Notația măsurată

Notația măsurată reprezintă un sistem de notație a ritmului unei compoziții care a fost formulat în secolul al XIII-lea și a fost utilizat până aproximativ în 1600.

În notația măsurată s-a renunțat la ligaturi între neume (caracteristice modurilor ritmice subordonate accentelor din text) și s-au folosit note.

Notația măsurată a evoluat în timp la forma actuală cu metrul indicat la începutul compoziției sub forma de proporție și măsuri separate de bare.

Origine

Modurile ritmice erau organizate ritmic pe un singur nivel. Franco de Colonia ^[1] a propus în jurul anului 1250 un sistem de organizare a ritmului pe mai multe nivele. Acest sistem a fost bazat pe note, durata acestora fiind codificată de forma lor și a fost extins cu ușurință prin adăugarea de noi note.

Notele notației măsurate

Notele notaţiei măsurate. De la stânga la dreapta: longa, brevis, semibrevis, minima, semiminima, fusa şi semifusa.

Franco de Colonia a adăugat la valorile temporale ale modurilor ritmice (longa si brevis) o a treia durată (semibrevis). În secolul al XIV-lea o nouă durată (minima) a fost adăugată. Semiminima, fusa și semifusa au fost adăugate mai târziu.

Raportul între durata notelor

Relația dintre înălțimea a două note este reprezentată de un interval prin raportul frecvențelor (înălțimii) acestora. Ca și pentru înălțimea notelor, relația dintre durata a două note este cel mai bine reprezentată de raporturi simple, ^[2] ^[3] durata unei note individuale fiind stabilită de tempo.

Cele mai simple raporturi sunt 1:2 si 1:3, la fiecare doi sau trei timpi rezultând o notă accentuată.

Într-un sistem cu 4 note, exista trei tipuri de relații între durata notelor: între longa și brevis (modus), între brevis și semibrevis (tempus) și intre semibrevis și minima (prolatio).

Structura ritmică a unei compoziții a fost organizată într-o ierarhie pe mai multe nivele, la fiecare nivel notele nivelului precedent fiind împărțite în două sau trei noi note. Considerând pentru simplitate numai relațiile descrise de tempus și prolatio exista 4 combinații ale acestora (imperfect și minor indică un raport de 1:2, perfect și major indică un raport de 1:3) care au stat la baza metrilor din coloana din dreapta (în notația actuală).


Tempus	Prolatio	Metru tipic
Perfect	Major	9/8
Perfect	Minor	3/4
Imperfect	Major	6/8
Imperfect	Minor	2/4

Ars subtilior

Notația măsurată permite reprezentarea unor ritmuri mult mai complexe decât cele ilustrate mai sus. Ars subtilior a reprezentat un exemplu de utilizare sofisticată a acestor ritmuri.

Ars subtilor a avut o dezvoltare relativ restrânsă probabil din două motive. Ritmuri foarte complexe sunt reduse de către audiență la ritmuri simple, imersate într-o structură care este percepută ca „zgomot”. În plus, instrumente relativ simple, cum ar fi lăute din Evul Mediu, ^[4] au permis interpretarea unor ritmuri foarte complexe. Odată cu evoluția instrumentelor, ritmurile foarte complexe au devenit din ce în ce mai dificil de executat.

Cu trecerea veacurilor tempo-ul muzicii a crescut, dar raportul dintre durata notelor a rămas același. Când durata notei a devenit efectiv egală cu un timp, bara de măsură a fost introdusă și notația modernă a devenit standard.

Pagină dintr-un manuscris de Baude Cordier, cu o compoziţie in stilul Ars subtilior. Notele cu roşu sunt imperfecte.

Note

^ Colonia Agrippina a fost denumirea latină a orașului Köln de astăzi.
^ Raporturile sunt formate din numere mici pentru ca sincronizarea pe mai multe voci devine din ce în ce mai dificilă pentru numere mai mari. De exemplu, o compoziție vocala polifonică poate cere intrarea unei voci la un anumit moment. Cântăreții acestei voci își sincronizeză intrarea urmărind notele accentuate din melodia imediat precedentă. În raporturi simple, notele accentuate sunt separate de numai 1-2 note neaccentuate și intrarea cântăreților unei voci este practic simultană. Pentru raporturi din numere mai mari (de exemplu, 1:5) timpul accentuat ar fi separat de mai mulți timpi neaccentuați, mica desincronizare pentru fiecare timp s-ar acumula și o intrare simultană ar deveni din ce în ce mai dificilă. În cântul bizantin, acesta problemă nu apare deoarece nu există mai multe voci, cântul bizantin fiind întotdeauna interpretat pe o singură voce. Astfel, ritmul cântului bizantin a rămas subordonat textului, ca și în modurile ritmice.
^ Din acest motiv un ritm „aditiv”, de exemplu 5/8 este efectiv separat în două părți (3+2)/8, introducându-se o notă accentuată (sau semiaccentuată) la timpul 4. Ritmul devine astfel (+..+.)
^ Sau tobe în culturile africane.

Bibliografie

The New Grove Dictionary of Music and Musicians, Macmillan Publishers Ltd. 2001
The Harvard Dictionary of Music, Harvard University Press, ediția a IV-a, 2003

[1] Colonia Agrippina a fost denumirea latină a orașului Köln de astăzi.

[2] Raporturile sunt formate din numere mici pentru ca sincronizarea pe mai multe voci devine din ce în ce mai dificilă pentru numere mai mari. De exemplu, o compoziție vocala polifonică poate cere intrarea unei voci la un anumit moment. Cântăreții acestei voci își sincronizeză intrarea urmărind notele accentuate din melodia imediat precedentă. În raporturi simple, notele accentuate sunt separate de numai 1-2 note neaccentuate și intrarea cântăreților unei voci este practic simultană. Pentru raporturi din numere mai mari (de exemplu, 1:5) timpul accentuat ar fi separat de mai mulți timpi neaccentuați, mica desincronizare pentru fiecare timp s-ar acumula și o intrare simultană ar deveni din ce în ce mai dificilă. În cântul bizantin, acesta problemă nu apare deoarece nu există mai multe voci, cântul bizantin fiind întotdeauna interpretat pe o singură voce. Astfel, ritmul cântului bizantin a rămas subordonat textului, ca și în modurile ritmice.

[3] Din acest motiv un ritm „aditiv”, de exemplu 5/8 este efectiv separat în două părți (3+2)/8, introducându-se o notă accentuată (sau semiaccentuată) la timpul 4. Ritmul devine astfel (+..+.)

[4] Sau tobe în culturile africane.

[1]

[2]

[3]

[4]