Wikipedia

Munca forțată a ungurilor în Uniunea Sovietică

Munca forțată a ungurilor în Uniunea Sovietică în urma ocupării țării de către Armata Roșie la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial a fost un subiect care nu a fost cercetat până la prăbușirea regimurilor comuniste și destrămarea Uniunii Sovietice. Nu sunt cunoscute cifre exacte, există însă estimări conform cărora până la 600.000 de unguri au fost deportați, între care aproximativ 200.000 de civili. Numărul celor care au murit în timpul deportărilor este estimat la 200.000 de persoane.[1] Munca forțată a ungurilor a fost parte a unui mai vast sistem, cel al muncii forțată a cetățenilor străini în Uniunea Sovietică.

Placa memorială în memoria civililor din Cluj-Napoca deportați pentru muncă forțată în Uniunea Sovietică
Monumentul din Vásárosnamény al celor deportați pentru „málenkij robot”
Memorialul „Málenkij robot” din Svaleava

În afară de cei deportați din Ungaria, un număr necunoscut de maghiari au fost deportați din Transilvania în Uniunea Sovietică în contextul recuperării de către România a teritoriului pierdut în 1940 prin Dictatul de la Viena. În 1944, un număr de unguri au fost acuzați de autoritățile române că activează ca „partizani” în spatele frontului și au fost transferați sub controlul administrației sovietice. La începutul anului 1945, în timpul campaniei de „degermanizare”, toți ungurii cu nume germane au fost trimiși în Uniunea Sovietică în conformitate cu ordinul Ordinul 7161.[2]

Prizonierii de război și civilii

modificare

În Ungaria[1] și în rândul minorității maghiare din Transcarpatia,[3] acest tip de muncă a fost numit málenkij robot, o formă deformată a termenului rusesc malenkaya rabota (маленькая работа), care însemna "puțină muncă". Expresia a luat naștere în timpul primului val de deportări ale ungurilor: după ocuparea orașelor maghiare, civilii au fost adunați pentru „puțină muncă” – îndepărtarea ruinelor.

Cea mai mare deportare a primului val a avut loc la Budapesta. Rapoartele mareșalului sovietic Rodion Malinovski ar fi supraestimat numărul prizonieri de război luați după Bătălia de la Budapesta și, pentru ca să acopere diferența , aproximativ 100.000 de civili au fost reținuți la Budapesta și în suburbiile orașului.[1] Cei deportați în primul val au fost în principal cei din nord-vestul Ungariei, în localitățile aflate în calea înaintării armatei sovietice.[4]

Cel de-al doilea val din ianuarie 1945 a fost mai bine organizat și a implicat oameni din toată Ungaria. Potrivit Ordinului 7161 al Comitetului de Apărare al Statului, etnicii germani urmau să fie deportați pentru muncă forțată din teritoriile ocupate, inclusiv din Ungaria. Autoritățile sovietice aveau cote de deportare pentru fiecare regiune în parte, iar când țintele nu au fost atinse, numărul celor deportați a fost completat cu etnici maghiari.[1][4] În această perioadă au fost deportați și prizonierii de război maghiari.

Prizonierii de război și civilii deportați au fost gestionați de Direcția Generală pentru Prizonierii de Război și Internați a NKVD-ului, (cunoscut prin acronimul său rus, GUPVI), care dispunea de propriile sale lagăre de muncă, similare cu cele ale Gulag-ului.

Deportații au fost transportați în vagoane de marfă în tabere de tranzit din România și Ucraina apuseană. Mărturiile supraviețuitorilor sugerează o rată ridicată a mortalității în lagăre și în tranzit din diverse cauze - dizenterie, vreme aspră și malnutriție.[1]

Deportații maghiari au fost internați în aproximativ 2.000 de lagăre. Un număr mare de tabere au fost identificate: 44 de tabere în Azerbaidjan, 158 în statele baltice, 131 în Belarus, 119 în nordul Rusiei, 53 în vecinătatea Leningrad, 627 în Rusia centrală, 276 în Munții Ural și 64 în Siberia.[1]

Prizonierii politici

modificare

Un alt grup de deportați a fost format din maghiarii condamnați de tribunale sovietici pentru „activități antisovietice”. Din acest grup au făcut persoane aparținând următoarelor categorii:[5]

  • Foști soldați care slujiseră în forțele de ocupație pe teritoriul sovietic.
  • Membrii organizației paramilitare de tineret Levente, care fuseseră obligați să servească în forțele auxiliare până la sfârșitul războiului.
  • Înalți funcționari de stat și politicieni care nu aparțineau partidelor de stânga.

Acest grup de prizonieri au fost trimiși cu precădere în lagărele GULAG-ului, nu în cele ale GUPVI.

În timpul perioadei de destalinizare, sentințele supraviețuitorilor au fost anulate, iar 3.500 de foști condamnați au fost repatriați. Numărul total al condamnaților a fost estimat de către activiștii organizației Szorakész a supravițuitorilor Gulagului la aproximativ 10.000 de oameni.[5]

Repatrierea

modificare

Guvernul lui Ferenc Nagy⁠(d) a început la începutul anului 1946 negocieri pentru repatrierea deportaților maghiari. Primul val de repatrieri pe scară largă a avut loc din iunie până în noiembrie 1946, după care repatrierile au fost întrerupte până în mai 1947. Ultimul grup de aproximativ 3.000 de maghiari s-a reîntors în patrie în perioada 1953-1955, după moartea lui Stalin. cercetătorii maghiari estimează că 330.000-380.000 de deportați la muncă forțată sau reîntors în țară, iar aproximativ 200.000 au pierit în tranzit sau în captivitate.[1]

Vedeți și:

modificare

Note și bibliografie

modificare
  1. ^ a b c d e f g Tamás Stark,
  2. ^ Mária Gál, Balogh Attila Gajdos, Ferenc Imreh, „Fehér könyv az 1944. őszi magyarellenes atrocitásokról" ("Cartea albă a atrocităților împotriva împotriva ungurilor din toamna anului 1944”), (1995) Uniunea Democrată Maghiară din România, Kolozsvár/Cluj-Napoca
    • „The White Book of Atrocities Against Hungarians in the Autumn of 1944” (PDF). Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . , Corvinus Library - Hungarian History
  3. ^ Gyorgy Dupka, Alekszej Korszun (1997) "A Malenykij Robot Dokumentumokban", ISBN: 963-8352-33-7 (documente cu privire la deportarea ungurilor din Transcarpatia)
  4. ^ a b "Forgotten Victims of World War II: Hungarian Women in Soviet Forced Labor Camps" Arhivat în , la Wayback Machine., de Ágnes Huszár Várdy, Hungarian Studies Review, (2002) vol 29, numărul 1-2, pp. 77-91.
  5. ^ a b Tamás Stark, "Ethnic Cleansing and Collective Punishment: Soviet Policy Towards Prisoners of War and Civilian Internees in the Carpathian Basin" in: "Ethnic Cleansing in Twentieth-Century Europe" (2003) ISBN: 0-88033-995-0

Bibliografie suplimentară

modificare
  • Imre Tatár, "Bánhidától Kijevig: egy volt munkaszolgálatos emlékezése a hazai táborra és a szovjet hadifogságra", Hadtörténelmi közlemények (2002), vol. 115, nr. 4, pp 1156–87.
  • Genocide or genocidal massacre?: The case of Hungarian prisoners in Soviet custody Arhivat în , la Wayback Machine., Human Rights Review (2000), vol. 1, nr 3, pp 109–118.]
  • Венгерские военнопленные в СССР: Документы 1941-1953 годов. Moscow, 2005. ISBN: 978-5-8243-0659-0
  • Aztat tollal nem írhatom... - Málenkij robot 70 -, Collective, Janus Pannonius Múzeum Pécs, May 2017, 97p. (ISBN: 978-963-9873-48-3). Câteva amintiri ale supraviețuitorilor perioadei de deportare pentru muncă forțată: Irén Frank (soția doctorului János Mesterházy), Katalin Diszlberger (soția lui Ede Kretz), Borbála Pálfi (soția lui István Elblinger), Rozália Lauer (soția lui Mihály Hauck), Teréz Löffler (soția lui Mátyás Lauer), Veronika Relics (soția lui Márton Grubics), Anna Trickl (soția lui Károly Guhr), Erzsébet Schäffer (soția lui Menyhért Schauermann), Teréz Arnold (soția lui János Schramm), Mária Arnold (soția lui György Schraub), János Árvai (Albrecht), Imre Tillinger, Rózsa Wilhelm (soția lui Imre Tillinger), József Kampfl, Marika Szenácz, György Arnold, József Lábadi, János Guth, Mihály Neumann, József Pári, Terézia Koszter (soția lui József Pári), János Müller, Mária Schultz (soția lui János Müller), Viktor Geiger.
  • Viktor Geiger (tran. Antonia Jullien), Viktor et Klára, Paris, L'Harmattan, 2015, 205p. (ISBN: 978-2-343-06863-3). .
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Munca_forțată_a_ungurilor_în_Uniunea_Sovietică&oldid=15177291