuvânt, ea este o mască întrupată ulterior...baza Gorgoneionului este un obiect de cult, o mască de ritual înțeleasă greșit"[6].

Traducerea lui Harrison afirmă "Gorgona era făurită din teroare, nu teroarea din Gorgonă."[6]

Interpretare modernă

modificare
 
Reprezentare romană, sec. al II-lea sau al III-lea

Istoric

modificare

O parte din savanții clasici au interpretat mitul Medusei ca fiind unul cvasi-istoric, sau o memorie "sublimată" a unei invazii. O mare parte din miturile Greciei este istorie politico-religioasă. Belerefon îl stăpânește pe Pegasus și ucide Himera. Perseu, într-o variantă similară, o decapitează pe mama lui Pegasus, Gorgona Medusa; în aceeași manieră, Marduk, erou babilonean, ucide monstrul feminin Tiamat, zeița Sigiliului. Numele lui Perseu ar trebui să exprime "distrugerea"; cu toate că profesorul Kerenyi sugerase că Perseu ar fi o figură arhetipală a Morții, acesta ar fi reprezentat elenii care invadaseră Grecia și Asia Mică la începutul mileniului II înainte de Hristos, provocând astfel puterea zeiței-treimii. Pegasus a fost considerat sacru datorită urmelor de copite lăsate în urma ceremoniilor de invocare a ploii și instaurării regilor sacri; aripile sale erau simbol al unei naturi celestre, în detrimentul simbolului vitezei.

 
Medusa de Arnold Böcklin, circa 1878

Jane Harrison accentuase (Prolegomena to the Study of Greek Religion) că însăși Medusa era o zeiță, ascunzându-și chipul în spatele unei măști profilactice de Gorgona: un chip îngrozitor menit să înlăture orice profan care dorea să aibă acces la Misterele ei. Perseu o decapitează: asta însemnând că elenii copleșesc altarele sfinte ale zeiței, le privează pe preotese de măștile lor de Gorgone și le capturează caii sacri - reprezentare timpurie a unui cap de Gorgonă și corpul unui armăsar a fost găsită in Boetia. Belerefon, dublura lui Perseu, ucide Himera Liciană: elenii anulează calendarul Medusan și îl înlocuiesc cu un altul.[12][13]

Este posibil ca în cel de-al treilea secol înainte de Hristos s-a produs o ruptură istorică, asemănată cu o traumă sociologică, în cadrul acestui mit, în mare parte asemănat cu termenul freudian latent de nevroză[14] .

Psihanaliză

modificare

Lucrarea lui Sigmund Freud, Das Medusenhaupt (Capul Medusei) a fost publicată postum în anul 1940, fiind lucrarea care semnifică cadrul pentru contribuția sa fundamentală privind critica acestui monstru. În viziunea freudiană, Medusa este considerată a fi o amuletă care asociază actul castrării - identificată în mintea copilului cu descoperirea sexualității materne - și refularea ei."[15] Psihanaliștii continuă criticismul arhetipal până în prezent: Beth Seelig a analizat pedeapsa Medusei din perspectiva violului săvârșit în templul Atenei decât din perspectiva actului sexual consensual în locul indicat, ca urmare a unor conflicte nerezolvate cu tatăl ei, Zeus.[16]

Feminism

modificare

În secolul XX, mișcarea feministă a reintrodus imaginea Medusei în literatură și cultura modernă, prezență observată și în utilizarea Medusei ca logo al companiei de modă Versace.[17][18][19][20] Chiar și numele de "Medusa" este deseori folosit într-o manieră care nu face o legătură directă cu personajul, ci mai degrabă cu abilitățile sale de pietrificare sau cu conotații negative; în ciuda originii sale ca frumusețe, numele a ajuns în limbaj comun să denote monstruozitatea."[21] Cartea Female Rage: Unlocking Its Secrets, Claiming Its Power scrisă de către Mary Valentis și Anne Devane specifică "Atunci când întrebăm femeile cum percep ele furia, mereu este amintită Medusa, monstrul mitologic cu șerpi în loc de păr... De-a lungul interviurilor, ni s-a spus că Medusa este 'cea mai înspăimântătoare femeie din lume' ... [deși] nici una dintre femeile intervievate nu puteau să-și amintească detalii despre mit."[22]

 
Placă în stilul Art Nouveau, 1911

Chipul Medusei a fost de atunci adoptat de către multe femei ca și simbol al furiei feminine, una din primele publicații ce a exprimat această idee a fost un jurnal feminist intitulat Women: A Journal of Liberation în primul lor număr, volumul 6 pentru 1978. Coperta figura imaginea gorgonei Medusa de către Froggi Lupton, iar editorii copertei interioare au explicat „poate fi o hartă menită să ne ghideze prin teroarea proprie, în interiorul mâniei noastre spre sursa puterii noastre ca femei.”[22]

În numărul 3, toamna 1986 pentru revista Woman of Power, un articol numit Gorgons: A Face for Contemporary Women's Rage, a fost publicat. Autoarea Emily Erwin Culpepper a scris că „Chipul amazonian al gorgonei este furia feminină personificată. Imaginea gorgonei/Medusei a fost rapid adoptată de către un număr mare de feminiști care au recunoscut-o ca și o reprezentare a propriei furii.”"[22] Griselda Pollock analizase pasajul prin prisma filosofiei Adrianei Cavarero și Bracha Ettinger și teoriei matriciale.[23]

Nihilism

modificare

Medusa apare ca și noțiune reprezentativă a determinismului științific și nihilismului, în special în contrast cu idealismul romantic.[24][25] În această interpretare a Medusei, încercările de evitare a privirii sale reprezintă evitarea realității deprimante a faptului că Universul este lipsit de sens. Jack London utilizează motivul Medusei în acest sens în romanul său The Mutiny of the Elsinore:[26] .

„Nu pot să nu-mi amintesc de o remarcă a lui De Casseres. Era peste vinul de la Mouquin's. El a spus: „Cel mai profund instinct al omului este să lupte împotriva adevărului, adică împotriva Realului. El evită faptele din copilărie. Viața lui este o evaziune perpetuă. Miracolul, himera și ziua de mâine îl țin în viață. El trăiește. pe ficțiune și mit. Minciuna este cea care îl face liber. Numai animalelor li se acordă privilegiul de a ridica vălul lui Isis; oamenii nu îndrăznesc. Animalul, treaz, nu are scăpare fictivă din Real pentru că nu are imaginație. Omul , treaz, este obligat să caute o evadare perpetuă în Speranță, Credință, Fabulă, Artă, Dumnezeu, Socialism, Nemurire, Alcool, Iubire. De la Medusa-Adevăr face un apel la Maya-Lie." ”
—Jack London, The Mutiny of the Elsinore

Medusa în artă

modificare
 
Perseu cu capul Medusei, Benvenuto Cellini (1554)

Din cele mai vechi timpuri, Medusa a fost imortalizată în numeroase opere de artă, printre care:

  • Medusa de pe pieptarul lui Alexandru cel Mare, așa cum este descris în mozaicul lui Alexandru din Casa Faunului din Pompei (aproximativ 200 î.Hr.)
  • Medusa de pe pieptarul lui Alexandru cel Mare, așa cum este descris în mozaicul lui Alexandru din Casa Faunului din Pompei (aproximativ 200 î.Hr.)
  • Bazele coloanei Medusa ale Cisternei Bazilicii din Constantinopol.
  • „Medusa Rondanini”, o copie romană a Gorgoneionului pe egida Atenei; folosit mai târziu ca model pentru capul Gorgonei în marmura lui Antonio Canova, Perseu cu capul Medusei (1798–1801)
  • Medusa (ulei pe pânză) de Leonardo da Vinci
  • Perseus cu capul Medusei (sculptură în bronz) de Benvenuto Cellini (1554)
  • Perseus și Medusa - statuie de bronz de Hubert Gerhard c. (1590)
  • Medusa (ulei pe pânză) de Caravaggio (1597)
  • Capul Medusei, de Peter Paul Rubens (1618)
  • Medusa (bust de marmură) de Gianlorenzo Bernini (1630)
  • Medusa este interpretată de un contratenor în opera lui Jean-Baptiste Lully și Philippe Quinault, Persée (1682). Ea cântă aria „J'ay  perdu la beauté qui me rendit si vaine”.
  • Perseus Transformându-i pe Phineus și adepții săi în piatră (ulei pe pânză) de Luca Giordano (începutul anilor 1680).
  • Perseus cu capul Medusei (sculptură în marmură) de Antonio Canova (1801)
  • Medusa (1854), sculptură în marmură de Harriet Hosmer, colecția Institutului de Artă din Detroit
  • Medusa (ulei pe pânză) de Arnold Böcklin (c. 1878)
  • Perseus (sculptură în bronz) de Salvador Dalí


Medusa a rămas o temă comună în artă în secolul al XIX-lea, când mitul ei a fost repovestit în Mitologia lui Thomas Bulfinch. Ciclul de picturi Perseus al lui Edward Burne-Jones și un desen de Aubrey Beardsley au făcut loc lucrărilor din secolul XX ale lui Paul Klee, John Singer Sargent, Pablo Picasso, Pierre et Gilles și sculpturii în bronz a lui Auguste Rodin, Porțile Iadului.[27]

Heraldică

modificare

Capul Medusei este prezentat pe unele simboluri regionale. Un exemplu este cel al drapelului și emblemei Siciliei, împreună cu trinacria cu trei picioare. Includerea Medusei în centru implică protecția zeiței Atena, care purta asemănarea Gorgonei pe egida ei, așa cum s-a spus mai sus. Un alt exemplu este stema satului Dohalice din Republica Cehă.

Medusa în cultura populară

modificare
Articol principal: Medusa (mitologie) în cultura populară.

Reprezentarea monstruoasă a Medusei face ca personajul să fie recunoscut instantaneu în cultura populară. Medusa a fost prezentată în câteva lucrări ficționale, inclusiv jocuri video, filme, desene și cărți.

Simbolul designerului Gianni Versace este reprezentat prin ilustrarea capului Medusei, fiind ales datorită simbolului ei de frumusețe, artă și filosofie.[28]

Vezi și

modificare

Note

modificare
  1. ^ Este posibil să fie participiul prezent-feminin al lui medein, "a proteja, a conduce" (American Heritage Dictionary; compară Medon, Medea, Diomedes, etc.). Totodată, poate avea aceeași provenienșp, fiind format din participiul verbului respectiv. OED 2001 revision, s.v.; medein in LSJ.
  2. ^ Teogonia lui Hesiod, 270, și Pseudo-Apollodorus Bibliotheke, 1.10.
  3. ^ "From Gorgon and Ceto, Sthenno, Eurylae, Medusa".
  4. ^ Bullfinch, Thomas. „Bulfinch Mythology – Age of Fable – Stories of Gods & Heroes”. Arhivat din original la . Accesat în . ...and turning his face away, he held up the Gorgon’s head. Atlas, with all his bulk, was changed into stone. 
  5. ^ Mythology 101: From Gods and Goddesses to Monsters and Mortals, Your Guide ..., de Kathleen Sears, pagina 193
  6. ^ a b c Harrison, p. 187.
  7. ^ Myths of Greece and Rome De Jane Ellen Harrison, Cuprins
  8. ^ (Pythian Ode 12). Noted by Marjorie J. Milne in discussing a red-figured vase in the style of Polygnotos, ca. 450–30 BC, in the Metropolitan Museum of Art; Milne noted that "It is one of the earliest illustrations of the story to show the Gorgon not as a hideous monster but as a beautiful woman. Art in this respect lagged behind poetry." (Marjorie J. Milne, "Perseus and Medusa on an Attic Vase" The Metropolitan Museum of Art Bulletin New Series, 4.5 (January 1946, pp. 126–130) 126.p.)
  9. ^ Philip Freeman. Oh My Gods: A Modern Retelling of Greek and Roman Myths. p. 30. 
  10. ^ Roger Lancelyn Green suggests in his Tales of the Greek Heroes written for children that Athena used the aegis against Atlas.
  11. ^ Smith, "Perseus".
  12. ^ Graves, Robert (). The Greek Myths. Penguin Books. pp. 17, 244. ISBN 0241952743. 
  13. ^ Ellen Harrison, Jane () [1908]. Prolegomena: To The Study Of Greek Religion. Princeton, New Jersey: Princeton University Press. pp. 187–188. ISBN 0691015147. 
  14. ^ Campbell, Joseph (). The Masks of God, Vol. 3: Occidental Mythology. Penguin Books. pp. 152–153. ISBN 978-0140194418. 
  15. ^ Das Medusenhaupt (Medusa's Head). First published posthumously. Int. Z. Psychoanal. Imago, 25 (1940), 105; reprinted Ges. W., 17,47. The manuscript is dated 14 mai 1922, and appears to be a sketch for a more extensive work. Translation, reprinted from Int. J. Psychoanal.,22 (1941), 69; by James Strachey.
  16. ^ Seelig, B.J. (2002). "The Rape of Medusa in the Temple of Athena: Aspects of Triangulation". International Journal of Psycho-Analysis, 83:895–911.
  17. ^ „Versace Medusa Head Logo”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  18. ^ Pratt, A. (1994). Archetypal empowerment in poetry: Medusa, Aphrodite, Artemis, and bears : a gender comparison. Bloomington: Indiana University Press. ISBN 0-253-20865-3
  19. ^ Stephenson, A. G. (1997). "Endless the Medusa: a feminist reading of Medusan imagery and the myth of the hero in Eudora Welty's novels."
  20. ^ Garber, p. 7.
  21. ^ Garber, p. 1.
  22. ^ a b c Wilk, pp. 217–218.
  23. ^ Griselda Pollock, "From Horrorism to Compassion" in G. Pollock (ed.) Visual Politics of Psychoanalysis, London: I.B.Tauris, 2013. ISBN 978-1-78076-316-3
  24. ^ „Medusa in Myth and Literary History”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  25. ^ Petersen, Per Serritslev. "Jack London's Medusa of Truth." Philosophy and Literature 26.1 (2002). pp. 43–56.
  26. ^ London, p. 121.
  27. ^ Wilk, p. 200.
  28. ^ [1]

Bibliografie

modificare

Bibliografie primară

modificare
  • Servius, In Aeneida vi.289
  • Lucan, Bellum civile ix.624–684
  • Ovid, Metamorphoses iv.774–785, 790–801

Surse secundare

modificare

Legături externe

modificare
 
Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Medusa


Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Medusa&oldid=16692205