Mihaloğlu Ali Bey

Mihaloğlu Ali Bey
Date personale
Născut1425 Modificați la Wikidata
Imperiul Otoman Modificați la Wikidata
Decedat1507 (82 de ani) Modificați la Wikidata
Plevna, Imperiul Otoman Modificați la Wikidata
Frați și surori Skender Pasha[*][[Skender Pasha (Ottoman sanjakbey)|​]] Modificați la Wikidata
CetățenieFlag of the Ottoman Empire (1844–1922).svg Imperiul Otoman Modificați la Wikidata
Ocupațiepersonal militar[*] Modificați la Wikidata
Activitate
Bătălii / RăzboaieBătălia de la Câmpul Pâinii  Modificați la Wikidata

Mihaloğlu Ali Bey sau Gazı Alauddin Mihaloğlu Ali Bey (n. 1425, Imperiul Otoman – d. 1507, Plevna, Imperiul Otoman)[1] a fost un comandant militar otoman din secolul al XV-lea și primul sangeac-bei al sangeacului Semendria. A fost unul dintre descendenții lui Köse Mihal, guvernator bizantin al Chirmenkiei și camaradul de luptă al lui Osman Gazi.

Cariera militarăModificare

În 1459 a efectuat un raid militar în provincia Transilvania a Regatului Ungariei, dar a fost învins în lupta de la Futak de Mihai Szilágyi, unchiul regelui Matia Corvin și regent al Ungariei (1458-1459), și astfel a fost obligat să se retragă.[2]

În 1460 Ali Bey a devenit subaș al cetății Güvercinlik (Golubac, astăzi în Serbia). În cursul uneia dintre expedițiile sale în Banat, a reușit să surprindă și să captureze mica armată avansată a lui Szilágyi la Pojejena. L-a luat prizonier pe Mihai Szilágyi și l-a transportat la Constantinopol pentru a fi decapitat acolo din ordinul sultanului.[2][3] Acest succes l-a adus în grațiile sultanului, care, în cursul aceluiași an, l-a numit sangeac-bei al sangeacului Vidin.[4][5] Mai târziu, în 1462/1463, a devenit sangeac-bei al sangeacului Semendria.[4]

În 1462, în calitate de bei al Semendriei, a efectuat constant raiduri în comitatul Torontal din Ungaria, dar s-a retras spre sud, după ce au sosit în zonă oștile de întărire ale lui Micheal de Szokoly și Peter de Szokoly.[6] În 1463 l-a ajutat pe sultanul Mahomed al II-lea în atacul otoman asupra Bosniei, cu un atac de distragere a atenției asupra regelui Matia în regiunea Sirmia, dar a fost respins de oștile lui Andrei Pongrácz, paharnicul Ungariei. A efectuat brusc o manevră de schimbare a direcției către centrul Ungariei și a ajuns la Timișoara, unde a atacat oștile lui Ioan Pongrácz, voievodul Transilvaniei, și a fost învins într-o luptă strânsă.[6]

La 7 februarie 1474 Ali Bey Mihaloğlu a atacat în mod neașteptat orașul Oradea. În fruntea celor 7.000 de călăreți ai săi, el a pătruns prin fortificațiile de lemn și a prădat orașul, a incendiat casele și i-a luat pe localnici ca prizonieri. Atacul turcesc avea ca scop jefuirea tezaurului Diecezei de Oradea, dar otomanii au întâmpinat o rezistență dârză din partea celor refugiați în castelul episcopal (în acea vreme episcopul Miklós Stolz Slanzi nu locuia acolo și niciun document nu menționează identitatea unui posibil căpitan ungar). Orașul a căzut, dar castelul nu a putut fi capturat; otomanii au fost nevoiți astfel să se retragă după o zi de asediu. În timp ce se retrăgeau, ei au devastat localitățile învecinate.[7]

În 1476 Ali Bey, împreună fratele său, Skender Pașa, au plecat de la Semendria în fruntea unei oști de 5.000 de spahii și au traversat Dunărea într-o a doua încercare de a ajunge la Timișoara. Oastea turcească s-a confruntat cu o oaste a nobilimii maghiare la Pančevo. Ali Bey a suferit o înfrângere totală și abia a reușit să scape cu o barcă mică. Maghiarii i-au urmărit pe turci în valea de pe malul opus al râului Nadela, unde i-au eliberat pe toți prizonierii maghiari capturați anterior și au luat și 250 de prizonieri otomani.[8] În 1478 beiul Semendriei i s-a alăturat lui Ömer Bey Turahanoğlu în atacul împotriva posesiunilor venețiene de pe țărmurile Dalmației.[9]

În 1479 Ali Bey a lansat cel mai mare atac al său asupra Regatului Ungariei. El și-a condus armata către regiunea Sebeș, a jefuit orașul Alba Iulia, dar a fost oprit de Pál Kinizsi (Paul Chinezu) în Bătălia de la Câmpul Pâinii.[10]

 
Campania din Transilvania a lui Ali Bey Mihaloglu din 1493

Pe la sfârșitul anului 1492 Vlad Călugărul, domnul Țării Românești, i-a avertizat pe unguri de o posibilă ofensivă otomană în Transilvania. Într-o încercare de a-l învinge pe voievodul promaghiar al Transilvaniei, sultanul Baiazid al II-lea a pornit în marș prin Țara Românească pentru a pătrunde în Ungaria. Turcii au trecut prin Pasul Turnu Roșu și s-au îndreptat spre interiorul Transilvaniei, înaintând pe valea râului Olt. La vremea respectivă, regiunea nu avea un voievod legitim, dar vicevoievodul Ștefan Telegdi a preluat conducerea armatei și a blocat drumul de întoarcere al otomanilor. Maghiarii au reușit să recupereze prada și prizonierii și au provocat forțelor otomane pierderi grele (câteva mii de victime). Cu toate acestea, după moartea lui Vlad Călugărul în 1495, a urcat pe tronul Țării Românești fiul său, domnul prootoman Radu cel Mare.[11]

MoștenireModificare

Unii istorici au crezut că figura epopeică a lui Alija Đerđelez a fost inspirată de Ali Bey Mihaloglu.[12]

Suzi Çelebi, katib-ul lui Mihaloğlu, l-a însoțit în bătălii și a scris Gazavatnam Mihaloğlu, un poem epic de 15.000 de versuri, din care doar 2.000 s-au mai păstrat.[13] Deși poemul era destinat să fie o cronică militară epică, Çelebi a folosit un limbaj bogat ornamentat pentru a-l face la fel de atrăgător ca un poem liric.[14]

NoteModificare

  1. ^ Popović, Tanya (). Prince Marko: the hero of South Slavic epics. ISBN 9780815624448. Accesat în . ... Ali Beg Mihal Oglu (1425–1507) 
  2. ^ a b Gerő Lajos (). „Szilágyi”. Pallas Nagylexikon [Grand Lexicon of Pallas] (în maghiară). Budapesta: Pallas Irodalmi és Nyomdai Rt. Accesat în . 
  3. ^ Suvajdžić, Boško (). „Three good heroes” (PDF). Prilozi Za Književnost, Jezik, Istoriju I Folklor. 70: 32. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  4. ^ a b Gradeva, Rositsa (). Rumeli under the Ottomans, 15th–18th centuries: institutions and communities. Isis Press. p. 26. ISBN 978-975-428-271-9. Accesat în . In 1460, Ali Bey Mihaloglu was the subasi of the district residing in Giivercinlik [Golubac, Serbia]. Later during the same year he became the sancakbey of Vidin for the first time. In 1462–63, he became sancakbey of Semendire 
  5. ^ Prilozi proučavanju narodne poezije. . p. 123. 1460 у боју код данашњег Базијаша по- тукао је Мађаре и заробио њиховог вођу Михаила Силађија (Свило- јевић у нар. песмама), те је од султана као награду добио Видински санџак. 
  6. ^ a b Samu Borovszky; János Sziklay; Dezső Csánki (). „A mohácsi vésztől napjainkig” [from the Battle of Mohács to present day]. Magyarország vármegyéi és városai [Countries and towns of Hungary] (în maghiară). Budapesta: Országos Monográfia Társaság. ISBN 978-963-9374-91-1. Accesat în . 
  7. ^ Bunyitay Vincze (). A váradi püspökség története (Epistolario di Pier Paolo Vergerio) [History of the episcopate of Várad] (în maghiară). Oradea: Episcopate of Várad. Accesat în . 
  8. ^ Franz Babinger (). „IX.”. Mehmed the Conqueror and His Time. New Jersey, USA: Princeton University Press. p. 349. ISBN 978-0-691-09900-2. Accesat în . 
  9. ^ Markus Köhbach; Gisela Procházka-Eisl; Claudia Römer, ed. (). Acta Viennensia Ottomanica. Selbstverlag des Instituts für Orientalistik. p. 287. ISBN 978-3-900345-05-1. Accesat în . In November 1477 Ömer bey Turahanoglu crossed the Venetian border and he repeated his attack the following year together with Ali bey Mihaloglu, 
  10. ^ László Makkai (). „The Hunyadi Family”. History of Transylvania Volume I. From the Beginnings to 1606. New York City: Columbia University Press. ISBN 978-0-88033-479-2. Accesat în . 
  11. ^ József Bánlaky (). „A törökök 1493. évi erdélyi betörése.” [Turkish invasion in 1493 into Transylvania]. A magyar nemzet hadtörténelme [Military history of the Hungarian nation] (în maghiară). Budapesta: Grill Károly Könyvkiadó vállalata. ISBN 978-963-86118-7-1. Accesat în . 
  12. ^ Škrijelj, Redžep (). Alamanah 31–32 (PDF) (în sârbă). Podgorica. p. 156. Accesat în . Istoričari Stojan Novaković i Milenko Vukićević su postavili hipotezu da je Đerzelez Alija u stvari Ali-beg, prvi sandžak-beg Smedereva (Semendere) i Srbije po padu Despotovine (1459). 
  13. ^ Dragan Ćukić (), Kosova: Monumentet dhe bukuritë [Kosovo: Monuments and attractions] (în albaneză), Lidhja turistike e Kosovës, pp. 157–158, OCLC 51465527 
  14. ^ Robert Elsie (), Historical Dictionary of Kosova, Historical Dictionaries of Europe (44) (ed. 1), Scarecrow Press, p. 176, ISBN 978-0-8108-5309-6 

BibliografieModificare

Legături externeModificare