Romulus Zăroni

Romulus Zăroni
Romulus Zaroni.jpg
Date personale
Născut Modificați la Wikidata
Decedat (56 de ani) Modificați la Wikidata
Ocupațiefuncționar public[*] Modificați la Wikidata

Romulus Zăroni (n. 18 aprilie 1906, Nădăștia de Sus – d. 25 octombrie 1962, București) a fost Ministrul agriculturii și domeniilor în Guvernul Petru Groza (1) (6 martie 1945 - 30 noiembrie 1946), după care Ministrul cooperației în Guvernul Petru Groza (2) (1 decembrie 1946 - 29 decembrie 1947) și Guvernul Petru Groza (3) (30 decembrie 1947 - 14 aprilie 1948).

StudiiModificare

După ce a absolvit școala primară de șapte ani în satul natal, a urmat Liceul „Decebal” din Deva, apoi o Școală Tehnică Agricolă în Germania. La vârsta de 50 de ani, în calitate de ministru al Agriculturii și Domeniilor, a urmat Facultatea de Agronomie, cursuri fără frecvență, la București. Corneliu Coposu, care l-a cunoscut pe Romulus Zăroni, spunea despre el că era un "chiabur de mâna întâi", că avea o bibliotecă impresionantă pentru un țăran, cu 700-800 de volume de cultură generală, politică și agronomie, că a făcut un liceu german de specialitate și că vorbea și citea fluent germana. Avea o „fermă model” la vremea respectivă, dotată cu unelte și animale, lucra pământul după reguli agrotehnice și obținea rezultate după măsură.[1]

Reforma agrarăModificare

Prin Decretul-lege nr. 187 din 23 martie 1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, act publicat în Monitorul Oficial nr. 68 bis din 23 martie 1945, semnat de regele Mihai și contrasemnat de Ministrul agriculturii și domeniilor Romulus Zăroni, pământul expropriat și trecut asupra Statului era împărțit la plugari pentru completarea lotului de 5 ha, prin această lege urmărindu-se împroprietărirea plugarilor fără pământ sau cu pământ sub acest lot.[2], [3]

În Raportul ministrului Agriculturii, Romulus Zăroni, adresat regelui, pe marginea decretului-lege în discuție, se preciza, între altele: „înfăptuirea reformei agrare prin decretul-lege de față constituie îndeplinirea unui comandament național economic și social... Pământul dat în virtutea acestui decret-lege trece în proprietatea individuală a țăranilor împroprietăriți. Prin aceasta se va consolida gospodăria țărănească, se vor îmbunătăți condițiunile de viață, tocmai pentru categoriile cel mai lipsite din rândul țărănimii… Prin justa aplicare a decretului de față se soluționează una din problemele de bază ale României și se deschid pentru o importantă parte a țărănimii noastre noi perspective de viață”.

Perioada colectivizăriiModificare

În ciuda împroprietăririi, din 1949 s-a trecut la colectivizarea agriculturii. Romulus Zăroni, fostul ministru al agriculturii, a fost primul care a avut necazuri în familie cu ocazia colectivizării. Nevasta lui s-a opus să se înscrie cu pământul în colectivă. Dar linia partidului trebuia urmată. Atunci Zăroni a divorțat și a luat o „răsăriteancă", care nu avea pământ și era obișnuită cu „viața și munca în colectiv".[4]

Implicat în eliberarea medicului Uzinei CălanModificare

Un episod mai puțin cunoscut pentru cei mai mulți îl reprezintă cel din 1948, când medicul Uzinei Călan, Emil Rațiu, era arestat. Romulus Zăroni a făcut o adresă către primul ministru Petru Groza, la care a anexat un memoriu al muncitorilor de la Uzinele Călan. Medicul a fost eliberat, dar a fost împușcat mortal în decembrie 1952 când încerca să treacă granița în Iugoslavia. [5]

Anton Rațiu, înalt funcționar în Ministerul de Interne și membru în lotul Lucrețiu Pătrășcanu, spune în cartea sa de memorii, cu referire la fratele său, Anton Rațiu: „Romulus Zăroni, ajuns la București, a făcut o adresă către primul ministru, la care a anexat memoriul muncitorilor de la Uzinele Călan, pentru eliberarea lui Emil Rațiu.”[6]

„„Romulus Zăroni, ajuns la București, a făcut o adresă către primul ministru, la care a anexat memoriul muncitorilor, a făcut o altă adresă, de data aceasta către Ministerul Afacerilor Interne, prin care se solicita eliberarea fratelui meu. Adresa primului ministru, împreună cu adresa ministrului Zăroni și memoriul muncitorilor de la Uzinele Călan, au ajuns la mine. Cu actele respective m-am prezentat la Teohari Georgescu. Eliberarea a fost ordonată imediat.””
— Anton Rațiu. [7]

Activitatea publicisticăModificare

În 1937, Romulus Zăroni a publicat volumul De ce nu trebuie să fie plugarul român fascist. Scriitorul, traducătorul și dramaturgul de origine ucraineană Ilie Constantinovschi scria o recenzie în Scânteia despre volumul său „de câteva zeci de file, în care într-o limbă simplă sunt trecute prin judecata bunului simț țărănesc și a logicei populare sănătoase.” Despre celelalte capitole: „dreapta și stânga”, „stările de la noi”, „partidele politice”, „dictatura și deviza ei”, „plugarul în țările fascismului”, „ce să facem?” sau „ce este Frontul Plugarilor?” Ilie Constantinovschi afirma că „ar putea servi drept îndreptar, nu numai plugarilor cărora le este adresată.” [8]

A colaborat la ziarul Horia, oficios al Frontului Plugarilor, unde a publicat, pe lângă diverse articole, și poezii.[9]

Cărți publicateModificare

  • De ce nu trebuie să fie plugarul român fascist, Tipografia Viața creștină, Cluj, 1937.[10]

NoteModificare

Lectură suplimentarăModificare

  • D. Șandru, Reforma agrară din 1945 în România, Editura Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, 2000.
  • Gheorghe I. Ioniță, Gheorghe Țuțui, Frontul Plugarilor: 1933-1953, Institutul de Studii Istorice și Social-Politice de pe Lîngǎ C.C. al P.C.R., 1970.
  • Mihail Romniceanu, Nicolae Stroescu-Stînișoară, Nicolae Florescu, Nicolae Magherescu, Zece luni în Guvernul Groza: documente, memorii, note, Editura „Jurnalul Literar”, 2003.
  • Petru Groza, Ion Iovan, Adina Kenereș, Adio lumii vechi! Memorii, Editura Compania, 2003.
  • Stelian Neagoe, Istoria guvernelor României, Editura Machiavelli, 1995.

Vezi șiModificare

Legături externeModificare