Wikipedia

Pescăruș negru

Pescărușul negru (Larus marinus) este cel mai mare pescăruș răspândit în Europa, America de Nord și pe câteva insule din Oceanul Atlantic. Biomul său natural este țărmul mării sau malurile marilor lacuri sau râuri. Este parțial migrator, majoritatea indivizilor migrează spre sud pe timpul iernii, pescărușii de uscat migrând de obicei doar către lacurile mai mari neghețate.

Pescăruș negru
Stare de conservare

Risc scăzut (LC)  (IUCN 3.1)[1]
Clasificare științifică
Regn: Animalia
Încrengătură: Chordata
Clasă: Aves
Ordin: Charadriiformes
Familie: Laridae
Gen: Larus
Specie: L. marinus
Nume binomial
Larus marinus
Linnaeus, 1758
Distribuție în emisfera nordică.      Breeding range     Year-round range     Wintering range
Modifică text Consultați documentația formatului

Taxonomie

modificare

Pescărușul negru a fost una dintre numeroasele specii descrise inițial de Carl Linnaeus în cea de-a 10-a ediție din 1758 a Systema Naturae și poartă încă numele său original de Larus marinus.[2] Denumirea științifică provine din latină. Larus pare să se fi referit la un pescăruș sau la o altă pasăre mare de mare. Denumirea specifică marinus înseamnă „marin”.[3] Acest lucru precede taxonomia linneană, deoarece a fost numit Larus ingens marinus de Carolus Clusius.[4]

Descriere

modificare
 
Este cel mai mare pescăruș din lume

Acesta este cel mai mare pescăruș din lume,[5] considerabil mai mare decât pescărușul argintiu (Larus argentatus). Doar alți câțiva pescăruși, inclusiv pescărușul asiatic (Ichthyaetus ichthyaetus) și pescărușul de ghețuri (Larus hyperboreus), se apropie de dimensiunea acestei specii.[6] Are o lungime de 64-79 cm, o anvergură a aripilor de 1,5-1,7 m și o greutate corporală de 0,75-2,3 kg.[6][7][8][9][10] Unii pescăruși adulți care au acces la pescăriile din Marea Nordului pot cântări până la aproximativ 2,5 kg și o medie de 1,96 kg.[11]

Pescărușul negru are un aspect voluminos și impunător, cu un cioc mare și puternic. Măsurătorile standard sunt următoarele: ciocul măsoară între 5,4 și 7,25 cm, coarda aripilor măsoară între 44,5 și 53 cm, iar tarsul măsoară între 6,6 și 8,8 cm.[6][12][13] Pescărușul negru adult este destul de distinctiv, deoarece nici un alt pescăruș foarte mare cu colorație negricioasă pe aripile superioare nu se întâlnește în general în Atlanticul de Nord. Picioarele sunt rozalii, iar ciocul este galben sau galben-roz, cu ceva portocaliu sau roșu aproape de vârful inferior al ciocului.

Hrană

modificare
 
Adult Larus marinus cu pește, New Jersey, Statele Unite

Pescărușii negrii sunt hrănitori oportuniști, prădători de vârf și sunt foarte curioși. Ei vor cerceta orice organism mic pe care îl întâlnesc și vor mânca cu ușurință aproape orice pot înghiți. Un studiu efectuat pentru a investiga cât timp își petrec pescărușii căutând hrană la gropile de gunoi din Massachusetts a constatat că pescărușii negrii au fost observați căutând în mod activ hrană doar 19% din timpul petrecut acolo, mâncând mai puțin gunoi decât alți pescăruși obișnuiți și petrecându-și cea mai mare parte a timpului la adăpost sau zăbovind.[14]

Ca majoritatea pescărușilor,[15] pescărușul negru capturează în mod regulat pești, iar orice pește mai mic decât el găsit aproape de suprafața apei este o pradă potențială. Spre deosebire de majoritatea pescărușilor Larus, aceștia sunt foarte prădători și vânează și ucid frecvent orice pradă mai mică decât ei, comportându-se mai mult ca un răpitor decât ca un pescăruș tipic. Atunci când atacă alte animale, atacă de obicei ouăle de păsări marine, puii de cuib sau puii de pasăre la cuib, probabil cele mai numeroase fiind rândunelele,[16] dar incluzând și specii mai mici de pescăruși, precum și eidere, gâște de mare și diverse alcide.

Majoritatea alimentelor sunt înghițite întregi, inclusiv majoritatea peștilor și chiar alți pescăruși. Atunci când hrana este prea mare pentru a fi înghițită dintr-o dată, aceasta este uneori scuturată în cioc până când se desface în bucăți. La fel ca alți pescăruși, atunci când capturează moluște sau alte lucruri cu suprafață dură, cum ar fi ouăle, vor zbura în aer cu ele și le vor lăsa pe pietre sau pe pământ dur pentru a le sparge. Hrana alternativă, inclusiv fructele de pădure și insectele, sunt consumate atunci când sunt disponibile. Aceștia exploatează cu ușurință sursele ușoare de hrană, inclusiv liniile de pescuit făcute de bărci pe mare. Aceștia sunt cleptoparaziți pricepuți care piratează cu ușurință peștii și alte prăzi capturate de alte păsări și domină alți pescăruși atunci când îi întâlnesc.

Galerie

modificare

Note

modificare
  1. ^ BirdLife International (). „Larus marinus”. IUCN Red List of Threatened Species. 2018: e.T22694324A132342572. doi:10.2305/IUCN.UK.2018-2.RLTS.T22694324A132342572.en  . Accesat în . 
  2. ^ Linnaeus, C. (). Systema naturae per regna tria naturae, secundum classes, ordines, genera, species, cum characteribus, differentiis, synonymis, locis. Tomus I. Editio decima, reformata (în latină). v.1. Holmiae [Stockholm]: (Laurentii Salvii). p. 136. 
  3. ^ Jobling, James A (). The Helm Dictionary of Scientific Bird Names. London: Christopher Helm. pp. 219, 242. ISBN 978-1-4081-2501-4. 
  4. ^ Willughby, Francis (). The ornithology of Francis Willughby of Middleton in the county of Warwick, esq. .. London, United Kingdom: A.C. for John Martyn. p. 344. 
  5. ^ Richman, Talia (). „Bird count more than just a game”. The Baltimore Sun. Tronc. p. 1. Accesat în – via Newspapers.com. 
  6. ^ a b c Olsen, Klaus Malling; Larsson, Hans (). Gulls: of North America, Europe, and Asia . Princeton University Press. ISBN 978-0691119977. OCLC 869139988. 
  7. ^ Good, Thomas P. (). Poole, A., ed. „Great Black-backed Gull (Larus marinus)”. The Birds of North America Online. doi:10.2173/bna.330. 
  8. ^ Strøm, Hallvard. „Great Black-backed Gull”. Norwegian Polar Institute. 
  9. ^ „Great Black-backed Gull”. ARKive. Arhivat din original la . Accesat în . 
  10. ^ Harrison, Peter (). Seabirds: An Identification Guide. Houghton Mifflin Harcourt. ISBN 978-0-395-60291-1. 
  11. ^ Hüppop, O.; Wurm, S. (). „Effects of winter fishery activities on resting numbers, food and body condition of large gulls Larus argentatus and L. marinus in the south-eastern North Sea”. Marine Ecology Progress Series. 194: 241–247. Bibcode:2000MEPS..194..241H. doi:10.3354/meps194241. 
  12. ^ Coues, Elliott (). Key to North American Birds: Containing a Concise Account of Every Species of Living and Fossil Bird at Present Known from the Continent North of the Mexican and United States Boundary, Inclusive of Greenland and Lower California, with which are Incorporated General Ornithology ... and Field Ornithology .. D. Estes. p. 986. Accesat în . 
  13. ^ Good, Thomas P. (). Poole, A., ed. „Great Black-backed Gull (Larus marinus)”. The Birds of North America Online. doi:10.2173/bna.330. Accesat în . 
  14. ^ Cavanagh, P.M. (). Population dynamics, foraging ecology and management of gulls on Monomoy NWR (PhD Thesis). University of Massachusetts, Amherst. 
  15. ^ del Hoyo, J.; Elliot, A.; Sargatal, J. (). Handbook of the Birds of the World. 3. Barcelona: Lynx Edicions. ISBN 978-84-87334-20-7. 
  16. ^ Donehower, C.E.; Bird, D.M.; Hall, C.S.; Kress, S.W. (). „Effects of gull predation and predator control on tern nesting success at Eastern Egg Rock, Maine”. Waterbirds. 30 (1): 29–39. doi:10.1675/1524-4695(2007)030[0029:EOGPAP]2.0.CO;2. 

Legături externe

modificare
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Pescăruș_negru&oldid=16678925