Portal:Acțiunile militare postbelice (1918-1920)/Articolul săptămânii/9
Lupta de la Zalău a fost o acțiune militară de luptă de nivel tactic care a opus în zilele de 23-26 februarie 1919, în zona localității Zalău din comitatul Sălaj, trupe maghiare atacatoare din Divizia Secuiască celor românești din Brigada 13 Infanterie. Derularea ostilităților s-a circumscris operațiilor militare pentru apărarea Marii Uniri, acțiunea desfășurându-se în timpul perioadei de ocupare a celui de-al treilea aliniament al liniei de demarcație din Transilvania. Rezultatul final a fost favorabil trupelor române, care, după ce au trebuit să părăsească localitatea, au reușit să o recâștige.
Reprezentând o „poartă” de o importanță strategică reală pentru ambele armate, Zalăul a reprezentat un centru cu caracter de avanpost maghiar, atât al rezistenței armate, cât și al unei eventuale ofensive care ar fi avut scopul de a restabili vechile granițe ale Ungariei. Preluarea sa de către Armata României a fost, astfel, precedată de incidente și a fost asociată cu o situație dificilă a populației civile, în contextul revoluționar existent și de preluare a imperiumului în Transilvania, de către o nouă administrație.
Stabilirea raporturilor de forță de-a lungul noii linii de demarcație militară – fixată în ianuarie 1919 – a asociat, de asemenea, conceperea de către fiecare parte a viitorilor beligeranți, de planuri pentru câștigarea unor avantaje militare suplimentare față de realitatea consemnată deja pe teren, la acel moment. Astfel, comandamentul român a încercat să impună apariția unei zone neutre de 10 km printr-o retragere suplimentară a trupelor maghiare, iar comandamentul ungar a făcut planuri de recâștigare a zonei Zalău – Jibou. Au existat, însă, o serie de elemente care au dus la destabilizarea situației plănuite de către ambele comandamente, un rol central revenind atât contextului dificil în care se regăsea populația civilă de etnie maghiară din zonă (din rândul căreia fusese recrutat un procent semnificativ dintre soldații și ofițerii subunităților militare ungare aflate în apropiere), cât și faptului că la comanda unuia dintre batalioanele ungare aflate în proximitatea Zalăului se găsea maiorul Mihály Gyurotsik, a cărui familie se afla imobilizată în orașul aflat sub controlul trupelor române.
Fără ordin din partea superiorilor săi din Divizia Secuiască și fără a ține cont de necesitățile prevăzute în prealabil a superiorității de efective, a dotării corespunzătoare cu mijloace tehnice și a asigurării aprovizionării ulterioare atacului cu resurse suficiente, Gyurotsik a inițiat astfel, la 23 februarie 1919, o acțiune care avea să conducă la cucerirea inițială a Zalăului de către trupele maghiare și la replierea forțelor române în zonele învecinate. Deoarece însă, în contextul superiorității tehnice, organizatorice și numerice a trupelor române nu a existat posibilitatea consolidării efectelor acțiunii trupelor maghiare pe teren, orașul a fost recâștigat în ziua de 26 februarie de către trupele române. Un rol important a revenit artileriei române, care însă a provocat distrugeri notabile localității, speculate ulterior de organele maghiare de propagandă.