Deschide meniul principal

Regate germanice

(Redirecționat de la Regatele germanice)

În secolul al III-lea, Imperiul Roman a intrat într-o criză puternică. Asasinarea ultimului principe din dinastia Severilor, Alexandru Sever (235), de către crudul Maximin Tracul (primul împărat de origine barbară și primul din șirul “împăraților soldați”) adusese anarhia militară (253- 285). Aceasta a fost o situație propice pentru migratorii germanici. Goții prădau în masă Dacia, alemanii și francii devastau Galia, vandalii pustiau Pannonia, iar gepizii și longobarzii jefuiau Helvetia și Rhaetia. Aurelianus (270- 275), din cauza atacurilor perșilor din Iran, hotărăște să retragă armata și administrația din Dacia, care este cedată goților. Goții de apus (vizigoții) s-au stabilit în Muntenia și Bugeac, iar cei de răsărit (ostrogoții) în Ucraina.

Germanicii atacau provinciile zilnic. Teodosiu I (378- 395), nemaiputând administra întregul imperiu, și-l împarte între fii săi: Arcadius ia în stăpânire bogatul Orient (Imperiu Roman de Est), iar Honorius primește Apusul (Imperiul Roman de Vest) decadent. Imperiul Roman de Răsărit, mai puternic, a depășit criza și a respins atacurile germanice. Imperiul Roman de Apus a fost încontinuu invadat de germanici și huni, iar decăderea economică, socială și politică l-a dus la dispariție. În 476, căpetenia mercenarilor germanici heruli Odoacru (Odowakar) a intrat în Roma, l-a detronat pe împăratul (în vârstă de doar 13 ani) Romulus Augustulus și s-a autoproclamat rege al Italiei. Apoi, Imperiul Roman de Apus a fost invadat de germanici. După 476, în Europa au luat ființă primele regate germanice în care, fapt remarcabil, limba administrativă a rămas latina! Din punct de vedere economic regatele germanice n-au avut viitor, noua elită neavând experiența necesară și astfel treptat a fost asimilată de aristrocrațiile locale, ce erau cunoscătoare a limbii oficiale și interetnice - limba latină.

Regatul ostrogot (493- 555)Modificare

După ce administrația romană a părăsit în 271 Dacia, ostrogoții s-au stabilit în stepele Ucrainei. Scindarea goților în ostrogoți și vizigoți a avut loc după ce armata romană i-a înfrânt la Naissus (Niș) în anul 269 în timpul domniei împăratului Claudius Gothicus Ca urmare, triburile gotice ajunse (pînă în 200 din Scandinavia) în nordul Mării Negre se aflau după 269 situate la est de Nistru (ostrogoții) și la vest de Nistru (vizigoții), de unde făceau periodic incursiuni de pradă în Dacia.

În 375, anul morții regelui ostrogot Ermanaric (fondatorul dinastiei Amalilor), hunii le-au distrus așezarile, ostrogoții fiind nevoiți să accepte protectoratul hun. Hunii i-au silit pe ostrogoți să-i însoțească în expedițiile de pradă prin Europa până în anii 450, adică până la declinul hunilor panonici. Sub hanii huni Uldin și Mundzuk [mundʒuk] (Munducus, Bendeguz; cf. limba turcă boncuk [bondʒuk] “mărgăritar, perlă”), ostrogoții s-au strămutat în Pannonia (pe cursul mijlociu al Dunării). După moartea în 453 a lui Attila (fiul lui Mundzuk), ostrogoții au acceptat protectoratul Imperiului Roman de Răsărit.

În 493, liderul ostrogot Theodoric, instigat de Constantinopol (și plecat încă din 488 din Moesia), a cucerit Italia, l-a înfrânt pe Odoacru și a înființat primul regat ostrogot, cu capitala la Ravenna. În timpul regnului lui Theodoric (496- 526), din dinastia Amalilor, regatul (cu administrația preluată de la Odoacru, deci de limbă latină) a cunoscut cea mai mare înflorire. Theodoric a protejat cultura latină și literatura. La curtea lui s-au aflat marii cărturari Boethius și Cassiodor. A strâns legăturile cu Imperiul Roman de Răsărit. La moartea sa (526), fiica sa, regina Amalasunta, a condus regatul ostrogot ca regentă a fiului sau Athalaric (526-534).

Regatul burgund (476-534)Modificare

În secolul al V-lea, germanicii burgunzi și-au înființat pe malul Rinului un mic stat cu capitala la Worms. În 436 hunii îl înfrâng pe regele Gundihar și distrug regatul. Burgunzii au fost incluși în hoardele hune. După moartea lui Atilla (453), burgunzii s-au așezat în în Provența și în teritoriul dintre Galia și Italia care s-a numit Burgundia. În 476, regele Gundobald a unit triburile burgunde într-un regat. După moartea lui Gundobald, Burgundia, slăbita de lupte interne, a fost cucerită de franci (534).

Regatul vandal (476-534)Modificare

În secolul al V-lea, vandalii erau sub protectoratul hunilor. După 453, sub regele Gaiseric, vandalii au prădat Galia, au pătruns în Spania și s-au așezat în sudul peninsulei, ce se va numi Vandalusia (Andalusia). Apoi au trecut în Africa de nord (împreună cu alanii) și au cucerit-o. În 476, Gaiseric a întemeiat un regat vandalo-alan cu capitala la Cartagina, ce cuprindea și insulele din Mediterana apuseană: Sardinia, Corsica și arhipelagul Balearelor. Urmașii lui Gaiseric (Hilderic, Huneric, Gunthamund, Hunderic, Thrasamund, Gelimer) au protejat cultura latină. Sub Thrasamund a trăit poetul Blossius Aemilius Dracontius. Dar clima africană, molimele, incapacitatea politică a regilor au slăbit regatul. În 534 generalul bizantin Belisarie cucerește regatul, iar regele Gelimer a fost capturat. După această înfrângere, vandalii au încetat să mai fie menționați în izvoarele istorice.

Regatul gepid (476-567)Modificare

În sec. al V-lea, gepizii au fost înfrânți de huni și supuși. În 454 s-au eliberat de sub stăpânirea hună, când o coaliție a triburilor germanice formată din gepizi, heruli, skiri, rugi, ostrogoți și sub sceptrul regelui gepid Ardaric (Ardarich) i-a înfrânt pe huni într-o bătălie desfășurată pe malurile râului Nedao din Pannonia. În 476 regatul gepid se întindea în Pannonia și o parte din Transilvania. Supus invaziilor lombarde, statul gepid panonic a fost distrus în 567 de avarii asiatici, o populație de limbă turcică ogură, înrudită cu hunii, hazarii, și protobulgarii.

Regatul vizigot (476-711)Modificare

În anul 375, vizigoții se aflau în Dacia. Invazia hună a venit ca un dezastru. Regele Athanaric și-a ascuns tezaurul. După 453, vizigoții au migrat în Spania unde și-au înființat, după 476, un regat sub regele Euric. Vizigoții stăpâneau Spania și Galia de sud. În 507, regele Alaric al II-lea a fost înfrânt și omorât de franci, vizigoții pierzând teritoriile din Galia. În 711, 7000 de soldați arabi au înfruntat cei 9000 de războinici ai regelui Roderic și i-au înfrânt. Musulmanii au avansat rapid în Spania și au pus capăt epocii vizigote.

Regatul și imperiul francModificare

În 476, provincia romană Gallia era divizată în mai multe părți: în centru, guvernatorul roman Siagrius își luase titlul de rege, în sud vizigoții stăpâneau Aquitania, în est dominau burgunzii, iar în nord francii. Peste tribul franc al salienilor (salicilor) domnea regele Merovech, fondatorul dinastiei merovingene. Fiul său Childeric I (Childerich, Hilderich) s-a aliat cu romanii împotriva alemanilor. Dar în 476 Roma a căzut. Urmașul lui Childeric, Clovis I (Chlodowech, Chlodwig) s-a convertit la creștinismul ortodox al Romei (în timp ce ceilalți germanici erau creștini ariani), a cucerit în 496 regatul lui Siagrius și a unit triburile france, întitulându-se rege al tuturor francilor. A cucerit unsprezece ani mai târziu Aquitania vizigotă. La moartea sa, Francia a fost împărțită între fii săi, în regatele Austrasia în est și Neustria în vest. Puterea regală a slăbit, puterea fiind preluată de facto de majordomii palatului. Din Spania, arabii au invadat Aquitania și Francia, iar singurii care au putut salva Francia au fost majordomii palatului. În Austrasia, unul dintre aceștia, Carol Martel, a salvat Europa de la islamizare prin victoria asupra arabilor în bătăliile de la Tours și Poitiers (732). Nepotul său, Carol cel Mare (fiul lui Pepin cel Scurt a unificat provinciile france, a făcut cuceriri ample și s-a proclamat împărat în anul 800.

Regatul lombard (568-774)Modificare

În sec. V-lea, la fel ca majoritatea germanicilor, lombarzii (longobarzii, langobarzii) erau supuși hunilor. În sec. al VI-lea, lombarzii au colonizat sudul Pannoniei și, sub regele Wacho (sau Waccho, din neamul Lithingilor) (510-540) a înființat un stat. Lombarzii făceau mereu incursiuni în regatul altui popor germanic, gepizii. În 568 regele Alboin a cucerit de la bizantini Italia de nord și centrală. Regele Valtari (Walthari, Ualtari) a consolidat regatul și monarhia. Apogeul a fost atins sub regele Liutprand în secolul al VII-lea. În 753, urmașul său Astolf a cucerit Ravenna și noi teritorii din Peninsula Italică. Însă asediul Romei a eșuat, lombarzii fiind înfrânți de forțele papale. În 774, regele Desideriu (un fost demnitar sub regele Astolf) a fost înfrânt de Carol cel Mare, care îi fusese scurt timp ginere. Regatul lombard a devenit provincie a imperiului franc carolingian.

ConcluziiModificare

În sec. al III-lea, popoarele germanice și-au constituit primele formațiuni statale, care însă nu erau state solide, ci semănau mai curând cu niște uniuni tribale. După 375, germanicii au devenit supușii hunilor și s-au eliberat odată cu declinul puterii hune după moartea lui Attila (453). Au întemeiat state germanice pe teritoriul Imperiului Roman de Apus după înlăturarea de la putere a ultimului împărat de la Roma. În aceste state, puterea regelui se sprijinea pe aristocrația militară (statele germanice având un caracter predominant militar). Statele germanice se constituiau ușor, aveau hotare instabile și se bazau în mare măsură pe jaf și cuceriri. Slăbite și fărâmițate de lupte interne și externe, lipsite de o bază economică trainică, unele state germanice incipiente s-au destrămat. După o perioadă de înflorire, unele regate barbare au fost cucerite de vecini, dar altele au dăinuit transformându-se în state feudale puternice, principalele forțe politice din Europa apuseană. Principalul rol istoric al grupărilor germanice migratoare a fost fondarea unor națiuni noi.

În perioada dintre secolele al VIII-lea si al XI-lea, vikingii (numiți în Europa de vest și normani, normanzi, iar în est și varegi, varangi și ruși), plecați din Peninsula Scandinavă și arhipelagul danez au făcut numeroase incursiuni în diverse regiuni ale Europei, ca soldați jefuitori, ca negustori și ca întemeietori de formațiuni statale (de tip ducat, regat și cnezat).

Regatul NorvegieiModificare

În anul 795, vikingii formaseră o formațiune politică condusă de un rege. În sec. al X-lea au luat naștere (după creștinare) state puternice: Suedia, Norvegia, Danemarca. Regele danez Knud cel Mare a cucerit Norvegia (în sec. XI). După moartea lui, Norvegia și-a recăpătat independența. În 1245 regele Haakon IV a cucerit Islanda.

Regatul Siciliei și al Italiei de sud (1071-1221)Modificare

În anul 1071, contele normand Robert Guiscard a cucerit sudul Italiei de la bizantini și Sicilia de la arabi și a întemeiat un regat normand care cuprindea aproximativ aceleași teritorii ca Regatul celor două Sicilii din sec. al XIX-lea (inclusiv regiunea Neapole).

În 1099 Bohemund de Taranto, fiul lui Guiscard, și nepotul său Tancred au participat la prima cruciadă. Regele Roger al II-lea a fost un protector al culturilor arabă și bizantină. În 1221, suveranul acestui regat normand a devenit împăratul german Friedrich al II-lea, regatul devenind astfel provincie a Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană. După moartea lui Friedrich, regatul a intrat în posesia regilor Franței.

Regatul DanemarceiModificare

În sec. al IX-lea a luat naștere regatul creștin al Danemarcei. În 911, danezii au întemeiat colonia vikingă (normană sau normandă) Normandia. Regele Knud cel Mare a cucerit Anglia și Norvegia și parțial Suedia. În 1389, prin căsătoria lui Haakon al Norvegiei cu Margareta a Danemarcei și regentă a Suediei, cele trei regate Scandinaviascandinave]] s-au unit sub tutela Danemarcei. Regii danezi stăpâneau și Islanda.

Regatul SuediaModificare

În sec. al VIII-lea, Suedia era un stat puternic și unitar. În sec. al XI-lea, regele Knud cel Mare stăpânea ținuturi importante din Suedia, precum și Danemarca, Norvegia și Anglia. După 1389, regii Danemarcei erau totodată suveranii Suediei. În 1521, Suedia și-a declarat independența. Gustav I Eriksson Wasa, conducătorul revoluției, a devenit regele Suediei. Statul Suedia încorpora și Finlanda. Suedezii au trecut de partea reformei lui Martin Luther. În sec. al XVII-lea, Suedia a devenit mare putere europeană, iar Marea Baltică era supranumită "lacul suedez". În următoarele două secole puterea Suediei a intrat în declin, în favoarea Rusiei.

Ducatul Normandia (911-1204)Modificare

În anul 911, vikingii, proveniți din Danemarca făceau incursiuni de pradă în Franța, sub conducerea lui Rollo al Normandiei (Hrolf, Rolf; botezat Robert). Regele franc Carol III cel Simplu a negociat cu invadatorii cedarea unui teritoriu în schimbul incursiunilor de jaf. Rollo a primit teritoriul fertil și bogat Neustria, mai cunoscut cu numele Normandia. Danezii s-au creștinat și au adoptat franceza medievală ca limbă oficială în noul lor stat. Acțiunile de jaf au încetat, însă normanzii și-au menținut înclinația spre organizarea unor expediții militare în ținuturi îndepărtate, ceea ce s-a soldat în final cu întemeierea regatelor normande: al Angliei și al celui care incorpora Sicilia, sudul Italiei și Malta (aproximativ teritoriul pe care exista în sec. al XIX-lea regatul celor două Sicilii). |

Anglia normandă (1066-1453)Modificare

În sec. al XI-lea, Anglia era un stat micanglo-saxonă. În 1066, normanzi conduși de Wilhelm Cuceritorul (franceză: Guillaume) îi înfrâng la Hastings pe saxonii lui Harold al II-lea. Wilhelm a devenit regele Angliei și duce al Normandiei și totodată cel mai puternic suveran din vest-european. Anglia a devenit un mare stat feudal (însă Țara Galilor, Irlanda și Scoția încă nu făceau parte din acest stat).

În anul 1157, Henry al II-lea Plantagenet, ducele Normandiei este stapânitorul Angliei, Normandiei, al Aquitaniei și al Anjoului. Henric II încercat să se elibereze de sub tutela Bisericii Catolice și a dispus asasinarea lui Thomas Becket, episcop de Canterbury, dar a fost înfrânt și a acceptat suzeranitatea papală. La moartea sa, a lăsat regatul moștenire lui Richard I Inimă de Leu, iar celuilalt fiu, Ioan fără de Țară Plantagenet, i-a lăsat moștenire bogațiile coroanei. Richard I a participat la cruciade și a murit în 1199, pe tronul Angliei succedându-i fratele său, Ioan fără de Țară. Dinastia normandă a Plantageneților s-a sfârșit în tragicul război al celor două roze, început după dezastruosul „război de o sută de ani”. Cu istoria normandă s-a încheiat epopeea popoarelor germanice.

Vikingii din „Gardarike”, Imperiul Bizantin și țările arabeModificare

Vikingii - cunoscuți în estul Europei sub denumirile varegi, varangi, pe rusește variaghi, în greacă varangoi, variagoi (din termenul scandinav medieval væringjar, o derivare a cuvântului cu sensul “a depune jurământ”) și ruși - au fost întemeietorii primelor formațiuni statale rusești și ucrainene, dintre care cel mai însemnat a fost statul kievean rus. Acesta a fost întemeiat de liderul vareg al Novgorodului, Rurik (Hrörekr), totodată fondatorul dinastiei omonime (în jurul anului 860).

Împărați bizantini au recrutat războinici varegi pentru garda imperială („garda varegă”; spre exemplu Vasile al II-lea, căruia marele prinț al Kievului Vladimir I i-a trimis șase mii de războinici varegi).

Teritoriul est-european (preponderent slav și fino-ugric) al cetăților, târgurilor și teritoriilor aferente, administrate de liderii princiari, militar și negustori varegi (și populate cu coloniști și mercenari scandinavi strămutați) se chema pe limba lor Gardarike (sau Gardariki) “regatul orașelor-cetăți”. Cele mai vechi localități au fost: Pskov, Polotsk, Gnezdovo/Smolensk, Alaborg, Aldeghia/Ladoga, Holmgard/Novgorod, Beloozero, Timero/Iaroslavl, Sarskoie Gorodișce, Rostofa/Rostov, Vladimir, Muron.

Parțial, dacă nu toți varegii, erau cunoscuți de asemenea sub denumirile kylfingar [külfingar] (în idiomul scandinav), kolbiaghi (în slava medievală ruso-ucraineană), kulpingoi (în greacă), al-kilabiyya (în arabă) și kölpények (în maghiară). În cronica lui Anonymus este menționată o căpetenie de trib cu numele Culpun, echivalentul termenului maghiarizat kölpény, din anturajul ducelui Arpad). Potrivit unor cercetători, termenul ar fi fost reflectat și în Külbey (Kulbey), numele unuia dintre triburile menționate de împăratul bizantin Constantin VII Porfirogenetul în cartea sa De administrando imperio[1]. Unii cercetători au adus argumente în favoarea tezei conform căreia cei mai mulți dintre acești kolbiaghi/koulpingoi ar fi provenit din alte popoare de la Marea Baltică, finici și chiar baltici.

Aceștia erau militari negustori, iar cercetătorii presupun că denumirea kylfingar provine fie de la arma caracteristică (o variantă de buzdugan/topuz (v. și termenul german (Streit)kolben) sau un baston de luptă lung, ori chiar de la un cuvânt cu înțelesul “arc”), fie de la hjukolfr, termen care însemna “adunare, consiliu”. La curtea bizantină, alături de garda varegă, activau și subunități formate din astfel de koulpingoi de aceeași proveniență ca varegii.

ConcluziiModificare

Germanicii au fost adesea cruzi și devastatori, cu renume trist în locurile pe unde treceau. Impulsivi și nestatornici, ei s-au aflat într-un permanent conflict cu lumea civilizată, însă nu de puține ori au ajutat la salvarea culturii antice și medievale ocrotind învățații. Au pus bazele unor state puternice, care și-au impus în secolele următoare preponderența în Europa și peste mări.

Vezi șiModificare

NoteModificare

  1. ^ Constantin VII, De administrando imperio, ed. R. J. H. Jenkins. London, The Athlone Press, 1962

BibliografieModificare