Son huasteco
Origini stilisticecântece de folclor mexicane și fandango spaniol
Origini culturaleSecolul 19, Regiunea Huasteca, Mexic
Instrumente tipiceQuinta huapanguera, Jarana, vioara, chitară
PopularitateRepublica Mexicană
Subgenuri
Huapango
Alte subiecte
Charro - Jarabe tapatío - Zapateado-Mariachi

Son huasteco este unul din cele opt stiluri de muzică mexicană, original din regiunea huasteca din nord-estul Mexicului și care cuprinde șase state: Hidalgo, Veracruz, Tamaulipas, San Luis Potosí, și o mică porțiune din Querétaro (Sierra Gorda). Este cunoscut încă din secolul al 19-lea, având influențe din muzica spaniolă, africană și indigenă[1]. Prezența muzicii mexicane are urme din epoca colonială, conform cercetătorului Manuel Álvarez Boada [2].

Trío Huapango de Veracruz la Museo Nacional de la Acuarela Alfredo Guati Rojo în Ciudad de México

De obicei este interpretat de un Trio Huasteco compus dintr-o guitarra quinta huapanguera (instrument asemănător unei chitare cu opt corzi), o Jarana huasteca și o vioară. Cântăreții folosesc foarte des registrul falset. La cântecele huasteco de remarcat este stilul viu colorat al părților virtuoase interpretate la vioară, totuși stilul fiind difert de la o zonă la alta. Ritmul melodiei este dat de bătaia din picioare a dansatorilor (Zapateado), pe o placa de lemn sau un mic podium creat pentru acest scop. Un rol important îl joacă improvizația în acest gen de muzică, interpreții creându-și singuri textele și aranjându-le într-n repertoriu standard. Cântece tipice de son huasteco sunt "Cielito lindo", "La huazanga", "La sirena", "El querreque" și "La cigarra".[3]

Genuri înrudite sunt Son Jarocho și Fandangoul spaniol.

Referințe

modificare
  1. ^ LNO ©, Last Night in Orient-. „Ballet Folklórico de la Universidad Veracruzana: "Raíces de Veracruz" / 80 aniversario PBA / México” (în franceză). Last Night in Orient. Accesat în . 
  2. ^ "La música popular en la huasteca veracruzana" (1985)
  3. ^ The Garland Handbook of Latin Music, Volume 1 By Dale Alan Olsen, Daniel Edward Sheeh p. 190