Terapie cu urină
Terapia cu urină sau uroterapia (sau urinoterapia, Shivambu, uropatia[a] sau terapia cu auto-urină) reprezintă în medicina alternativă folosirea urinii umane în scopuri medicinale sau cosmetice, inclusiv consumul propriei urine și masajul pielii sau gingiilor cu urina proprie. Nu există dovezi științifice care să susțină afirmațiile în ce privește valențele benefice asupra sănătății, ale acestei metode. Pe de altă parte, ingestia de urină se poate dovedi periculoasă pentru cei care practică urinoterapia și poate conduce uneori la alterarea semnificativă a sănătății.
| Medicină alternativă | |
 Probă de urină umană | |
| Domenii medicale asociate | Terapie naturistă |
|---|---|
Efecte asupra sănătății umane
modificareNu există dovezi științifice care să susțină folosirea urinii netratate cu scop terapeutic.[1][2][3][4][5] Potrivit Societății Americane de Oncologie, „dovezile științifice disponibile nu susțin afirmațiile conform cărora, urina sau ureea administrate sub orice formă ajută pacienții cu cancer”.[6]
Pe de altă parte, ingestia de urină se poate dovedi periculoasă pentru cei care practică urinoterapia și poate conduce la probleme grave, deoarece în fapt, astfel, sunt reingerate produse toxice, care, au fost normal evacuate deoarece se aflau în exces, în organism. În speță, practicarea regulată a urinoterapiei poate conduce la aceleași efecte ca cele pe care le generează insuficiența renală. Practica respectivă poate duce, de asemenea, prin reingerarea sării normal eliminate prin urină, la alterarea echilibrului sării în organism, drept efect al excesul de aport determinat de urinoterapie.[7] În practică este de remarcat că aceasta accentuează deshidratarea, drept care manualele Armatei SUA nu recomandă o astfel de tehnică în situații în care se pune problema supraviețuirii.[8]
Mai mult, folosirea urinii ca și tratament alternativ poate provoca infecții copiilor, datorită frecventelor tulpini de microorganisme patogene cu profil enteral multidrog rezistente, existente în urina copiilor care asupra cărora se aplică această tehnică de medicină alternativă.[9]
Similar, în cazul ingestiei unor medicamente, consumul propriei urini poate altera dozajul acestora datorită excreției lor urinare, iar a consuma urina altcuiva poate introduce în propriul organism medicamente străine.[8]
Este de remarcat că, în anul 2016, Asociația chineză pentru terapie cu urină a fost inclusă pe o listă a organizațiilor ilegale de către Ministerul Afacerilor Civile (din China).[10]
Note
modificareReferințe
modificare- ^ Gardner, Martin (). Did Adam and Eve Have Navels?: Debunking Pseudoscience. New York: W.W. Norton & Company. pp. 92–101. ISBN 0-393-32238-6.
- ^ Robert Todd Carroll (). „Urine Therapy”. The skeptic's dictionary: a collection of strange beliefs, amusing deceptions, and dangerous delusions. Accesat în .
- ^ Christopher Middleton (). „A wee drop of amber nectar”. The Daily Telegraph. London. Arhivat din original la .
- ^ Why You Definitely Shouldn't Drink Your Own Pee, Gizmodo, 22 Oct 2014
- ^ Maxine Frith (). „Urine: The body's own health drink?”. The Independent. Accesat în .
- ^ „Urotherapy”. American Cancer Society(d). noiembrie 2008. Arhivat din original la .
- ^ Pr Christian Combe, Président de la Société Francophone de Néphrologie Dialyse Transplantation (), „L'urinothérapie : une « auto-intoxication » - A la une - Destination Santé”, Destination Santé, accesat în
- ^ a b *** (), „Is Drinking Urine Good for You? Benefits, Risks, and More”, Healthline, accesat în
- ^ Ogunshe, Adenike Adedayo O; Fawole, Abosede Oyeyemi; Ajayi, Victoria Abosede (). „Microbial evaluation and public health implications of urine as alternative therapy in clinical pediatric cases: health implication of urine therapy”. Pan African Medical Journal. 5 (1). doi:10.4314/pamj.v5i1.56188. ISSN 1937-8688. PMC 3032614
. PMID 21293739. Accesat în .
- ^ Mu, Natalie (). „Group that advocates drinking urine still active despite being ruled illegal”. South China Morning Post(d). Accesat în .
Lectură suplimentară
modificare- „Urine therapy”, Martin Gardner, Skeptical Inquirer, mai-iunie 1999.