Nicolae Florescu
Date personale
Născut[1] Modificați la Wikidata
București, România Modificați la Wikidata
Decedat (71 de ani)[1] Modificați la Wikidata
Cetățenie România Modificați la Wikidata
Ocupațieistoric literar[*]
critic literar[*]
publicist Modificați la Wikidata
Limbi vorbitelimba română Modificați la Wikidata

Nicolae Florescu (n. , București, România – d. ) a fost un istoric, critic literar, editor și publicist român.

Biografie

modificare

S-a născut la București în familia profesorului Nicolae Florescu și al soției sale, Virginia (n. Găvănescu). A urmat studii elementare (1949–1956) și liceale (1956–1960) la Liceul „Gheorghe Șincai” din București, apoi a urmat studii universitare la Facultatea de Filologie a Universității „Al. I. Cuza” din Iași (1960–1965).[2] După absolvirea facultății a lucrat ca redactor la redacția culturală a Radiodifuziunii Române (1966–1970), secretar de redacție și redactor-șef adjunct la revista Manuscriptum (1971–1980), redactor-șef la Revista de istorie și teorie literară (1983–1991), cercetător științific la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” din București (1983–2004).[2][3] A reînființat în 8 ianuarie 1990 revista Jurnalul literar, conducând-o în calitate de redactor-șef.[2][3][4][5]

A decedat la 6 noiembrie 2013.[3]

Activitatea publicistică

modificare

Nicolae Florescu a debutat publicistic încă din vremea studenției, în 1964, în revista Iașul literar, cu o recenzie a volumului Cărțile populare în literatura românească, ed. îngrijită de I. C. Chițimia și D. Simonescu.[2][3] A colaborat cu articole de critică și istorie literară în revistele Astra, Cronica, Luceafărul, Manuscriptum, România literară, Revista de istorie și teorie literară, Tribuna etc.[2]

A publicat mai multe volume de critică și istorie literară, remarcându-se îndeosebi prin trei volume de „evaluări critice ale literaturii exilului” (Întoarcerea proscrișilor, 1998; Noi cei din pădure, 2000; Menirea pribegilor, 2003) prin care a realizat recuperarea și valorificarea operelor literare ale autorilor români exilați în străinătate.[2][4][5] De asemenea, a îngrijit ediții din operele lui Octav Șuluțiu, Anton Holban, Octavian Vuia, Mircea Eliade, Pamfil Șeicaru, Vintilă Horia, N. D. Cocea și Pavel Dan.[2][3]

Studiile sale de critică literară sunt orientate către literatura română din secolul al XX-lea, mai ales către autorii de opere cu reflexe autobiografice.[6]

  • Biografii posibile, I–III, în colaborare cu Ileana Corbea, București, 1973–1983;
  • Profitabila condiție. Romanul aventurilor secrete, București, 1983;
  • Itinerarii mirabile: proiecții ale imaginarului, București, 1991;
  • Istoriografia literaturii române vechi, I, București, 1996;
  • Evoluția metodelor de cercetare, București, 1996;
  • Întoarcerea proscrișilor: reevaluări critice ale literaturii exilului, București, 1998;
  • Noi, cei din pădure: reevaluări critice ale literaturii exilului, București, 2000;
  • Divagațiuni cu Anton Holban, București, 2001;
  • Nicolae Cartojan regăsind calea spre Padova, București, 2001;
  • Resemnarea Cavalerilor: reevaluări critice și memorialistice ale literaturii exilului, în colaborare cu Ileana Corbea, 2002;
  • Menirea pribegilor: reevaluări critice ale literaturii exilului, București, 2003;
  • Convorbiri prin timp, în colaborare cu Ileana Corbea, 2003;
  • Mihail Sadoveanu între realitate și mit, 2011.
  1. ^ a b Nicolae Florescu, Autoritatea BnF 
  2. ^ a b c d e f g Aurel Sasu, Dicționar biografic al literaturii române, vol. I (A–L), Ed. Paralela 45, București, 2004, p. 593.
  3. ^ a b c d e ***, „Nicolae Florescu”, în revista Apostrof, anul XXIV, nr. 11 (282), 2013, p. 29.
  4. ^ a b Maria Vaida, „Nicolae Florescu sau rezistența prin cultură”, Tribuna Magazine, accesat în  
  5. ^ a b Dan Stanca (), „Literatura exilului anticomunist”, România liberă, accesat în  
  6. ^ Aurel Sasu, Dicționar biografic al literaturii române, vol. I (A–L), Ed. Paralela 45, București, 2004, p. 594.