Wikipedia

Urs

familie de mamifere
(Redirecționat de la Urs (animal))

Urșii sunt mamifere omnivore din familia Ursidae aparținând subordinului Caniformia. Deși există doar opt specii de urși, aceștia sunt răspândiți, apărând într-o mare varietate de habitate în toată emisfera nordică și parțial în emisfera sudică. Se găsesc în America de Nord, America de Sud, Europa și Asia. Caracteristicile comune ale urșilor moderni includ corpuri mari cu picioare îndesate, bot lung, urechi mici rotunjite, păr aspru, labe plantigrade cu cinci gheare neretractibile și cozi scurte.

Ursidae
Fosilă: Eocenul superior - Recent
Urs brun (Ursus arctos)
Clasificare științifică
Regn: Animalia
Încrengătură: Chordata
Subîncrengătură: Vertebrata
Clasă: Mammalia
Ordin: Carnivora
Subordin: Caniformia
Infraordin: Arctoidea
Familie: Ursidae
G. Fischer de Waldheim
1817
Subfamilii

daggerAmphicynodontinae
daggerHemicyoninae
daggerUrsavinae
daggerAgriotheriinae
Ailuropodinae
Tremarctinae
Ursinae

Modifică text Consultați documentația formatului

În timp ce ursul polar este în mare parte carnivor, iar ursul panda se hrănește aproape în întregime cu bambus, celelalte șase specii sunt omnivore, cu diete variate. Cu excepția cuplurilor în timpul curtarii și a mamelor cu puii lor, urșii sunt în general animale solitare. Pot fi diurni sau nocturni și au un excelent simț al mirosului. În ciuda constituției lor greoaie și a mersului stângace, ei sunt alergători, cățărători și înotători experți. Urșii folosesc adăposturile naturale, cum ar fi peșterile și copacii scorburoși, drept bârloguri; majoritatea speciilor petrec iarna în interiorul bârlogului într-o lungă perioadă de hibernare, care poate ajunge până la 100 de zile.

Urșii au fost vânați încă din timpuri preistorice pentru carnea și blana lor; au fost folosiți în lupte și alte forme de divertisment, cum ar fi să danseze. Cu prezența lor fizică puternică, ei joacă un rol proeminent în arte, mitologie și alte aspecte culturale ale diferitelor societăți umane. În vremurile moderne, urșii au fost supuși unei presiuni din cauza invadării habitatelor lor și a comerțului ilegal cu părți din urși. IUCN enumeră șase specii de urși ca fiind vulnerabile sau pe cale de dispariție și chiar specia cea mai puțin îngrijorătoare, cum ar fi ursul brun, este expusă riscului de dispariție în anumite țări. Braconajul și comerțul internațional al acestor populații cele mai amenințate sunt interzise, dar sunt încă în desfășurare.

Etimologie

modificare

Cuvântul românesc urs este moștenit din limba latină, ursus.[1] Alte denumiri legate de urși, cum ar fi cea a infraordinului Arctoidea provine din greaca veche ἄρκτος (arktos), „urs”,[2] precum și termenii „arctic” și „antarctic”.

Numele taxonilor urșilor, cum ar fi Ursidae și Ursus, provin din latinescul Ursus (urs)/Ursa (ursoaică).[3] Prenumele feminin „Ursula”, derivat inițial din numele unui sfânt creștin, înseamnă „mica ursă” (diminutiv din latinescul ursa). În Elveția, prenumele masculin „Urs” este deosebit de popular, în timp ce numele cantonului și orașului Berna sunt derivate din Bär, cuvântul german pentru urs. Numele germanic Bernard (inclusiv Bernhardt și forme similare) înseamnă „urs curajos”, „urs robust” sau „urs îndrăzneț”.[4][5]

Cuvântul englezesc „bear” provine din engleza veche bera și aparține unei familii de nume pentru urs în limbile germanice, cum ar fi suedezul björn. În mod convențional, se spune că această formă este legată de un cuvânt proto-indo-european pentru „maro”, astfel încât „ursul” ar însemna „cel maro”.[6][7] Cu toate acestea, lingvistul Donald Ringe notează că, deși această etimologie este plauzibilă din punct de vedere semantic, nu se poate găsi un cuvânt care să însemne „maro” în această formă în proto-indo-european. El sugerează în schimb că „urs” provine din cuvântul proto-indo-european *ǵʰwḗr- ~ *ǵʰwér „animal sălbatic”.[8]

Taxonomie

modificare

Familia Ursidae este una dintre cele nouă familii din subordinul Caniformia, ordinul Carnivora. Cele mai apropiate rude în viață ale urșilor sunt pinipedele, canidele și musteloidele.[9] Urșii moderni cuprind opt specii în trei subfamilii: Ailuropodinae (monotipic cu ursul panda), Tremarctinae (monotipic cu ursul cu ochelari) și Ursinae (conținând șase specii împărțite în unul până la trei genuri, în funcție de autoritate). Analiza cromozomilor nucleari arată că cariotipul celor șase urși este aproape identic, fiecare având 74 de cromozomi, în timp ce panda uriaș are 42 de cromozomi și ursul cu ochelari 52. Aceste numere mai mici pot fi explicate prin fuziunea unor cromozomi; în plus, faptul că modelele de bandă de pe acestea se potrivesc cu cele ale speciilor ursine dar diferă de cele ale procionidelor, susține includerea acestor două specii în Ursidae mai degrabă decât în Procyonidae, unde au fost plasate de unele autorități anterioare.[10]

Filogenie

modificare

Urșii formează o cladă în cadrul Carnivora. Cladograma se bazează pe filogenie moleculara de șase gene la Flynn, 2005.[11]

Carnivora

Rețineți că, deși sunt numiți „urși” în unele limbi, panda roșii și ratonii și rudele lor apropiate nu sunt urși, ci mai degrabă musteloizi.[11]

Există două ipoteze filogenetice cu privire la relațiile dintre speciile de urși existente și fosile. Una este toate speciile de urși sunt clasificate în șapte subfamilii: Amphicynodontinae, Hemicyoninae, Ursavinae, Agriotheriinae, Ailuropodinae, Tremarctinae și Ursinae.[12][13][14][15] Mai jos este o cladogramă a subfamiliilor de urși după McLellan și Reiner (1992)[12] și Qiu și colab. (2014):[15]

Ursidae

A doua ipoteză filogenetică alternativă a fost implementată de McKenna și colab. (1997) pentru a clasifica toate speciile de urși în superfamilia Ursoidea, Hemicyoninae și Agriotheriinae fiind clasificate în familia „Hemicyonidae”.[16] În clasificarea McKenna și Bell, atât urșii, cât și pinipedele se află într-un parvordin de mamifere carnivore cunoscute sub numele de Ursida, împreună cu mamiferele extincte din familia Amphicyonidae.[16] Mai jos este cladograma bazată pe clasificarea McKenna și Bell (1997):[16]

Ursida

Filogenia speciilor de urs existente este prezentată într-o cladogramă bazată pe secvențierea completă a ADN-ul mitocondrial de Yu și colab. (2007)[17] Panda uriaș, urmată de ursul cu ochelari, sunt în mod clar cea mai veche specie. Relațiile celorlalte specii nu sunt foarte bine rezolvate, deși ursul polar și ursul brun formează o grupare apropiată.[10]

Ursidae

Caracteristici fizice

modificare

Mărime

modificare
 
 
Ursul polar (stânga) și ursul malaez, cea mai mare și, respectiv, cea mai mică specie.

Familia urșilor include cele mai masive animale terestre existente din ordinul Carnivora.[a] Ursul polar este considerat a fi cea mai mare specie existentă,[19] cu masculi adulți cântărind 350–700 de kilograme și măsurând 2,4–3 metri în lungime totală.[20] Cea mai mică specie este ursul malaez, care are o greutate de 25–65 kg și 100–140 cm în lungime.[21]

Urșii preistorici din America de Nord și de Sud cu față scurtă au fost cele mai mari specii cunoscute că au trăit. Despre cel din urmă s-a estimat că avea o greutate de 1.600 kg și o înălțime de 3,4 m.[22][23] Greutatea corporală variază de-a lungul anului la urșii din climatul temperat și arctic, deoarece aceștia acumulează rezerve de grăsime vara și toamna și pierd în greutate în timpul iernii.[24]

Morfologie

modificare
 
Ghearele de grizzly sunt mai lungi decât ale unui urs negru american și sunt adaptate pentru săpat.

Urșii sunt în general animale voluminoase și robuste, cu cozi scurte. Sunt dimorfi sexual în ceea ce privește dimensiunea, masculii fiind de obicei mai mari.[25][26] Speciile mai mari tind să prezinte niveluri crescute de dimorfism sexual în comparație cu speciile mai mici.[26] Bazându-se pe putere mai degrabă decât pe viteză, urșii au membre relativ scurte, cu oase groase pentru a-și susține volumul. Omoplatul și pelvisul sunt în mod corespunzător masive. Membrele sunt mult mai drepte decât cele ale felinelor întrucât nu este nevoie ca ei să se flexeze în același mod din cauza diferențelor de mers. Membrele anterioare puternice sunt folosite pentru a prinde prada, pentru a excava bârlogurile, pentru a dezgropa animale ascunse în vizuini, pentru a răsturna stâncile și buștenii pentru a localiza prada și a lovi animale mari.[24]

Spre deosebire de majoritatea carnivorelor terestre, urșii sunt plantigrazi. Își distribuie greutatea către picioarele din spate, ceea ce le face să pară greoaie când merg. Sunt capabili de explozii de viteză, dar obosesc curând și, ca rezultat, se bazează mai mult pe ambuscadă decât pe urmărire. Urșii pot sta pe picioarele din spate și pot sta drept, cu un echilibru remarcabil. Labele lor din față sunt suficient de flexibile pentru a prinde fructe și frunze. Ghearele neretractabile ale urșilor sunt folosite pentru săpat, cățărat, ruperea și prinderea prăzii. Ghearele de la picioarele din față sunt mai mari decât cele din spate și pot fi o piedică atunci când se cațără în copaci. Urșii negri sunt cei mai arborici dintre urși și au cele mai scurte gheare. Panda este unică prin faptul că are o extensie osoasă pe încheietura picioarelor din față, care acționează ca degetul mare și este folosit pentru prinderea mugurilor de bambus în timpul hrănirii.[24]

 
Urșii pot sta drept, cu un echilibru remarcabil.

Blana urșilor este alcătuită din fire lungi de păr, care formează un înveliș de protecție, și din fire scurte și dense de păr, care formează un strat izolator ce captează aerul aproape de piele. Urșii polari au fire de păr goale, translucide, care captează căldură de la soare și o conduce la pielea de culoare închisă de dedesubt. Au un strat gros de grăsime pentru izolare suplimentară, iar tălpile picioarelor au o pernă densă de blană.[24] În timp ce urșii tind să aibă o culoare uniformă, unele specii pot avea semne pe piept sau pe față, iar panda uriaș are o blană alb-negru.[27]

Urșii au urechi mici și rotunjite, astfel încât să minimizeze pierderile de căldură, dar nici auzul și nici vederea nu sunt deosebit de acute. Spre deosebire de multe alte carnivore, aceștia au capacitatea de a vedea culorile, poate pentru a-i ajuta să distingă fructele și nucile coapte. Sunt unici printre carnivore prin faptul că nu au mustăți sensibile la atingere pe bot; cu toate acestea, au un excelent simț al mirosului, mai bun decât cel al câinelui sau, posibil, al oricărui alt mamifer. Folosesc mirosul pentru a se semnala unul altuia (fie pentru a-i avertiza pe rivali, fie pentru a detecta perechea) și pentru a găsi mâncare. Mirosul este principalul simț folosit de urși pentru a-și localiza cea mai mare parte a hranei și au amintiri excelente, care îi ajută să se mute în locurile în care au găsit hrană înainte.[24]

 
Craniu de urs brun

Craniul urșilor este masiv, oferind ancorare pentru puternicii mușchi ai maxilarului. Caninii sunt mari, dar adesea sunt utilizați pentru afișare, iar molarii sunt plați și folosiți la zdrobirea hranei. Spre deosebire de majoritatea celorlalți membri ai carnivorelor, urșii au dinți carnasiali relativ nedezvoltați, iar dinții lor sunt adaptați pentru o dietă care include o cantitate semnificativă de materie vegetală.[24] Chiar și în cadrul unei specii apar variații considerabile în formula dentară. Acest lucru poate indica faptul că urșii sunt încă în proces de evoluție de la o dietă în care mănâncă în principal carne la una predominant erbivoră. Urșii polari au dinții asemănători carnasierelor, deoarece dieta lor s-a reîntors la cea a carnivorelor.[28] Structura laringelui urșilor pare a fi cea mai primitivă caniforme.[29] Ei posedă pungi de aer conectate la faringe care le pot amplifica vocalizările.[30]

Urșii au un sistem digestiv destul de simplu, tipic pentru carnivore, cu un singur stomac, intestine scurte nediferențiate și fără cecum.[31][32] Chiar și panda uriaș erbivor are încă sistemul digestiv al unui carnivor, precum și gene specifice carnivorelor. Capacitatea sa de a digera celuloza este atribuită microbilor din intestinul său.[33] Urșii trebuie să petreacă mult timp hrănindu-se pentru a obține suficientă hrană din vegetale. Panda, în special, petrece 12-15 ore pe zi hrănindu-se.[34]

Distribuție și habitat

modificare

În prezent urșii se mai găsesc în șaizeci de țări, în principal în emisfera nordică și sunt concentrați în Asia, America de Nord și Europa. O excepție este ursul cu ochelari; originară din America de Sud, locuiește în regiunea andină.[35] Arealul ursului malaez se extinde sub ecuator în Asia de Sud-Est.[36] Ursul Atlas, o subspecie a ursului brun, trăia în Africa de Nord, din Maroc până în Libia, dar a dispărut în jurul anilor 1870.[37]

Cea mai răspândită specie este ursul brun, care apare din Europa de Vest spre est prin Asia până în zonele de vest ale Americii de Nord. Ursul negru american este limitat la America de Nord, iar ursul polar este limitat la Marea Arctică. Toate speciile de urși rămase sunt asiatice.[35]

Ele apar într-o gamă largă de habitate care includ pădurea tropicală de câmpie, păduri de conifere, păduri de foioase, prerii, stepe, pajiști montane, versanți alpini, tundra arctică și, în cazul ursului polar, sloiuri de gheață.[35][38] Urșii își pot săpa bârlogurile pe dealuri sau pot folosi ca adăpost peșteri, bușteni găunoși și vegetație densă.[38]

Comportament și ecologie

modificare
 
Urme de urs negru american

Urșii bruni și negri americani sunt în general diurni, ceea ce înseamnă că sunt activi în cea mai mare parte în timpul zilei, deși ei pot merge pe distanțe lungi noaptea.[39]

Alte specii pot fi nocturne, active pe timp de noapte, deși femelele cu pui se pot hrăni mai mult în timpul zilei pentru a evita competiția și prădătorii nocturni.[40] Urșii sunt animale solitare și sunt considerate a fi cele mai asociale dintre toate carnivorele. Singurele momente în care urșii sunt întâlniți în grupuri sunt mamele cu pui sau perioadele ocazionale de hrană bogată (cum ar fi curele de somon).[41][42] Cu simțul lor acut al mirosului, urșii pot localiza carcasele de la câțiva kilometri distanță. Ei se folosesc de simțul mirosului pentru a localiza hrana, pentru a întâlni perechea, pentru a evita rivalii și pentru a-și recunoaște puii.[24]

Hrănire

modificare
 
Ursul panda hrănindu-se cu bambus.

Majoritatea urșilor sunt omnivori oportuniști și consumă mai multă materie vegetală decât animală. Ei mănâncă orice, de la frunze, rădăcini și fructe de pădure până la insecte, hoituri, carne proaspătă și pește și au un sistem digestive și dinți adaptați unei astfel de diete.[35] La extreme se află ursul panda aproape în întregime erbivor și ursul polar în mare parte carnivor. Cu toate acestea, toți urșii se hrănesc cu orice sursă de hrană care devine disponibilă sezonier.[34] De exemplu, urșii negri asiatici din Taiwan consumă un număr mare de ghinde atunci când acestea sunt comune și trec la copitate în alte perioade ale anului.[43]

Când caută plante, urșii aleg să le mănânce în stadiul în care sunt cele mai hrănitoare și digerabile, evitând de obicei ierburile, rogozurile și frunzele mai în vârstă.[32][34] Prin urmare, în zonele temperate mai nordice, pășunatul este mai frecvent la începutul primăverii și mai târziu devine mai restrâns.[44] A ști când plantele sunt coapte pentru a fi mâncate este un comportament învățat.[34] Ei caută fructele de pădure în tufișuri sau în vârful copacilor și încearcă să maximizeze numărul de fructe de pădure consumate față de frunziș.[44] Toamna, unele specii de urși se hrănesc cu cantități mari de fructe fermentate natural, ceea ce le afectează comportamentul.[45] Urșii mai mici se cațără în copaci după ghinde.[46] Urșii bruni, cu abilitățile lor puternice de săpat, mănâncă de obicei rădăcini.[44] Dieta ursului panda constă în peste 99% din bambus,[47] din 30 de specii diferite. Fălcile sale puternice sunt adaptate pentru zdrobirea tulpinilor dure ale acestor plante, deși preferă să mănânce frunzele mai hrănitoare.[48][49] Bromeliaceele pot reprezenta până la 50% din dieta ursului cu ochelari, care are și fălci puternice pentru a le mușca.[50]

 
Urs brun american hrănindu-se cu pești.

Ursul buzat nu este la fel de specializat ca ursul polar sau panda, și-a pierdut câțiva dinți din față care se găsesc la ceilalți urși și și-a dezvoltat o limbă lungă pentru a se hrăni cu furnici, termite și alte insecte care au locuința în tuneluri sub pământ. În anumite perioade ale anului, aceste insecte pot reprezenta 90% din dieta lor.[51] Unii indivizi devin dependenți de dulciurile din gunoiul din orașele unde se generează deșeuri legate de turism pe tot parcursul anului.[52] Unele specii pot ataca cuiburile viespilor și albinelor pentru miere și insecte imature, în ciuda înțepăturilor.[53] Ursul malaez își folosește limba lungă pentru a linge atât insectele, cât și mierea.[54] Peștii sunt o sursă importantă de hrană pentru unele specii, iar urșii bruni, în special, se adună în număr mare la cursele cu somoni. De obicei, un urs se cufundă în apă și prinde un pește cu fălcile sau cu labele din față. Părțile preferate de mâncat sunt creierul și ouăle. Uneori sapă după mamiferele mici, cum ar fi rozătoarele.[55][44]

 
Urs polar hrănindu-se cu o focă pe un banc de gheață la nord de Svalbard, Norvegia. Este cea mai carnivoră specie de urs.

Ursul brun și ambele specii de urși negri prind uneori copitate mari, cum ar fi căprioare și bovide, mai ales tinere și firave.[43][56][55] Aceste animale pot fi prinse printr-o scurtă goană și ambuscadă.[44][57] Ursul polar își folosește excelentul simț al mirosului pentru a localiza o gaură prin care focile ies să respire și se ghemuiește în apropiere, așteptând ore întregi ca foca să apară.[58] Ei mănâncă în primul rând grăsimea foarte digerabilă.[59][55] Mamiferele mari sunt de obicei ucise printr-o mușcătură în cap sau gât sau (în cazul tinerilor) pur și simplu doborâtă și mutilată.[44][60] Comportamentul prădător la urși este de obicei predat puilor de către mamă.[55]

Urșii sunt cleptoparaziți prolifici, furând depozitele de hrană de la rozătoare și carcasele de la alți prădători.[32][61] Pentru speciile care hibernează, creșterea în greutate este importantă deoarece ele nu se mai hrănesc în timpul repausului de iarnă. Un urs brun poate mânca 41 kg de hrană și poate câștiga 2-3 kg de grăsime pe zi înainte de a intra în bârlog.[62]

Comunicare

modificare
 
Pui de urs panda

Urșii produc o serie de sunete vocale și non-vocale. Mormăitul, pufăitul, se fac în situații cordiale, cum ar fi între mame și pui sau cuplurile care se curtează, în timp ce bufnitul, pufnitul sau suflarea aerului se fac atunci când un individ este stresat. Sunetele de avertizare includ plescăituri, în timp ce zgomote din dinți, mârâiturile, răgetul sunt emise în întâlnirile agresive. Puii, atunci când sunt în primejdie, scâncesc, sau țipă sau strigă și pot mormăi ca un motor când sunt confortabil sau sunt alăptați.[29][63][64][65][66][67]

Urșii comunică uneori cu afișări vizuale, cum ar fi stând în picioare, ceea ce exagerează dimensiunea individului. Privirea este un act agresiv, iar semnele faciale ale urșilor cu ochelari și ale urșilor panda pot ajuta la atragerea atenției asupra ochilor în timpul întâlnirilor agresive.[68] Indivizii se pot apropia unul de celălalt mergând cu picioarele înțepenite, cu capul în jos. Dominanța între urși se afirmă prin realizarea unei orientări frontale, arătând canini, răsucirea botului și întinderea gâtului. Un subordonat poate răspunde cu o orientare laterală, întorcându-se și lasând capul în jos și stând sau întinzându-se.[42][69]

 
Puiul imită zgomotele emise de ursoaică.

Urșii pot marca teritoriul frecându-se de copaci și alte obiecte care pot servi la răspândirea mirosului lor. Acest lucru este de obicei însoțit de zgârâierea cu ghearele și mușcarea obiectului. Scoarța poate fi îndepărtată pentru a atrage atenția asupra stâlpului de marcare.[70] Se știe că ursul panda marchează obiectele cu urină și o substanță cerată din glandele lor anale.[71] Urșii polari își lasă în urmă mirosul pe urmele lor, ceea ce le permite indivizilor să se urmărească unii pe alții în vastul pustiu arctic.[72]

Reproducere și dezvoltare

modificare
 
Cuplu de urși reproducându-se

Sistemul de împerechere al urșilor a fost descris în mod diferit ca o formă de poliginie, promiscuitate și monogamie în serie.[73][74][75] În timpul sezonului de reproducere, masculii iau în seamă femelele din vecinătatea lor, iar femelele devin mai tolerante cu masculii. Un urs mascul poate vizita o femelă continuu pe o perioada de cateva zile sau săptămâni, în funcție de specie, pentru a-și testa starea reproductivă. În această perioadă de timp, masculii încearcă să împiedice rivalii să interacționeze cu partenera lor. Curtarea poate fi scurtă, deși la unele specii asiatice, perechile se pot angaja în lupte, îmbrățișări, lupte simulate și vocalize. Ovulația este indusă prin împerechere, care poate dura până la 30 de minute în funcție de specie.[74]

 
Pui de urs brun, Parcul Naional Baschiria, Rusia

Sarcina durează în mod obișnuit 6-9 luni, iar numărul puiilor de până la patru.[27] Panda pot da naștere la gemeni, dar ei pot alăpta doar un pui, iar celălalt este lăsat să moară.[76] La speciile din nord, nașterea are loc în timpul repausului de iarnă. Puii se nasc orbi și neputincioși cu cel mult un strat subțire de păr, bazându-se pe mama lor pentru căldură. Laptele femelei de urs este bogat în grăsimi și anticorpi, iar puii sunt alăptați până la un an după naștere. La 2-3 luni, puii își pot urma mama în afara bârlogului. Urșii masculi nu joacă nici un rol în creșterea puilor. Infanticidul, în care un mascul adult ucide puii altuia, a fost înregistrat la urși polari, urși bruni și urși negri americani, dar nu și la alte specii.[77] Masculii ucid puii pentru a aduce femela la estru.[78] Puii fug iar mama îi apără chiar și cu prețul vieții.[79][80][81]

La unele specii, puii pot deveni independenți în jurul primăverii următoare, deși unii pot rămâne până când femela se împerechează din nou cu succes. Urșii ating maturitatea sexuală la scurt timp după ce părăsește familia; la aproximativ 3–6 ani în funcție de specie. Masculii de urși bruni și polari din Alaska pot continua să crească până la vârsta de 11 ani.[27] Durata de viață poate varia, de asemenea, între specii. Ursul brun poate trăi în medie 25 de ani.[82]

Hibernare

modificare
Articol principal: Hibernare.

Urșii din regiunile nordice, inclusiv ursul negru american și ursul grizzly, hibernează iarna.[83][84] În timpul hibernării, metabolismul ursului încetinește, temperatura corpului său scade ușor, iar ritmul cardiac încetinește de la o valoare normală de 55 la doar 9 bătăi pe minut.[85] În mod normal, urșii nu se trezesc în timpul hibernării și pot trece toată perioada fără să mănânce, să bea, să urineze sau să își facă nevoile.[24] Un dop fecal se formează în colon și este expulzat când ursul se trezește primăvara.[86] Dacă au stocat suficientă grăsime corporală, mușchii lor rămân în stare bună.[24] Femelele de urs nasc în timpul perioadei de hibernare și sunt trezite atunci când fac acest lucru.[84]

Prădători, paraziți și agenți patogeni

modificare
 
Vânători de urși în Suedia, la începutul secolului XX.

Urșii nu au mulți prădători. Cel mai important dintre aceștia este omul, care de când a început să cultive câmpurile, a intrat din ce în ce mai mult în conflict cu aceste animale care au năvălit în recolte. De la inventarea armelor de foc, oamenii au putut să omoare urșii cu mai multă ușurință.[87] Felidele precum tigrul pot, de asemenea, să reprezinte o amenințare pentru urși,[88][89] în special pentru pui, care pot fi amenințați și de canide.[10][75]

Urșii sunt parazitați de optzeci de specii de paraziți, inclusiv protozoare unicelulare și viermi gastrointestinali, precum și viermi rotunzi și viermi plați localizați în inimă, ficat, plămâni și sânge. În exterior au căpușe, purici și păduchi. Un studiu al urșilor negri americani a găsit șaptesprezece specii de endoparaziți, inclusiv protozoarul Sarcocystis, viermele parazit Diphyllobothrium mansonoides și viermii rotunzi Dirofilaria immitis, Capillaria aerophila, sp. Physaloptera, sp. Strongyloides și alții. Dintre aceștia, D. mansonoides și C. aerophila provocau simptome patologice.[90] În schimb, urșii polari au puțini paraziți; multe specii parazite au nevoie de o gazdă secundară, de obicei terestră, iar stilul de viață al ursului polar este de așa natură încât există puține gazde alternative în mediul lor. Cu toate acestea Toxoplasma gondii a fost găsit la urșii polari, iar viermele Trichinella nativa poate provoca o infecție gravă și degradare la urșii polari mai în vârstă.[91] Urșii din America de Nord sunt uneori infectați cu un Morbillivirus asemănător cu virusul bolii canine.[92] De asemenea, sunt susceptibili la hepatita infecțioasă canină (CAV-1) și urșii negri din sălbăticie cedează rapid la encefalită și hepatită.[93]

Relația cu omul

modificare

Conservare

modificare
 
Pui de panda la Baza de cercetare a reproducerii panda din Chengdu

În vremurile moderne, urșii au fost supuși unei presiuni din cauza invadării habitatelor lor[94] și a comerțului ilegal cu părți ale corpului lor, inclusiv piața asiatică a urșilor, deși vânătoarea este acum interzisă.[95] Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (IUCN) enumeră șase specii de urși ca fiind vulnerabile;[96] chiar și cele două specii neamenințate cu dispariția, ursul brun și ursul negru american,[96] sunt expuse riscului de dispariție în anumite zone. În general, aceste două specii locuiesc în zone îndepărtate, cu o interacțiune redusă cu oamenii, iar principalele cauze non-naturale ale mortalității sunt vânătoarea, capcanele și uciderea rutieră.[97]

În multe zone ale lumii au fost adoptate legi pentru a proteja urșii de distrugerea habitatului. Percepția publică asupra urșilor este adesea pozitivă, deoarece oamenii se identifică cu urșii datorită dietei lor omnivore, abilității lor de a sta pe două picioare și importanței lor simbolice.[98] Sprijinul pentru protecția urșilor este larg răspândit, cel puțin în societățile mai bogate.[99] Ursul panda a devenit un simbol mondial al conservării. Sanctuarele de panda din Sichuan, care găzduiesc aproximativ 30% din populația de panda sălbatică, au devenit Patrimoniu Mondial UNESCO în 2006.[100] Acolo unde urșii atacă culturile sau atacă animalele, aceștia pot intra în conflict cu oamenii.[101][102] În regiunile rurale mai sărace, atitudinea locuitorilor față de aceste animale poate fi influențată mai mult de pericolele prezentate de urși și de pagubele economice pe care le produc fermierilor și păstorilor.[101]

Atacuri

modificare
 
Unele atacuri de urs au loc atunci când o ursoaică simte ceea ce ea percepe ca fiind o amenințare la adresa puilor ei.

Mai multe specii de urși sunt periculoase pentru oameni, mai ales în zonele în care s-au obișnuit cu oamenii; în altă parte, ei evită în general oamenii. Atacurile urșilor sunt rare însă pot fi fatale.[103] Urșii pot ataca oamenii ca răspuns la luarea prin surprindere, pentru apărarea puilor sau a hranei, sau chiar din motive de prădător.[104]

Prima reacție a unui urs la întâlnirea cu un om este să fugă.[105] Autorul american Fergus Charles enumeră câteva cauze posibile pentru această reacție instinctivă, fiecare fiind o speculație sau o teorie bazată mai mult pe intuiție decât pe dovezi fizice. Unii speculează că urșii își moștenesc natura precaută de acum mii de ani, când trebuiau să se ferească de carnivorele mai mari și mai periculoase.[105] Unii cred că urșii au ajuns să relaționeze prezența umană cu armele de foc sau cu alte arme de care au ajuns să se teamă.[105] Alții cred că vânătorii tind să ținteze urșii mai agresivi, lăsând astfel doar urșii mai timizi să se reproducă, creând o populație de urși mai puțin ostilă decât înainte.[105]

Una dintre cele mai periculoase situații care duce la atacuri de urs este atunci când o ursoaică percepe o amenințare la adresa puilor ei. Ursoaicele sunt foarte protectoare cu puii, dedicându-și, fără nici o participare din partea ursului mascul, mulți ani din viața lor doar pentru a-și crește puii și a-i învăța să vâneze; de aici termenul de „mamă urs” care se referă la o mamă extrem de reactivă și protectoare, în special cele care fac asta fără ajutorul îngrijirii paterne.[106]

Divertisment, vânătoare, mâncare și medicină populară

modificare
 
Dresor de urși, Anglia

Urșii în captivitate au fost folosiți ca sursă de divertisment de secole. În Europa au fost dresați să danseze[107] și folosiți în luptă cel puțin din secolul al XVI-lea. La vremea respectivă, în Southwark, un cartier al Londrei, existau cinci arene în care aveau loc lupte cu urșii: rămășițele arheologice a trei dintre acestea au supraviețuit până astăzi.[108] În toată Europă, dresorii de etnie romă de urși, numiți ursari, au trăit jucându-se și cântând cu urși încă din secolul al XII-lea.[109]

 
Un ursar nomad, dresor de urs. Desen de Theodor Aman, 1888

Urșii au fost vânați pentru sport, hrană și medicina populară. Carnea lor este întunecată și fibroasă, ca o bucată tare de vită. În bucătăria cantoneză, labele de urs sunt considerate o delicatesă. Carnea de urs ar trebui să fie gătită bine, deoarece poate fi infectată cu parazitul Trichinella spiralis.[110][111]

Popoarele din Asia de Est folosesc părțile și secrețiile corpului urșilor (în special vezica biliară și bila) ca parte a medicinei tradiționale chineze. Se crede că peste 12.000 de urși sunt ținuți în ferme din China, Vietnam și Coreea de Sud pentru producția de bilă. Comerțul cu produse de urs este interzis în temeiul CITES, dar bila de urs a fost detectată în șampoane, vin și medicamente pe bază de plante vândute în Canada, Statele Unite și Australia.[112]

Note

modificare
  1. ^ Tratând pinipedele[18] ca mamifere marine.

Referințe

modificare
  1. ^ „dexonline”, Dexonline.ro, accesat în  
  2. ^ Liddell, Henry George; Scott, Robert. „Arktos”. A Greek-English Lexicon. Perseus Digital Library. 
  3. ^ „The Great Bear Constellation Ursa Major”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  4. ^ „Ursa Major – the Greater Bear”. constellationsofwords.com. Arhivat din original la . Accesat în . 
  5. ^ „Bernhard Family History”. ancestry.com. Arhivat din original la . Accesat în . 
  6. ^ Mallory, J. P.; Adams, Douglas Q. (). The Oxford Iintroduction to Proto Indo European and the Proto Indo European World. New York: Oxford University Press. p. 333. ISBN 9781429471046. OCLC 139999117. 
  7. ^ Fortson, Benjamin W. (). Indo-European Language and Culture: An Introduction (ed. 2nd). Hoboken: John Wiley & Sons. p. 31. ISBN 9781444359688. OCLC 778339290. 
  8. ^ Ringe, Don (). From Proto-Indo-European to Proto-Germanic. A Linguistic History of English. 1 (ed. 2nd). Oxford: Oxford University Press. p. 128. ISBN 9780192511188. 
  9. ^ Wesley-Hunt, G.D.; Flynn, J.J. (). „Phylogeny of the Carnivora: Basal relationships among the Carnivoramorphans, and assessment of the position of 'Miacoidea' relative to Carnivora”. Journal of Systematic Palaeontology. 3 (1): 1–28. doi:10.1017/S1477201904001518. ISSN 1477-2019. 
  10. ^ a b c Servheen, C.; Herrero, S.; Peyton, B. (). Bears: Status Survey and Conservation Action Plan (PDF). IUCN. pp. 26–30. ISBN 978-2-8317-0462-3. 
  11. ^ a b Flynn, J.J.; Finarelli, J.A.; Zehr, S.; Hsu, J.; Nedbal, M.A. (). „Molecular phylogeny of the Carnivora (Mammalia): Assessing the impact of increased sampling on resolving enigmatic relationships”. Systematic Biology. 54 (2): 317–337. doi:10.1080/10635150590923326  . PMID 16012099. 
  12. ^ a b McLellan, B.; Reiner, D.C. (). „A review of bear evolution”. International Association for Bear Research and Management. 9 (1): 85–96. doi:10.2307/3872687. JSTOR 3872687. 
  13. ^ de Bonis, L. (). „A new species of Adelpharctos (Mammalia, Carnivora, Ursidae) from the late Oligocene of the "Phosphorites du Quercy" (France)”. Estudios Geológicos. 67 (2): 179–186. doi:10.3989/egeol.40553.181  . 
  14. ^ Louis De Bonis (). „Ursidae (Mammalia, Carnivora) from the Late Oligocene of the "Phosphorites du Quercy" (France) and a reappraisal of the genus Cephalogale Geoffroy, 1862”. Geodiversitas. 35 (4): 787–814. doi:10.5252/g2013n4a4. 
  15. ^ a b Qiu, Zhan-Xiang; et al. (). „A Late Miocene Ursavus skull from Guanghe, Gansu, China”. Vertebrata PalAsiatica. 52 (3): 265–302. 
  16. ^ a b c McKenna, M.C.; Bell, S. (). Classification of nammals above the species level. New York: Columbia University Press. 
  17. ^ Yu, Li; Li, Yi-Wei; Ryder, Oliver A.; Zhang, Ya-Ping (). „Analysis of complete mitochondrial genome sequences increases phylogenetic resolution of bears (Ursidae), a mammalian family that experienced rapid speciation”. BMC Evolutionary Biology. 7 (198): 198. doi:10.1186/1471-2148-7-198. PMC 2151078  . PMID 17956639. 
  18. ^ Illiger, J. K. W. (). Prodromus Systematis Mammalium et Avium (în latină). Sumptibus C. Salfeld. pp. 138–39. 
  19. ^ Ward and Kynaston, p. 61
  20. ^ Hemstock, Annie (). The Polar Bear. Manakato, MN: Capstone Press. p. 4. ISBN 978-0-7368-0031-0. 
  21. ^ Fitzgerald, C. S.; Krausman, P. S. (). „Helarctos malayanus”. Mammalian Species. 696: 1–5. doi:10.1644/1545-1410(2002)696<0001:HM>2.0.CO;2. 
  22. ^ Dell'Amore, C. (), Biggest Bear Ever Found, National Geographic Society, arhivat din original la  
  23. ^ Soibelzon, L. H.; Schubert, B. W. (ianuarie 2011). „The Largest Known Bear, Arctotherium angustidens, from the Early Pleistocene Pampean Region of Argentina: With a Discussion of Size and Diet Trends in Bears”. Journal of Paleontology. 85 (1): 69–75. doi:10.1666/10-037.1. Arhivat din original la . Accesat în . 
  24. ^ a b c d e f g h i Anon (). Mammal Anatomy: An Illustrated Guide. Marshall Cavendish. pp. 104–123. ISBN 978-0-7614-7882-9. 
  25. ^ Derocher, Andrew E.; Andersen, Magnus; Wiig, Øystein (). „Sexual dimorphism of polar bears” (PDF). Journal of Mammalogy. 86 (5): 895–901. doi:10.1644/1545-1542(2005)86[895:SDOPB]2.0.CO;2  . Arhivat din original (PDF) la . 
  26. ^ a b Hunt, R. M. Jr. (). „Ursidae”. În Janis, Christine M.; Scott, Kathleen M.; Jacobs, Louis L. Evolution of Tertiary Mammals of North America, volume 1: Terrestrial carnivores, ungulates, and ungulatelike mammals. Cambridge, England: Cambridge University Press. pp. 174–195. ISBN 978-0-521-35519-3. 
  27. ^ a b c Ward and Kynaston, pp. 144–148
  28. ^ Bunnell, Fred (). Macdonald, D., ed. The Encyclopedia of Mammals. Facts on File. p. 87. ISBN 978-0-87196-871-5. 
  29. ^ a b Ward and Kynaston, pp. 117–121
  30. ^ Weissengruber, G. E.; Forstenpointner, G.; Kübber-Heiss, A.; Riedelberger, K.; Schwammer, H.; Ganzberger, K. (). „Occurrence and structure of epipharyngeal pouches in bears (Ursidae)”. Journal of Anatomy. 198 (3): 309–14. doi:10.1046/j.1469-7580.2001.19830309.x. PMC 1468220  . PMID 11322723. 
  31. ^ Schwartz, C. C.; Miller, S. D.; Haroldson, M. A. (). „Grizzly Bear”. În Feldhamer, G.; Thompson, B.; Chapman, J. Wild Mammals of North America; biology, management and conservation. Johns Hopkins University Press. p. 562. ISBN 978-0-8018-7416-1. 
  32. ^ a b c „Food Habits of Grizzly Bears and Black Bears in the Yellowstone Ecosystem”. National Park Service. Arhivat din original la . Accesat în . 
  33. ^ Ruiqiang Li; Fan, Wei; Tian, Geng; Zhu, Hongmei; He, Lin; Cai, Jing; Huang, Quanfei; Cai, Qingle; Li, Bo; Bai, Yinqi; Zhang, Zhihe; Zhang, Yaping; Wang, Wen; Li, Jun; Wei, Fuwen; Li, Heng; Jian, Min; Li, Jianwen; Zhang, Zhaolei; Nielsen, Rasmus; Li, Dawei; Gu, Wanjun; Yang, Zhentao; Xuan, Zhaoling; Ryder, Oliver A.; Leung, Frederick Chi-Ching; Zhou, Yan; Cao, Jianjun; Sun, Xiao; et al. (). „The sequence and de novo assembly of the giant panda genome”. Nature. 463 (21): 311–317. Bibcode:2010Natur.463..311L. doi:10.1038/nature08696. PMC 3951497  . PMID 20010809. 
  34. ^ a b c d Ward and Kynaston, p. 83
  35. ^ a b c d Servheen, C.; Herrero, S.; Peyton, B. (). Bears: Status Survey and Conservation Action Plan. IUCN. pp. 5–10. ISBN 978-2-8317-0462-3. They are opportunistic omnivores whose diet varies from plant foliage, roots, and fruits; insect adults, larvae, and eggs; animal matter from carrion; animal matter from predation; and fish. Their dentition and digestive system reflects this varied diet. 
  36. ^ Ward and Kynaston, p.52
  37. ^ Hamdine, Watik; Thévenot, Michel; Michaux, Jacques (). „Histoire récente de l'ours brun au Maghreb”. Comptes Rendus de l'Académie des Sciences (în franceză). 321 (7): 565–570. Bibcode:1998CRASG.321..565H. doi:10.1016/S0764-4469(98)80458-7. PMID 10877599. 
  38. ^ a b Nowak, R. M. (). Walker's Carnivores of the World. Johns Hopkins University Press. p. 114. ISBN 978-0-8018-8032-2. 
  39. ^ Klinka, D. R.; Reimchen, T. E. (). „Nocturnal and diurnal foraging behaviour of brown bears ( Ursus arctos ) on a salmon stream in coastal British Columbia” (PDF). Canadian Journal of Zoology. 80 (8): 1317–1322. doi:10.1139/Z02-123. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  40. ^ Ward and Kynaston, 99
  41. ^ Sandell, M. (). „The mating tactics and spacing patterns of solitary carnivores”. Carnivore behavior, ecology, and evolution. Springer. pp. 164–182. doi:10.1007/978-1-4613-0855-3_7. ISBN 978-1-4613-0855-3. 
  42. ^ a b Stonorov, D.; Stokes, A. W. (). „Social behavior of the Alaska brown bear” (PDF). Bears: Their Biology and Management. 2: 232–242. doi:10.2307/3872587. JSTOR 3872587. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  43. ^ a b Hwang, Mei-Hsiu (). „Diets of Asiatic black bears in Taiwan, with Methodological and Geographical Comparisons” (PDF). Ursus. 13: 111–125. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  44. ^ a b c d e f Mattson, David. „Foraging Behavior of North American Bears” (PDF). Southwest Biological Science Center. Arhivat din original (PDF) la . 
  45. ^ Rue, Leonard Lee (). Furbearing Animals of North America . Crown Publishers. p. 129. ISBN 978-0-517-53942-2. 
  46. ^ Mattson, David J. (). „Diet and Morphology of Extant and Recently Extinct Northern Bears”. Ursus, A Selection of Papers from the Tenth International Conference on Bear Research and Management, Fairbanks, Alaska, July 1995, and Mora, Sweden, September 1995. 10: 479–496. JSTOR 3873160. 
  47. ^ Lumpkin, Susan; Seidensticker, John (). Giant Pandas. Collins. p. 63. ISBN 978-0-06-120578-1. 
  48. ^ Ward and Kynaston, pp. 89–92
  49. ^ Dolberg, Frands (). „Progress in the utilization of urea-ammonia treated crop residues: biological and socio-economic aspects of animal production and application of the technology on small farms”. University of Arhus. Arhivat din original la . Accesat în . 
  50. ^ Ward and Kynaston, p. 87
  51. ^ Joshi, Anup; Garshelis, David L.; Smith, James L. D. (). „Seasonal and Habitat-Related Diets of Sloth Bears in Nepal”. Journal of Mammalogy. 1978 (2): 584–597. doi:10.2307/1382910  . JSTOR 1382910. 
  52. ^ Prajapati, Utkarsh; Koli, Vijay K.; Sundar, K.S. Gopi (). „Vulnerable sloth bears are attracted to human food waste: a novel situation in Mount Abu town, India”. Oryx. 55 (5): 699–707. doi:10.1017/S0030605320000216. 
  53. ^ „What do bears like to eat in a beehive?”. North American Bear Center. Arhivat din original la . Accesat în . 
  54. ^ Ward and Kynaston, p. 89
  55. ^ a b c d Ward and Kynaston, pp. 93–98
  56. ^ Zager, Peter; Beecham, John (). „The role of American black bears and brown bears as predators on ungulates in North America”. Ursus. 17 (2): 95–108. doi:10.2192/1537-6176(2006)17[95:TROABB]2.0.CO;2. 
  57. ^ „Animal Protein”. North American bear Center. Arhivat din original la . Accesat în . 
  58. ^ Hemstock, pp. 24–27
  59. ^ Ward and Kynaston, p. 92
  60. ^ French, S. P.; French, M. G. (). „Predatory behavior of grizzly bears feeding on elk calves in Yellowstone National Park, 1986–1988” (PDF). International Conf. Bear Res. And Manage. 8: 335–341. doi:10.2307/3872937. JSTOR 3872937. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  61. ^ COSEWIC. Canadian Wildlife Service (). „Assessment and Update Status Report on the Grizzly Bear (Ursus arctos)” (PDF). Environment Canada. Accesat în . 
  62. ^ Ward and Kynaston, p. 104
  63. ^ Naughton, D. (). The Natural History of Canadian Mammals: Opossums and Carnivores. University of Toronto Press. pp. 218–219, 236, 251–252. ISBN 978-1-4426-4483-0. 
  64. ^ „Vocalizations and Body Language”. North American Bear Center. Arhivat din original la . Accesat în . 
  65. ^ Masterson, Linda (). Living With Bears Handbook: Expanded 2nd Edition. PixyJack Press. pp. 215–16. ISBN 978-1-936555-61-1. 
  66. ^ Peters, G.; Owen, M.; Rogers, L. (). „Humming in bears: a peculiar sustained mammalian vocalization” (PDF). Acta Theriologica. 52 (4): 379–389. doi:10.1007/BF03194236. Arhivat din original la . Accesat în . 
  67. ^ Laurie, A.; Seidensticker, J. (). „Behavioural ecology of the Sloth bear (Melursus ursinus)” (PDF). Journal of Zoology. 182 (2): 187–204. doi:10.1111/j.1469-7998.1977.tb04155.x. Arhivat din original la . Accesat în . 
  68. ^ Ward and Kynaston, pp. 124–125
  69. ^ Jordan, R. H. (). „Threat behavior of the black bear (Ursus americanus)”. Bears: Their Biology and Management. 40: 57–63. doi:10.2307/3872754. JSTOR 3872754. 
  70. ^ Ward and Kynaston, p. 122
  71. ^ Nie, Y.; Swaisgood, R. R.; Zhang, Z.; Hu, Y.; Ma, Y.; Wei, F. (). „Giant panda scent-marking strategies in the wild: role of season, sex and marking surface”. Animal Behaviour. 84 (1): 39–44. doi:10.1016/j.anbehav.2012.03.026. 
  72. ^ Owen, M. A.; Swaisgood, R. R.; Slocomb, C.; Amstrup, S. C.; Durner, G. M.; Simac, K.; Pessier, A. P. (). „An experimental investigation of chemical communication in the polar bear”. Journal of Zoology. 295 (1): 36–43. doi:10.1111/jzo.12181. 
  73. ^ Eide, S.; Miller, S. „Brown Bear” (PDF). Alaska Department of Fish and Game. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  74. ^ a b Ward and Kynaston, pp. 138–141
  75. ^ a b Lariviere, S. (). „Ursus americanus” (PDF). Mammalian Species. 647: 1–11. doi:10.1644/1545-1410(2001)647<0001:ua>2.0.co;2. Arhivat din original (PDF) la . 
  76. ^ „Panda Facts”. Pandas International. Arhivat din original la . Accesat în . 
  77. ^ Ward and Kynaston, p. 132
  78. ^ Bellemain, Eva; Swenson, Jon E.; Taberlet, Pierre (). „Mating Strategies in Relation to Sexually Selected Infanticide in a Non-Social Carnivore: The Brown Bear” (PDF). Ethology. 112 (3): 238–246. doi:10.1111/j.1439-0310.2006.01152.x. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  79. ^ Bellemain, E.; Zedrosser, A.; Manel, S.; Waits, L. P.; Taberlet, P.; Swenson, J. E. (). „The dilemma of female mate selection in the brown bear, a species with sexually selected infanticide”. Proceedings of the Royal Society of London B: Biological Sciences. 273 (1584): 283–291. doi:10.1098/rspb.2005.3331. PMC 1560043  . PMID 16543170. 
  80. ^ Swenson, J. E.; Dahle, B.; Sandegren, F. (). „Intraspecific predation in Scandinavian brown bears older than cubs-of-the-year”. Ursus. 12: 81–91. JSTOR 3873233. Arhivat din original la . Accesat în . 
  81. ^ Mörner, T.; Eriksson, H.; Bröjer, C.; Nilsson, K.; Uhlhorn, H.; Ågren, E.; af Segerstad, C.H.; Jansson, D.S.; Gavier-Widén, D. (). „Diseases and mortality in free-ranging brown bear (Ursus arctos), gray wolf (Canis lupus), and wolverine (Gulo gulo) in Sweden”. Journal of Wildlife Diseases. 41 (2): 298–303. doi:10.7589/0090-3558-41.2.298  . PMID 16107663. 
  82. ^ „Grizzly Bear”. National Geographic.com. Arhivat din original la . Accesat în . 
  83. ^ Gerhard Heldmeier (). „Life on low flame in hibernation”. Science. 331 (6019): 866–867. Bibcode:2011Sci...331..866H. doi:10.1126/science.1203192. PMID 21330523. 
  84. ^ a b Shimozuru, M.; et al. (). „Pregnancy during hibernation in Japanese black bears: effects on body temperature and blood biochemical profiles”. Journal of Mammalogy. 94 (3): 618–627. doi:10.1644/12-MAMM-A-246.1. 
  85. ^ Tøien, Ø.; et al. (). „Hibernation in Black Bears: Independence of Metabolic Suppression from Body Temperature”. Science. 331 (6019): 906–909. Bibcode:2011Sci...331..906T. doi:10.1126/science.1199435. PMID 21330544. 
  86. ^ Biel, M; Gunther, K. „Denning and Hibernation Behavior”. Yellowstone National Park. National Park Service. Arhivat din original la . Accesat în . 
  87. ^ McTaggart Cowan, I. (). „The Status and Conservation of Bears (Ursidae) of the World: 1970”. Bears: Their Biology and Management. 2: 343–367. CiteSeerX 10.1.1.483.1402  . doi:10.2307/3872596. JSTOR 3872596. 
  88. ^ Seryodkin, Ivan (). The ecology, behavior, management and conservation status of brown bears in Sikhote-Alin (în rusă). Far Eastern National University, Vladivostok, Russia. pp. 1–252. Arhivat din original la . 
  89. ^ Seryodkin; et al. (). „Denning ecology of brown bears and Asiatic black bears in the Russian Far East”. Ursus. 14 (2): 159. Arhivat din original la . Accesat în . 
  90. ^ Crum, James M.; Nettles, Victor F.; Davidson, William R. (). „Studies on endoparasites of the black bear (Ursus americanus) in the southeastern United States”. Journal of Wildlife Diseases. 14 (2): 178–186. doi:10.7589/0090-3558-14.2.178  . PMID 418189. 
  91. ^ Derocher, Andrew E. (). Polar Bears: A Complete Guide to Their Biology and Behavior. JHU Press. p. 212. ISBN 978-1-4214-0305-2. 
  92. ^ Emergence and Control of Zoonotic Ortho- and Paramyxovirus Diseases. John Libbey Eurotext. p. 167. ISBN 978-2-7420-0392-1. 
  93. ^ Williams, Elizabeth S.; Barker, Ian K. (). Infectious Diseases of Wild Mammals. John Wiley & Sons. p. 203. ISBN 978-0-470-34481-1. 
  94. ^ „Brown Bear – Threats Grizzlies: Found in 2% of their former range”. WWF. Arhivat din original la . Accesat în . 
  95. ^ Bacon, Heather (). „Implications of bear bile farming”. Vet Times. Arhivat din original la . Accesat în . 
  96. ^ a b „Keyword search: "Ursidae", Exact phrase, The entire database”. IUCN. Arhivat din original la . Accesat în . 
  97. ^ Pelton, Michael R.; Coley, Alex B.; Eason, Thomas H.; Doan Martinez; Diana L.; Pederson, Joel A.; van Manen, Frank T.; Weaver, Keith M. (). Chapter 8. American Black Bear Conservation Action Plan. IUCN. pp. 144–156. ISBN 978-2-8317-0462-3. 
  98. ^ Kellert, Stephen (). „Public Attitudes toward Bears and Their Conservation”. Bears: Their Biology and Management. 9 (1): 43–50. doi:10.2307/3872683. JSTOR 3872683. 
  99. ^ Andersone, Žanete; Ozolinš, Jānis (). „Public perception of large carnivores in Latvia”. Ursus. 15 (2): 181–187. doi:10.2192/1537-6176(2004)015<0181:PPOLCI>2.0.CO;2. 
  100. ^ „Pandas gain world heritage status”. BBC News. Accesat în . 
  101. ^ a b Goldstein, Isaac; Paisley, Susanna; Wallace, Robert; Jorgenson, Jeffrey P.; Cuesta, Francisc; Castellanos, Armando (). „Andean bear–livestock conflicts: a review”. Ursus. 17 (1): 8–15. doi:10.2192/1537-6176(2006)17[8:ABCAR]2.0.CO;2. 
  102. ^ Fredriksson, Gabriella (). „Human–sun bear conflicts in East Kalimantan, Indonesian Borneo”. Ursus. 16 (1): 130–137. doi:10.2192/1537-6176(2005)016[0130:HBCIEK]2.0.CO;2. 
  103. ^ Clark, Douglas (). „Polar Bear–Human Interactions in Canadian National Parks, 1986–2000” (PDF). Ursus. 14 (1): 65–71. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  104. ^ Than, K. (). „Maulings by Bears: What's Behind the Recent Attacks?”. National Geographic.com. Arhivat din original la . Accesat în . 
  105. ^ a b c d Fergus, Charles. Wild Guide: Bears, p. 97
  106. ^ Ward, Paul and Suzanne Kynaston. Wild Bears of the World p. 146-150
  107. ^ Findeizen, Nikolai (). History of Music in Russia from Antiquity to 1800, Vol. 1: From Antiquity to the Beginning of the Eighteenth Century. Indiana University Press. p. 201. ISBN 978-0-253-02637-8. 
  108. ^ „Elizabethan Playhouses and Bear Baiting Arenas Given Protection”. Historic England. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  109. ^ Fraser, Angus M. (). The Gypsies . Blackwell. pp. 45–48, 226. ISBN 978-0-631-19605-1. 
  110. ^ „Trichinellosis Associated with Bear Meat”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  111. ^ „Bear meat poisoning in Siberia”. BBC News. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  112. ^ Black, Richard (). „BBC Test kit targets cruel bear trade”. BBC News. Arhivat din original la . Accesat în . 

Bibliografie

modificare

Legături externe

modificare
Puteți găsi mai multe informații despre bear prin căutarea în proiectele similare ale Wikipediei, grupate sub denumirea generică de „proiecte surori”:
  Definiții și traduceri în Wikționar
  Imagini și media la Commons
  Citate la Wikicitat
  Texte sursă la Wikisursă
  Manuale la Wikimanuale
  Resurse de studiu la Wikiversitate
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Urs&oldid=16415385