Deschide meniul principal
Războiul Italo-Turc
Parte din Lupta pentru Africa  Modificați la Wikidata
Italian battery near Tripoli.jpg
Acumulator italian în apropierea orașului Tripoli
Informații generale
Perioadă 29 septembrie 1911 - 18 octombrie 1912
Loc Libia
Rezultat Victoria italiană
Modificări teritoriale Italia câștigă Tripolitania, Cirenaica, Fezzan și Dodecanez
Beligeranți
Regatul Italiei (1861-1946) Italia  Imperiul Otoman
Flag of Cyrenaica.svg Senussi
Conducători
Regatul Italiei (1861-1946) Victor Emanuel al III-lea
Regatul Italiei (1861-1946) Augusto Aubry
Regatul Italiei (1861-1946) Carlo Caneva
Regatul Italiei (1861-1946) Marcello Amero D'Aste
Regatul Italiei (1861-1946) Giovanni Ameglio
Imperiul Otoman Neșet Bey
Imperiul Otoman Ismail Enver
Imperiul Otoman Mustafa Kemal
Efective
Forța expediționară[1]
34,000 soldați
6,300 cai
Întăriri:[2]
85,000 trupe
Inițial:[2]
~8,000 trupe regulate otomane
~20,000 trupe neregulate locale
Final:[2]
~40,000 turci și arabi
Pierderi
1,432 uciși în luptă [3]
4,250 răniți [4]
1,948 morți din cauza bolilor [3][4]
~14,000 [5]
10,000 uciși în represalii și execuții [6]

Războiul Italo-Turc sau Războiul turco-italian (cunoscut în Italia ca Guerra di Libia, „războiul libian”, și în Turcia ca Savaşı Trablusgarp, „războiul tripolitan”) a fost purtat între Imperiul Otoman și Italia între 29 septembrie 1911 - 18 octombrie 1912.

Ca urmare a acestui conflict, Italia a primit provinciile otomane Tripolitania, Fezzan, și Cirenaica. Aceste provincii au format nou colonie italiană Libia.

În timpul conflictului, forțele italiene au ocupat și insulele Dodecaneze din Marea Egee. Italia a fost de acord ca Insulele Dodecaneze să fie returnate Imperiului Otoman în conformitate cu Tratatul de la Ouchy.[7] Cu toate acestea, caracterul vag al textului a permis o administrație provizorie italiană în insule, iar Turcia a renunțat în cele din urmă la toate creanțele privind aceste insule, în articolul 15 din Tratatul de la Lausanne în 1923.[8]

Turcia a trebuit să retragă toate forțele sale militare și agenții administrativi din Libia în conformitate cu articolul 2 din Tratatul de Ouchy în 1912.

Deși minor, războiul a fost un precursor al Primului Război Mondial deoarece a declanșat naționalismul în statele balcanice. Observând cât de ușor i-au învins italienii pe turcii dezorganizați, membrii Ligii Balcanice au atacat Imperiul otoman înainte încheierea războiul cu Italia.

Războiul italo-turc a utilizat numeroase progrese tehnologice de război, în special avionul. Pe 23 octombrie 1911, un pilot italian, căpitanul Carlo Piazza, a zburat peste liniile turcești în prima misiune de recunoaștere aeriană, iar la 1 noiembrie, prima bombă aeriană a fost lansată de Sottotenente Giulio Gavotti.[9]

Mustafa Kemal, viitorul președinte al Republicii Turcia și liderul Războiului de Independență, s-a distins în această campanie.

CauzeModificare

Italia începe să ridice pretenții asupra Libiei, după Congresul de la Berlin în 1878, în care Franța și Marea Britanie au căzut de acord cu privire la ocupația Tunisiei și a Ciprului. În 1902, Italia și Franța au semnat un tratat secret care acorda libertatea de intervenție în Tripolitania și Maroc [10]. Cu toate acestea, guvernul italian nu a realizat recunoșterea teritoriului libian.

Presa italiană a început o campanie de lobby la scară largă în favoarea unei invazii italiene în Libia, la sfârșitul lunii martie 1911. Libia a fost descrisă ca o țară bogată în resurse și apărată doar de 4,000 de soldați turci. Populația a fost descris ca fiind ostilă Imperiului Otoman și prietenoasă față de italieni.

Guvernul italian a fost ezitant la început, dar în vara pregătirile pentru invazie au fost efectuate și prim-ministrul Giovanni Giolitti a început să afle reacțiile Marilor Puteri la o posibilă invazie a Libiei. Partidul Socialist Italian avea o influență puternică asupra opiniei publice. Cu toate acestea, se găsea în opoziție și, de asemenea, era divizat în această problemă. Acesta a acționat ineficient împotriva unei intervenții militare. Viitorul lider fascist Benito Mussolini - în acest moment încă un socialist de stânga - a luat o poziție proeminentă anti-război.

Un ultimatum a fost prezentat guvernului otoman condus de Comitetul pentru Uniune și Progres (CUP), în noaptea de 26 spre 27 septembrie. Prin intermediul austriac, otomanii au răspuns cu propunerea de a transfera controlul Libiei fără război, cu menținerea unui oficial otoman sub suzeranitatea italiană. Această sugestie a fost comparabilă cu situația din Egipt, care era sub suzeranitatea otomană formală, dar era controlat efectiv de către Regatul Unit. Giolitti a refuzat, iar războiul a fost declarat pe 29 septembrie 1911.

UrmăriModificare

După retragerea armatei otomane, italienii și-au extins cu ușurință controlul asupra țării, ocupând Tripolitana de Est, Ghadames, Djebel și Fezzan cu Murzuk în anul 1913.[11] Izbucnirea Primului Război Mondial cu necesitatea de a aduce înapoi trupe în Italia, proclamarea jihadului de către otomani și răscoala libienilor din Tripolitana i-a forțat pe italieni să abandoneze toate teritoriile ocupate, păstrând doar Tripoli, Derna și coasta Cirenaicăi.[11] Controlul italian peste o mare parte din interiorul Libiei a rămas minor până la sfârșitul anilor 1920, când generalii Pietro Badoglio și Rodolfo Graziani au purtat campanii sângeroase de pacificare. Rezistență libiană s-a domolit după executarea liderului rebelilor Omar Mukhtar pe 15 septembrie 1931. Populația libiană a fost înjumătățită din cauza emigrației italiene, a foametei și a pierderilor umane din timpul războiului. Populația libiană a stagnat în perioada 1911 - 1950 în jurul valorii de aproximativ 1,5 milioane.[12]

Insulele Dodecaneze au rămas sub ocupație militară italiană. În conformitate Tratatul de la Sèvres din 1920, care nu a fost niciodată ratificat, Italia ar fi trebuit să cedeze toate insulele, cu excepția Rodosului, Greciei, în schimbul unei zone de influență în sud-vestul Anatolia.

Cu toate acestea, înfrângerea Greciei în Războiul greco-turc și fondarea Turciei moderne a creat o situație nouă, care a făcut aplicarea acestui tratat imposibil. Conform articolul 15 din Tratatul de la Lausanne din 1923, care a înlocuit Tratatul de la Sèvres, Turcia a recunoscut în mod oficial anexarea italiană a Dodecanezului.[13]

ReferințeModificare

  1. ^ Italy. Esercito. Corpo di stato maggiore (). The Italo-Turkish War (1911-12). Franklin Hudson Publishing Company. p. 13. 
  2. ^ a b c The History of the Italian-Turkish War, William Henry Beehler, p.13-36
  3. ^ a b World War I: A Student Encyclopedia, Spencer C. Tucker,Priscilla Mary Roberts, page 946
  4. ^ a b Emigrant nation: the making of Italy abroad, Mark I. Choate, Harvard University Press, 2008, ISBN 0-674-02784-1, page 176.
  5. ^ James C. Bradford: International Encyclopedia of Military History, Routledge 2006, page 674
  6. ^ Spencer Tucker, Priscilla Mary Roberts: World War I: A Student Encyclopedia, ABC-CLIO, 2005, ISBN 1-85109-879-8, page 946.
  7. ^ Tratatul de la Ouchy (1912), cunoscut și ca Primul Tratat de la Lausanne
  8. ^ Full text of the Treaty of Lausanne (1923)
  9. ^ U.S. Centennial of Flight Commission: Aviation at the Start of the First World War
  10. ^ „Alliance System / System of alliances”. thecorner.org. Accesat în . 
  11. ^ a b Bertarelli (1929), p. 206.
  12. ^ The Libyan Economy: Economic Diversification and International Repositioning, Waniss Otman,Erling Karlberg, page 13
  13. ^ P.J. Carabott, "The Temporary Italian Occupation of the Dodecanese: A Prelude to Permanency," Diplomacy and Statecraft," (1993) 4#2 pp 285-312.