Tamara Nina Arbore

Tamara Nina Arbore (n. 8 octombrie 1889, Tecuci [1], după alte surse la București [2] - d. 7 martie 1942, București) a fost o pictoriță, maestru de artă bisericească și decorativă, cunoscută pentru lucrările ei de natură statică. Registrul tematic al artistei este restrâns, abordând cu predilecție compoziții cu portret, naturi statice și rareori peisaje (totdeauna urbane). Stilul abordat, în esență eclectic, se revendică de la fovism, expresionism, noua obiectivitate, noul clasicism, iar uneori recurge la stilizări decorative de tip post-bizantin.[3]

BiografieModificare

Tatăl ei, Zamfir Arbore-Rally și sora ei mai mare, Ecaterina, erau amândoi cunoscuți activiști politici. Ecaterina de asemenea figurează în paginile enciclopediilor ca autoare a unor studii medicale profunde și versuri. A luat primele lecții de artă de la Nicolae Vermont, în timp ce frecventa școlile publice din București. În 1906, s-a înscris la Academia de Arte Frumoase din München, unde a studiat cu Friedrich Fehr (de) și Angelo Jank. După ce și-a terminat studiile, a plecat la Paris, unde face parte astfel din ultima promoție a școlii faimosului pictor francez, care a imortalizat ia românească în celebra „La Blouse Roumaine“.[4] Din autoportretul pe care l-a semnat, se poate vedea cu claritate că Henri a creat pictura inspirat de frumoasa basarabeancă. [5]

ActivitateModificare

După studiile de la Paris, se întoarce la București, unde și-a organizat prima expoziție personală. Împreună cu prietenele ei, Cecilia Cuțescu-Storck și Olga Greceanu, ea a creat "Grupul celor trei doamne” [6], o contrapondere la "Grupul celor patru", format din Nicolae Tonitza, Francisc Șirato, Ștefan Dimitrescu și Oscar Han. În 1916, alături de Olga Greceanu și Cecilia Cutescu-Storck, artista a înființat ”Asociația femeilor pictore și sculptore”, asociație prin intermediul căreia se organizau expoziții care promovau numeroase femei ce au reușit săși expună public lucrările în perioada interbelică. Asociația era patronată de către Casa Regală a României prin Regina Elisabeta și mai apoi de către Regina Maria.[7]

Distincții și PatroniModificare

Multe din picturile Ninei au fost cumpărate de Alexandru Bogdan-Pitești, un critic remarcabil, poet și colecționar de artă, care a scris pe larg despre lucrările ei, comparându-le cu arta bizantină clasică și cu lucrările din perioada Quattrocento cunoscută și sub numele de Renașterea timpurie, perioadă în care se afirmă principiile umaniste. În anul 1929 a fost distinsă cu Diploma de onoare cl. I în cadrul Expoziției Internaționale de Arte Plastice de la Barcelona, Spania. [8]

PublicațiiModificare

Artista este foarte cunoscută datorită gravurilor cu tematica socială precum și a desenelor sale foarte expresive cu care a ilustrat revista ”Cuvântul liber”, ce apărea în perioada interbelică. De asemenea multe dintre desenele sale au apărut și în revista ”România muncitoare” precum și în alte publicații periodice.[9]

Istoriograful, scriitorul și publicistul român Lucian Predescu, în ”Enciclopedia Cugetarea”, o descrie altfel: ”...pictoriță, n. 1887. Fiica lui Zamfir A. Studiile la Paris. Are desene în alb și negru. Numeroase reviste și publicațiuni sunt ilustrate de ea. Talentată în arta decorativă și pictură bisericească: pictarea Catedralei ort. rom. din Constanța (1936).”[10] Cei 2000de metri pătrați de pictură murală îi aduc consacrarea, Nina Arbore înscriindu-se printre cele mai remarcabil nume ce practicau acest gen în România. Revista ”Adevărul literar și artistic”, prin corespondentul său Tache Soroceanu, consemna în numărul din 31 octombrie 1937: ”Nina Arbore a avut de la începuturile existenței ei pictoricești îndemn spre suprafețele largi de culoare și liniile simbolice. I s-a dat, în fine, posibilitatea să-și arate întreaga măsură a talentului ei de decorare, încredințându-i-se zugrăvirea Bisericii ”Sfinții Constantin și Elena” din Constanța. Aș putea spune că blânda fiică a lui Zamfir Arbore, așa de modestă totdeauna, așteptând o zi a ei, a ajuns la cea mai mare izbândă: s-a găsit pe ea însăși...Căci păstrând canoanele stilului bizantin, Nina Arbore a făcut opera de înnoitor, operă personală.”[11]

Timp de mai mulți ani Nina a participat la expoziții coordonate de societatea artistică din Basarabia. Ea a fost și profesoară la Academia de Arte Decorative, fondată de M. H. Maxy. După executarea sorei Ecaterina Arbore-Rally în 1937, s-a retras din viața publică. Moartea ei pare să fi fost rezultatul unui accident. Alături de Nina s-a aflat pe schele și zugravul de biserici Virgil Manoliu. Au realizat un stil al picturii în fresco-secco, elegant, sobru, în tonuri închise, poleit cu foilță de aur de 24 de karate.[12]

NoteModificare

  1. ^ Colesnic, Iurie (). În lumea asta sunt femei.. Cartier. p. 31. 
  2. ^ Marcu, George. Femei de seamă din istoria României. p. 46. 
  3. ^ MC. „Arbore Nina”. Accesat în 16/05/12.  Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
  4. ^ Sinziana Ionescu. „O româncă, ultima ucenică a marelui Matisse. Nina Arbore a pictat pe aur o biserică monumentală din Constanța”. Accesat în 24/03/18.  Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
  5. ^ Aurelia Lapusan. „Povestea unei pictorite, scrisa cu penelul pe peretii bisericii”. Accesat în 24/03/18.  Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
  6. ^ MC. „Arbore Nina”. Accesat în 16/05/12.  Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
  7. ^ „Viata si opera Ninei Arbore”. Accesat în 24/03/18.  Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
  8. ^ g1b2i3. „Nina Arbore (8 octombrie 1889 – 7 martie 1942), pictoriță și graficiană româncă”. Accesat în 08/10/11.  Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
  9. ^ „Viata si opera Ninei Arbore”. Accesat în 24/03/18.  Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
  10. ^ Colesnic, Ion (). În lumea asta sunt femei.. Cartier. p. 31. 
  11. ^ Colesnic, Iurie (). În lumea asta sunt femei.. Cartier. p. 34. 
  12. ^ Aurelia Lapusan. „Povestea unei pictorițe, scrisă pe pereții bisericii”. Accesat în 24/03/18.  Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)

BibliografieModificare

  • Ecaterina Țarălungă, Enciclopedia identității românești, Editura Litera, București, 2011
  • George Marcu. Femei de seamă din România. De ieri și de azi, Editura Meronia, București, 2017