Wikipedia

Republica Lituaniei Centrale

Acest articol se referă la un fost stat clientelar al Poloniei . Pentru regiunea istorică și geografică , vedeți regiunea Vilnius .


Republica Lituaniei Centrale sau Lituania Centrală (poloneză Republika Litwy Środkowej; lituaniană Vidurio Lietuvos Respublika) a fost un stat marionetă efemer creat de Polonia în 1920, care nu a obținut recunoaștere internațională. Statul a fost înființat ca rezultat al rebeliunii lui Żeligowski, în timpul căreia soldați ai armatei poloneze, în principal din cadrul Diviziei I lituaniano-belarusă, comandați de generalul Lucjan Żeligowski, care s-au bucurat de sprijinul masiv al cavaleriei, artileriei și forțelor aeriene poloneze, au atacat Lituania.[1]

Republica Lituaniei Centrale
Lituania Centrală
Republika Litwy Środkowej (poloneză)
Vidurio Lietuvos Respublika (lituaniană)
Litwa Środkowa
—  Stat marionetă dependent de a doua Republică Poloneză  —
← ←  – →
DrapelStemă
DrapelStemă
Teritoriul Republicii Lituaniei Centrale (cu verde)
Teritoriul Republicii Lituaniei Centrale (cu verde)
Teritoriul Republicii Lituaniei Centrale (cu verde)
CapitalăVilna (Wilno, Vilnius)
Limbălimba poloneză
Guvernare
Formă de guvernareRepublică
Conducător 
Lucjan Żeligowski
Istorie
Epoca istoricăPerioada interbelică
Rebeliunea lui Żeligowski
Alegerile generale
Economie
Monedămarca poloneză[*]​
În prezent parte din
Lituania
Belarus
Polonia
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Teritoriul republicii, care a devenit un stat tampon între Polonia, de care era complet dependent, și Lituania, cuprindea zona din jurul orașului Vilnius, capitala istorică a Marelui Ducat al Lituaniei, fiind revendicată de cele două state care își obținuseră independența doar cu puțin timp în urmă.[2] Acest teritoriu a fost un mijloc de presiune asupra Lituaniei, polonezii oferind lituanienilor controlul asupra Vilniusului în schimbul unirii dintre cele două state (refacerea Republicii celor două națiuni), sau a încorporării în cadrul celei de-a doua Republici Poloneze cu un anumit grad de autonomie. După mai multe amânări, au fost organizate alegeri generale pe 8 ianuarie 1922, iar teritoriul a fost anexat la Polonia. Dacă inițial guvernul polonez a negat vreo responsabilitate față de această acțiune de tip „drapel fals”[3], dar liderul polonez Józef Piłsudski avea să recunoască faptul că a ordonat generalului Żeligowski să pretindă că a acționat ca un rebel al armatei poloneze. Frontierele polono-lituaniene din perioada interbelică au fost recunoscute de Conferința Ambasadorilor Principalelor Puteri Aliate și Asociate [4][5] și de Liga Națiunilor,[6], dar nu au fost recunoscute de Republica Lituania (cu capitala temporară la Kaunas)[7] până la ultimatumul polonez din 1938. În 1931, un tribunal internațional din Haga a emis o declarație conform căreia ocuparea de către Polonia a orașului Vilnius a fost o violare a legilor internaționale, dar nu a existat nicio consecință politică care să corecteze situația.[6]

Istoric

modificare

După ultima împărțire a Poloniei, cele mai multe regiuni constituente ale Marelui Ducat al Lituaniei au fost anexate de către Imperiul Rus. Guvernul imperial a urmărit continuu o politică de rusificare a teritoriilor nou dobândite, care a crescut în intensitate după eșecul Insurecției din ianuarie 1864.[8] Politicile de rusificare și discriminare a populației băștinașe locali au inclus restricții și interdicții directe privind utilizarea limbilor poloneză, lituaniană și ucraineană (vedeți de exemplu circulara Valuev).[9][10] Aceste măsuri au avut însă efecte limitate asupra efortului de polonizare depus de conducerea patriotică poloneză a regiunea educațională din Vilnius.[11][12] Un efort similar a fost urmărit în timpul mișcării de renașterea națională lituaniană din secolul al XIX-lea, care a încercat să se distanțeze atât de influențele poloneze, cât și de cele rusești.[13]

 
Proclamație către locuitorii fostului Mare Ducat al Lituaniei (bilingvă) a lui Piłsudski (aprilie 1919).

Compoziția etnică a regiunii Lituaniei Centrale a fost multă vreme un subiect controversat, de vreme ce recensămintele din acele vremuri sunt de multe ori considerate nedemne de încredere. Conform primului recensământ al Imperiului Rus din 1897, despre care se știe că a fost falsificat în mod intenționat,[14] populația guberniei Vilnius era distribuită astfel:[15] belaruși – 56,1% (aici fiind incluși și cei de credință romano-catolică), lituanieni – 17,6%, evrei – 12,7%, polonezi – 8,2%, ruși – 4,9%, germani – 0,2%, ucraineni – 0,1%, tătari – 0,1%, și „alții” – 0,1%.[16]

Recensământul german din 1919 pentru regiunea Vilnius (publicat în 1919) a raportat numere extrem de diferite:[17] polonezi – 58,0%, lituanieni – 18,5%, evrei – 14,7%, belaruși – 6,4%, ruși – 1,2% și „alții”- 1,2%.[18]

Ambele recensăminte au întâmpinat dificultăți în încercarea stabilirii corecte a etniei subiecților. La sfârșitul secolului al XIX-lea, recenzorii au întâlnit deseori persoane care s-au autodescris atât ca lituanieni cât și ca polonezi.[19] Potrivit unui analist al rezultatelor recensământului german, „determinarea obiectivă a condițiilor de recunoaștere a etniei se confruntă cu cele mai mari dificultăți”.[20]

Urmările Primului Război Mondial

modificare

Una dintre urmările Primului Război Mondial a fost recâștigarea independenței de către Polonia și Lituania. Conflictul dintre cele două state nou apărute pe harta politică a izbucnit în scurtă vreme, deoarece atât Lituania cât și Polonia au revendicat regiunea Vilnius (Wilno în poloneză). Din punct de vedere demografic, principalele grupuri etnice care locuiau în Vilnius au fost polonezi și evrei, lituanienii constituind o mică parte din populația totală (2,0% –2,6%, conform recensământului rus din 1897 și a recensământului german din 1916).[15][17] În ciuda acestor cifre, lituanienii credeau că pretenția lor istorică față de Vilnius (fosta capitală a Marelui Ducat al Lituaniei) avea prioritate și refuzau să recunoască orice pretenții poloneze față de oraș și regiunea înconjurătoare.[21]

În vreme ce Polonia a încercat sub conducerea lui Józef Piłsudski să creeze în regiune o federație condusă de polonezi, care să includă și teritorii nepoloneze (Międzymorze), Lituania s-a străduit să creeze un stat complet independent, care să includă și regiunea Vilnius. Două recensăminte de la începutul secolului al XX-lea au indicat faptul că vorbitorii de lituaniană, a căror limbă a fost interzisă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în presă și școli de politicile rusești și care au avut condiții nefavorabile în cadrul bisericii catolice, deveniseră o minoritate în regiune. Pe baza acestor fapte, autoritățile lituaniene au susținut că majoritatea locuitorilor care locuiau acolo, chiar dacă în acel moment nu vorbeau lituaniană, erau de fapt lituanieni polonizați sau rusificați.[22][23]

Pentru ca situația să fie și mai complicată, au existat două facțiuni poloneze cu puncte de vedere complet diferite cu privire la crearea statului modern în Polonia. Un partid, condus de Roman Dmowski, vedea Polonia modernă ca un stat etnic, altul, condus de Józef Piłsudski, dorea să reconstruiască Republica celor două națiuni.[24] Ambele facțiuni erau însă decise să incorporeze regiunea Vilnius și pe polonezii de aici în noul stat. Piłsudski a încercat să reclădească Marele Ducat al Lituaniei într-o structură cantonală, organizate pe baza limbii materne, ca parte a federației Międzymorze:[24]

  • Lituania Kaunasului, cu limba lituaniană,
  • Lituania Vilniusului, sau Lituania Centrală, cu limba poloneză,
  • Lituania Minskului, cu limba belarusă.

În cele din urmă, planul lui Piłsudski a eșuat, lui opunândui-se atât guvernul lituanian, cât și fracțiunea Dmowski din Polonia. Stanisław Grabski, membru al facțiunii lui Dmowski, a fost responsabil pentru negocierile Tratatului de la Riga cu Uniunea Sovietică, în care polonezii au respins oferta sovietică de cedare de teritorii necesare pentru cantonul Minsk ului. (Dmowski a preferat o Polonie mai mică, dar cu un procent mai mare de etnici polonezi).[24] Includerea teritoriilor în care populația nepoloneză ar fi fost predominantă ar fi slăbit sprijinul pentru Dmowski.[24]

Războiul polono-lituanian

modificare
 
Harta populației poloneze din Lituania Centrală, care include atât regiunile cu majoritate poloneză, cât și cele în care polonezii erau minoritari (circa 1920).
Articol principal: Războiul polono-lituanian.

La sfârșitul Primului Război Mondial, zona fostului Marelui Ducat al Lituaniei a fost împărțită între Polonia, Republica Populară Belarus și Lituania.[25]

În urmării doi ani după începerea războiului polono-sovietic, controlul asupra Vilniusului și a regiunii învecinate s-a schimbat de mai multe ori. În 1919, teritoriul a fost ocupat pentru scurtă vreme de Armata Roșie, care a înfrânt milițiile locale lituaniene și belaruse, dar imediat rușii au fost respinși de armata poloneză. În 1920, regiunea Vilniusului a fost ocupată pentru a doua oară de Armata Roșie. Totuși, când Armata Roșie a fost înfrântă în Bătălia de la Varșovia, sovieticii au hotărât să predea orașul lituanienilor. Războiul polono-lituanian a izbuncit când forțele celor două țări s-au ciocnit pentru controlul regiunii Suwałki pe 26 august 1920. Liga Națiunilor a intervenit și a organizat negocieri în Suwałki. Liga Națiunilor a negociat o încetare a focului, care a fost semnată pe 7 octombrie 1920, lăsând Vilniusul în Lituania.[26] Acordul de la Suwałki ar fi trebuit să intre în vigoare la 10 octombrie 1920, la ora 12:00.

Autoritățile lituaniene au intrat în Vilna la sfârșitul lunii august 1920. Cabinetul Grinius a respins propunerea de organizare a unui plebiscit pentru sondarea voinței locuitorilor din regiune. Declarația sa a fost imediat acceptată de Parlamentul lituanian (Seimas),[27] deoarece procentul lituanienilor din Vilnius era foarte scăzut.[18] Pe 8 octombrie 1920, generalul Lucjan Żeligowski, aflat la comanda a 14.000 de oameni din Divizia I de infanterie lituaniano-belarusă și milițiile locale, a atacat regimentul al 4-lea de infanterie lituaniană, care s-a retras în grabă. Această acțiune militară a devenit cunoscută ca Rebeliunea lui Żeligowski.[2] În fața înaintării polonezilor, guvernul lituanian a părăsit orașul pe 8 octombrie cu destinația Kaunas și, în timpul retragerii, militarii lituanieni au distrus meticulos liniile telefonice și feroviare dintre cele două orașe, care au rămas întrerupte pentru o generație.[27] Żeligowski a intrat în Vilna pe 9 octombrie 1920, fiind întâmpinat de mulțimile de locuitori de etnie poloneză, care formau majoritatea populației orașului.[27] Delegațiile franceză și britanică au decis să lase problema să fie rezolvată de Societății Națiunilor.[27] Pe 27 octombrie, în vreme ce campania lui Żeligowski continua în regiunea din jurul Vilnei, Liga a cerut organizarea unui referendum în regiunea aflată în discuție, idee care a fost din nou respinsă de delegația lituaniană.[27] Polonia a tăgăduit orice responsabilitate pentru acțiune, susținând că Żeligowski a acționat în totalitate din proprie inițiativă.[2] Poziția oficială față de acest eveniment s-a modificat pe 23 august 1923, când Piłsudski, vorbind în fața publicului la un teatru din Vilnius, a afirmat că atacul a fost declanșat de ordinul lui direct.[28]

Żeligowski a proclamat un nou stat cu două limbi oficiale, Republica Lituaniei Centrale (Litwa Środkowa). Istoricul Jerzy J. Lerski a apreciat că republica a fost un „stat marionetă, pe care Republica Lituania a refuzat să o recunoască.[29][30]

Sediul guvernului lituanian s-a mutat în cel de-al doilea oraș ca mărime al Lituaniei, Kaunas. Luptele dintre trupele Republicii Lituania și cea a Lituaniei Centrale au continuat pentru câteva săptămâni, nicio tabără nereușind să câștige un avantaj semnificativ. Datorită eforturilor de mediere ale Societății Națiunilor, o nouă încetare a focului a fost semnată pe 21 noiembrie și un armistițiu pe 27 noiembrie.[31]

Fondarea Republicii Lituaniei Centrale

modificare

Pe 12 octombrie 1920, Żeligowski a anunțat crearea unui guvern provizoriu. În scurtă vreme au fost organizate tribunalele și forțele de poliție prin decretul generalului din 7 ianuarie 1921. Drepturile civile și politice au fost acordate tuturor cetățenilor care trăiau în regiune pe 1 ianuarie 1919, sau care trăiseră timp de cinci ani mai înainte de 1 august 1914. Simbolurile statului au fost un drapel roșu cu vulturul alb polonez și cavalerul lituanian (Vytis). Stema noului stat era un amestec de simboluri polonez, lituanian și ale orașului Vilna (Vilnius) și amintea de stema Republicii celor două națiuni.


Negocieri diplomatice ample au continuat în culise. Lituania a propus crearea unei confederații a Lituaniei Baltice de Vest (cu lituaniana ca limbă oficială) și Lituania Centrală (cu poloneza ca limbă oficială).[32] Polonia a adăugat condiția ca noul stat să fie parte a unei federații și cu Polonia, urmărind obiectivul lui Józef Piłsudski de creare a Federației Międzymorze.[33][34][35][36][37] Lituanienii au respins această ultimă condiție. Urmând tendința europeană de creștere a sentimentelor naționaliste în toată Europa, mulți lituanieni s-au temut că o astfel de federație, asemănătoare Uniunea statală polono-lituaniană din evul mediu, ar fi fost o amenințare pentru cultura lituaniană, aceștia amintindu-și că, în timpul uniunii statale, mulți membrii ai nobilimii lituaniane au fost polonizați.

Alegerile generale din Lituania Centrală ar fi trebuit să aibă loc pe 9 ianuarie 1921, iar regulamentul pentru desfășurarea lor ar fi trebuit emise mai înainte de 28 noiembrie 1920. Până la urmă, ca urmare a medierii Ligii Națiunilor și a boicotului lituanian, alegerile au fost amânate.[38]

Încercările de mediere a conflictului

modificare
 
Liniile de frontieră în regiunea Lituaniei Centrale
  Propunerile Antantei, 18 iunie 1919
  Linia Foch, 27 iulie 1919
  Acordul Suwałki, 3 octombrie 1920
  Frontiera din 3 februarie 1923
  Frontiera din zilele noastre
  Căi ferate

Tratativele de pace au avut loc sub auspiciul Ligii Națiunilor. Acordul inițial a fost semnat de ambele părți pe 29 noiembrie 1920, iar discuțiile au început la 3 martie 1921. Liga Națiunilor a luat în considerare propunerea poloneză a unui plebiscit privind viitorul Lituaniei Centrale. Ca un compromis, a fost propus așa-numitul „plan al lui Hymans” (după numele ministrului de externe belgian Paul Hymans). Planul consta în 15 puncte, printre care se numărau:[39]

  • Cele două părți își garantează reciproc independența.
  • Lituania Centrală este încorporată în Federația Lituaniei, compusă din două cantoane: unul locuit de lituanieni, Samogitia, și unul multietnic (bielorus, tătar, polonez, evreiesc și lituanian), zona Vilnius . Ambele cantoane vor avea guverne separate, parlamente, limba oficială și o capitală federativă comună la Vilnius.[40]
  • Guvernele lituanian și polonez vor crea comisii interstatale pentru afaceri externe, măsuri comerciale și industriale și pentru politici locale.
  • Polonia și Lituania vor semna un tratat de alianță defensivă.
  • Polonia va primi dreptul să folosească porturile din Lituania.
 
Parada armatei poloneze cu ocazia încorporării regiunii Vilnius în Polonia în 1922.

Discuțiile s-au oprit când Polonia a cerut ca o delegație din Lituania Centrală (boicotată de Lituania) să fie invitată la Bruxelles.[39] Pe de altă parte, lituanienii au cerut ca trupele din Lituania Centrală să fie relocate în spatele liniei trasate prin acordul de încetare a focului din 7 octombrie 1920, în timp ce „planul Hymans” lăsa Vilniusul în mâinile poloneziloir, lucru inacceptabil pentru Lituania. [39]

Un nou plan a fost prezentat guvernelor Lituaniei și Poloniei în septembrie 1921. A fost practic o modificare a „planului Hymans”, cu diferența că regiunea Klaipėda (zona din Prusia Răsăriteană la nord de râul Neman) urma să fie încorporată în Lituania. Atât Polonia, cât și Lituania au criticat deschis acest plan revizuit și, în cele din urmă, discuțiile au eșuat din nou.[41]

Resolution

modificare
 
Bareta Crucii Meritului Militar al Lituaniei Centrale.

După ce discuțiile de la Bruxelles au eșuat, tensiunile din zonă au crescut. Cea mai importantă problemă a fost armata uriașă a Lituaniei Centrale (27.000 de soldați).[42] Generalul Lucjan Żeligowski și-a anunțat hotărârea de predare a puterilor unor autorități civile și a reconfirmat data alegerilor pentru data de 8 ianuarie 1922.[43] În regiune s-a desfășurat o campanie electorală puternică, polonezii încercând să obțină sprijinul altor grupuri etnice din republică. Guvernul polonez a fost acuzat de politici de mână-forte, precum au fost închiderile publicațiilor de limbă lituaniană[1], sau încălcări ale legilor electorale, ca în cazurile în care votanților nu li s-a cerut un document valid.[44] Alegerile au fost boicotate de lituanieni, majoritatea evreilor și unii belaruși. Polonezii au fost singurul grup etnic important, din rândul căruia au votat majoritatea oamenilor.[38]

Alegerile nu au fost recunoscute de Lituania. Facțiunile poloneze, care au câștigat controlul asupra parlamentului (Sejm) Republicii, au transmis la Varșovia cererea de încorporare în Polonia la 20 februarie.[45] Cererea a fost aprobată de Seimul Poloniei pe 22 martie 1922. Întreg teritoriul Republicii a fost încorporat în nou-înființatul Voievodatul Wilno. Lituania a refuzat să accepte autoritatea poloneză asupra zonei. În schimb, a continuat să trateze așa-numita Regiunea Vilnius ca parte a propriului teritoriu și orașului însuși drept capitală constituțională, Kaunas fiind doar o sediu temporar al guvernului. Disputa privind regiunea Vilnius a dus la tensiuni în relațiile polono-lituaniene în întreaga perioadă interbelică.

Urmări

modificare

Unii istorici au susținut că, dacă Polonia nu ar fi triumfat în Războiul polono-sovietic, Lituania ar fi fost invadată de sovietici și nu ar fi avut parte de două decenii de independență.[46] În conformitate cu acest scenariu, în ciuda Tratatului sovieto-lituanian din 1920, Lituania a fost în mare primejdie să fie invadată și anexată de sovietici în vara anului 1920 și doar victoria poloneză a făcut ca acest plan să eșueze.[46][47][48][49]

După semnarea Partului Molotov-Ribbentrop și invazia sovietică a Poloniei din 1939, Lituaniei i-a revenit pe 10 octombrie 1939 controlul asupra Vilniusului și a unei regiuni înconjurătoare cu o rază de până la 30 km, în conformitate cu Tratatului de asistență mutuală sovieto-lituanian. Mai mult, granițele lituaniene fuseseră deja modificate când fusese înființată Litbel. Vilnius a redevenit capitala Lituaniei. Dar, în 1940, Lituania a fost anexată de Uniunea Sovietică și transformată în Republica Sovietică Socialistă Lituaniană. De la recâștigarea independenței lituaniene în 1991, statutul orașului de capitală a Lituaniei a fost recunoscut la nivel internațional.


Note și bibliografie

modificare
  1. ^ a b Čepėnas, Pranas (). Naujųjų laikų Lietuvos istorija, vol. II (în lituaniană). Chicago: Dr. Griniaus fondas. ISBN 5-89957-012-1. 
  2. ^ a b c Rauch, Georg von (). „The Early Stages of Independence”. În Gerald Onn. The Baltic States: Years of Independence – Estonia, Latvia, Lithuania, 1917–40. C. Hurst & Co. pp. 100–102. ISBN 0-903983-00-1. 
  3. ^ Krajewski Z., Geneza i dzieje wewnętrzne Litwy Środkowej (1920–1922), Lublin 1996; Srebrakowski A., Sejm Wileński 1922 roku. Idea i jej realizacja, Wrocław 1993.
  4. ^ Phipps, Eric; Romano Avezzana; Raymond Poincaré; Maurycy Zamoyski; M. Matsuda (). Decision taken by the conference of ambassadors regarding the eastern frontiers of Poland (PDF). League of Nations. Accesat în . 
  5. ^ League of Nations, Treaty Series. 15. League of Nations. . pp. 261–265. 
  6. ^ a b Miniotaitė, Gražina (). „The Security Policy of Lithuania and the 'Integration Dilemma'” (PDF). NATO Academic Forum: 21. Accesat în . 
  7. ^ The Vilna problem. London: Lithuanian Information Bureau. . pp. 24–25. 
  8. ^ Claudio Madonia, Fra l'orso russo e l'aquila prussiana, Clueb Edizioni, 2013, 978-88-49-13800-9, p.82.
  9. ^ Roshwald, Aviel (). Ethnic Nationalism and the Fall of Empires: Central Europe, Russia and the Middle East, 1914–1923. Routledge. p. 24. ISBN 0-415-17893-2. 
  10. ^ Geifman, Anna (). Russia Under the Last Tsar: Opposition and Subversion, 1894–1917. Blackwell Publishing. p. 116. ISBN 1-55786-995-2. 
  11. ^ Venclova, Tomas (). „Four Centuries of Enlightenment. A Historic View of the University of Vilnius, 1579–1979”. Lituanus. 1 (27). Arhivat din original la . Accesat în . 
  12. ^ Yla, Stasys (). „The Clash of Nationalities at the University of Vilnius”. Lituanus. 1 (27). Arhivat din original la . Accesat în . 
  13. ^ Schmalstieg, William R. (). „The Lithuanian Language and Nation Through the Ages: Outline of a History of Lithuanian in its Social Context”. Lituanus. 4 (34). Arhivat din original la . Accesat în . 
  14. ^ Ajnenkiel, Andrzej (). From peoples assembly to May coup: overview of political history of Poland 1918-1926 [Od rządów ludowych do przewrotu majowego: zarys dziejów politycznych Polski 1918-1926]. Wiedza Powszechna. Conform datelor falsificate ale recensământului rus din 1897, polonezii au constituit 886.000 de oameni dintre locuitori ai regiunii, dar numărul acestora trebuie să fie cel puțin dublat. [nefuncțională]
  15. ^ a b Łossowski, Piotr (). Konflikt polsko-litewski 1918–1920 (în poloneză). Warsaw: Książka i Wiedza. p. 11. ISBN 83-05-12769-9. 
  16. ^ „897 г. Распределение населения по родному языку и регионам (Primul recensământ general al populației Imperiului Rus din 1897. Distribuția populației după limba maternă și regiuni )”. Демоскоп Weekly (în rusă). Институт демографии Высшей школы экономики. № 331-332, 28 апреля - 18 мая 2008. . Arhivat din original la . 
  17. ^ a b Brensztejn, Michał Eustachy (). Spisy ludności m. Wilna za okupacji niemieckiej od. 1 listopada 1915 r (în poloneză). Warsaw: Biblioteka Delegacji Rad Polskich Litwy i Białej Rusi. 
  18. ^ a b Łossowski, Piotr (). Konflikt polsko-litewski 1918–1920 (în poloneză). Warsaw: Książka i Wiedza. pp. 11, 104. ISBN 83-05-12769-9. Spis z grudnia 1919 r. jest bardzo dokładny; operuje danymi z poszczególnych gmin, wykazując ogólną liczbę mieszkańców, a następnie w rozbiciu na poszczególne narodowości — w liczbach bezwzględnych i w ujęciu procentowym. Z wielkiej ilości danych przytoczyć możemy tylko najważniejsze, najbardziej charakterystyczne liczby. W samym więc mieście Wilnie na 129 tysięcy mieszkańców spis wykazuje 72 tysiące Polaków, czyli 56,2% ogółu ludności (Żydów — 47 tysięcy, to znaczy 36,1%, Litwinów — 3 tysiące, to jest 2,3%). Jeszcze wyższy odsetek Polaków stwierdzono w powiecie wileńskim. Na 184 tysiące mieszkańców zapisano tam 161 tysięcy Polaków. 
  19. ^ Davies, Norman (). God's Playground. Columbia University Press. p. 69. ISBN 978-0-231-05353-2. 
  20. ^ Liulevicius, Vejas Gabrielas (). War Land on the Eastern Front. Cambridge University Press. p. 34. ISBN 978-0-521-66157-7. 
  21. ^ MacQueen, Michael (). „The Context of Mass Destruction: Agents and Prerequisites of the Holocaust in Lithuania”. Holocaust and Genocide Studies. 12 (1): 27–48. doi:10.1093/hgs/12.1.27. 
  22. ^ Łossowski, Piotr (). Konflikt polsko-litewski 1918–1920 (în poloneză). Warsaw: Książka i Wiedza. pp. 13–16. ISBN 83-05-12769-9. 
  23. ^ Merkys, Vytautas (). Tautiniai santykiai Vilniaus vyskupijoje (în lituaniană). Vilnius aureus: Versus. pp. 1–480. ISBN 9955-699-42-6. 
  24. ^ a b c d Snyder, Timothy (). The Reconstruction of Nations: Poland, Ukraine, Lithuania, Belarus, 1569–1999. Yale University Press. p. 65. ISBN 0-300-10586-X. 
  25. ^ Tomas Balkelis, Violeta Davoliūtė, Population Displacement in Lithuania in the Twentieth Century, BRILL, 2016, ISBN: 978-90-04-31410-8 pp.70-71.
  26. ^ Zinkevičius, Zigmas (). Rytų Lietuva praeityje ir dabar. Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidykla. p. 158. ISBN 5-420-01085-2. 
  27. ^ a b c d e Alfred Erich Senn (). The Great Powers Lithuania and the Vilna Question, 1920-1928. Leiden: E.J. Brill Archive. pp. 49–57. 
  28. ^ Venclova, Tomas; Czesław Miłosz (). Winter Dialogue. Northwestern University Press. p. 146. ISBN 0-8101-1726-6. 
  29. ^ Lerski, Jerzy J.; Piotr Wróbel; Richard J. Kozicki (). Historical Dictionary of Poland 966–1945. Greenwood Press. p. 309. ISBN 0-313-26007-9. 
  30. ^ Royal Institute of International Affairs. International Affairs.Vol.36, No. 3, 1960 p. 354
  31. ^ Łossowski, Piotr (). Konflikt polsko-litewski 1918–1920 (în poloneză). Warsaw: Książka i Wiedza. pp. 216–218. ISBN 83-05-12769-9. 
  32. ^ Negocierile s-au desfășurat chiar dacă existența unei asemenea stat era incertă, deoarece Republica Lituania Centrală nu a fost recunoscută de nici o altă țară.
  33. ^ Aviel Roshwald, "Ethnic Nationalism and the Fall of Empires: Central Europe, the Middle East and Russia, 1914–1923", Routledge (UK), 2001, ISBN: 0-415-17893-2, p. 37
  34. ^ Richard K Debo, Survival and Consolidation: The Foreign Policy of Soviet Russia, 1918-192, McGill-Queen's Press, 1992, ISBN: 0-7735-0828-7, p. 59.
  35. ^ James H. Billington, Fire in the Minds of Men, Transaction Publishers, ISBN: 0-7658-0471-9, p. 432
  36. ^ Andrzej Paczkowski, "The Spring Will Be Ours: Poland and the Poles from Occupation to Freedom", Penn State Press, 2003, ISBN: 0-271-02308-2, p. 10
  37. ^ David Parker, The Tragedy of Great Power Politics, W. W. Norton & Company, 2001, ISBN: 0-393-02025-8, p.194
  38. ^ a b Saulius A. Suziedelis, Historical Dictionary of Lithuania, Scarecrow Press, 2011, ISBN: 978-08-10-87536-4, p.78: “The elections of the Central Lithuania (...) were boycotted by much of the non-Polish population”.
  39. ^ a b c Moroz, Małgorzata (). „Białoruski ruch chrześcijańsko—demokratyczny w okresie pierwszej wojny światowej”. Krynica. Ideologia i przywódcy białoruskiego katolicyzmu (în poloneză). Białystok: Białoruskie Towarzystwo Historyczne. ISBN 83-915029-0-2. Arhivat din original la . 
  40. ^ Lapradelle, Albert Geouffre de; André Nicolayévitch Mandelstam; Louis Le Fur (). The Vilna Question. London: Hazell, Watson & Viney, ld. pp. 15–18. 
  41. ^ John Besemeres, A Difficult Neighbourhood: Essays on Russia and East-Central Europe since WW II, ANU Press, 2016, ISBN: 978-17-60-46061-7, Acknowledgements.
  42. ^ Fulvio Fusco, L’ammaliatrice di Kaunas, Youcanprint, 2014, ISBN: 978-88-91-16905-1, p.30.
  43. ^ Charles W. Ingrao, Franz A. J. Szabo, The Germans and the East, Purdue University Press, 2008, ISBN: 978-15-57-53443-9, p.262.
  44. ^ Lithuania. Užsienio reikalų ministerija. (). Documents diplomatiques. Conflit Polono-Lituanien. Questions de Vilna 1918–1924 (în franceză). Kaunas. p. 440. 
  45. ^ Vilkelis, Gintautas (2006). Lietuvos ir Lenkijos santykiai Tautų Sąjungoje (in Lithuanian). Versus aureus. pp. 81–83. ISBN: 9955-601-92-2.
  46. ^ a b Senn, Alfred Erich (septembrie 1962). „The Formation of the Lithuanian Foreign Office, 1918–1921”. Slavic Review (ed. 21). Cambridge University Press. pp. 500–507. O victorie bolșevică asupra polonezilor ar fi însemnat cu siguranță o mișcare a comuniștilor lituanieni, susținută de Armata Roșie, pentru răsturnarea guvernul naționalist lituanian... Kaunas, de fapt, și-a plătit independența odată cu pierderea Vilnei. 
  47. ^ Erich, Senn Alfred (). Lietuvos valstybės atkūrimas 1918-1920 (în lituaniană). p. 163. Dacă polonezii nu opreau atacul sovietic, Lituania ar fi căzut în mâinile sovieticilor... Victoria poloneză îi costă lituanienilor orașul Wilno, dar a salvat Lituania însăși. 
  48. ^ Rukša, Antanas (). Kovos dėl Lietuvos nepriklausomybės (în lituaniană) (ed. 3). Lietuvių Karių veteranų sąjunga "Ramovė". p. 417. În vara anului 1920, Rusia pregătea o revoluție comunistă în Lituania... Din acest dezastru Lituania a fost salvată de miracolul de pe Vistula. 
  49. ^ Rudokas, Jonas (). „Józef Piłsudski - wróg niepodległości Litwy czy jej wybawca?”. pogon.lt (în poloneză). Veidas. Arhivat din original la . Accesat în . 

Legături externe

modificare
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Republica_Lituaniei_Centrale&oldid=15714094