Ozocherită
Ozocherita, ozokerita sau ceara de pământ[1] (din limba greacă vgr. ozé, miros, și keros, ceară) este o hidrocarbură produsă prin oxidarea naturală a petrolului parafinos-ușor.[2]
După Dicționaru limbii românești (1939) scris de August Scriban, „ozocherita este o hidrocarbură fosforescentă (numită și parafină naturală, ceară de pământ sau ceară fosilă), care provine din destilarea naturală a petrolului [...] Se topește la 60° și se întrebuințează la facerea lumânărilor de parafină.”[3]
Etimologie
modificareHidrocarbura a fost denumită oțocherit și moldavit de către Iacob Cihac și că se găsește numai la Slănic din ținutul Bacău, unde probabil că ultima denumire a fost dată de către Cihac. Varianta ozocherit a fost dată la congresul de naturaliști și medici de la Breslau (1833) de către M. Glocker unei substanțe aduse de la Slănicul Moldovei de către von Meyer, medic din București.[4]
Constantin I. Istrati a denumit moldavit o varietate de ozocherită găsită la Mosoare, Bacău, însă Ion Atanasiu a menționat faptul că termenul ozokerit are un înțeles general, dar în cazul termenului moldavit acesta trebuie rezervat pentru varietatea de ozocherită de la Slănic.[4] Cu toate acestea, moldavit a fost introdus și întrebuințat în mineralogie și pentru o varietate de obsidian. Grigore Cobălcescu a utilizat moldavit, însă cu înțeles general, echivalent cu ozocherita.[4]
Proprietăți
modificareOzocherita este de culoare galbenă, galbenă-brună, verzuie sau negricioasă, cu miros aromatic și ușor fuzibilă, se întâlnește sub formă de filoane sau de cuiburi.[5] Conține aproximativ 85% dioxid de carbon, circa 14% oxigen, parafină, uleiuri minerale, rășini și alte substanșe. Este solubilă în benzină, terebentină, kerosen. Are mare capacitate calorică și conductibilitate termică redusă.[6] Prin rafinarea ei cu acid sulfuric se obține cerezină.
Exploatare
modificareÎn județul Bacău, ozocherita a fost găsită la Moinești, Solonț, Valea Slănicului aproape de Târgu Ocna, iar la sfârșitul secolului al XIX-lea era exploatată doar cea de la Solonț, unde două mine dădeau o producție de 700–800 de kg pe săptămână, fiind transportată pentru rafinare la fabrica lui L. Löbel din Moinești. Parafina extrasă se vindea cu 2 lei/kg cea galbenă și cu 3 lei/kg cea albă.[1] De asemenea se găsea în cantități mici la Câmpina (Județul Prahova) și Cricău (Județul Alba). În restul Europei s-a găsit în Galiția și Caucaz.[3]
Pe suprafețele în subsolul cărora sunt zăcăminte pe cale de degradare, apar uneori și izvoare sărate-iodurate.[5]
Vezi și
modificareNote
modificare- ^ a b Ortensia Racoviță, „Dicționarul geografic al județului Bacău”, Societatea Geografică Română, Stabilimentul grafic I. V. Socecŭ, Bucuresci, 1895, p. 24
- ^ DEX Online. „Definiții DEX Online - cerezină”. Accesat în .
- ^ a b DEX Online. „Definiții DEX Online - ozocherită”. Accesat în .
- ^ a b c Ion Atanasiu, „Cea mai veche mineralogie tipărită în limba română”, în Analele Academiei Române. Memoriile Secțiunii Științifice, Seria 3, Tomul 16, Partea a II-a, 1940–1941, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Națională, București, 1941
- ^ a b Consuela Dogaru, C. Beca, Gheorghe Horhoianu, M. Olănescu, C. Tudorache (). Tehnologia meseriei pentru sondor foraj-extracție. Editura Didactică și Pedagogică. p. 87.
- ^ Mediculmeu.com. „Terapia bolilor cu petrol”. Accesat în .