Deschide meniul principal
  • Ficțiune, când naratorul este altul decât autorul. Naratorul se poate exprima folosind prima persoană (Străinul de Albert Camus), a doua persoană (Modificarea de Michel Butor), a treia persoană (Călătorie la capătul nopți de Louis Ferdinand Celine).
  • Autobiografie, când naratorul este chiar autorul, și vorbește despre viața sa. (Confesiunile de Jean-Jacques Rousseau).
  • Biografie, când autorul povestește viața unui personaj care a existat.
    • Biografie romanțată, unde evenimente reale sunt puse în relief printr-o reconstituire sub formă de povestire.(Napoleon de Max Gallo)
    • Biografie factuală, unde nu există decât o povestire a evenimentelor și o analiză făcută de autor a biografiei despre viața și opera autorului a cărui viață o destăinuie.(Romain Gary, cameleonul de Myriam Anissinov).
  • Autoficțiune,[1] când autorul pretinde a fi naratorul, povestind fapte in mare parte ne-reale sau excesiv romanțate, de fapt probabil mai "liber inspirate". (Catherine Millet)

Un roman poate fi desigur istoric (context real) și fictiv (personaj fictiv și real în situații imaginate de autor: Memorii de Mike Mc Quay).

Categoriile de roman sunt discutabile și discutate, romanul fiind însuși o categorie de carte greu de definit. Cele patru tipuri prezentate mai sus sunt deja foarte arbitrare, cel de-al patrulea putând fi asimilat primului, ca unei sub-părți a noului roman pentru că "se joacă" cu cititorul în legătură cu faptul că un text spune în același timp și adevărul și contrariul său. Astfel încât remarca asupra persoanei căreia autorul se exprimă nu are nimic special propriu ficțiunii.

Se poate pune de asemenea următoarea întrebare: un roman care ar fi scris numai în text alexandrin este el un roman sau un poem? Este cazul Iliadei lui Homer.

Un roman poate fi (de multe ori este cazul) o serie de acțiuni punând în situație personaje. Jean Guenot definește romanele ascendente și non-ascendente. Primele, prin analogie cu orgasmul masculin, cuprinde punctul culminant (climaxul, punctul cel mai înalt) al deznodamântului ca o cheie a vârfului de schelet al romanului. Următoarele, prin analogie cu orgasmul feminin, cuprind mai multe puncte culminante, între care sunt intercalate momente de repaus.

O definiție prin opoziție a romanului, ar fi că un roman nu este un eseu pentru că el nu demonstrează, nu este o nuvelă pntru că nu accentuează un punct de balansare a acțiunii și câtuși de puțin a personajului, nici poem pentru că nu evocă imagini printr-o frază ritmată, rimată sau cu rimă imperfectă.

Astfel încât un roman poate fie să conțină toate aceste stiluri, fie să le excludă pe toate.

Pentru Milan Kundera, romanul nu trebuie să judece, morala romanului constă în absența acesteia: faptele sunt prezentate la libera apreciere a autorului.

ReferințeModificare