Context modificare

Prima invazie persană a Greciei a avut drept cauză declarată Revolta ionică, cea mai timpurie fază a războaielor greco-persane. Cu toate acestea, această invazie a fost și rezultatul interacțiunii pe termen lung dintre greci și perși. În 500 î.Hr., Imperiul Persan era încă relativ tânăr și foarte expansionist, dar predispus la revolte în rândul popoarelor supuse.[1][2][3] Mai mult, regele persan Darius era considerat la începutul domniei sale ca un uzurpator și petrecuse mult timp stingând revoltele împotriva stăpânirii sale.[1] Chiar înainte de Revolta ionică, Darius începuse să-și extindă imperiul în Europa, subjugând Tracia, extinzându-se până la Dunăre, cucerind Paeonia[4] și forțând Macedonia să devină un regat client al Persiei, deși acesta din urmă a avut autonomie până la 492 î.Hr.[5]

Revolta ionică amenințase direct integritatea Imperiului Persan, iar statele din Grecia continentală erau o potențială amenințare pentru stabilitatea sa pe viitor.[6] Darius a hotărât astfel să subjugă și să pacifice Grecia și Marea Egee și să-i pedepsească pe cei implicați în Revolta ionică.[6][7]

Revolta ionică începuse cu o expediție nereușită împotriva Naxosului, efectuată de o alianță între satrapul persan Artaphernes și tiranul din Milet, Aristagoras.[8] Ulterior, Artaphernes a decis să-l înlăture pe Aristagoras de la putere, dar înainte de a putea face acest lucru, Aristagoras a abdicat, instaurând în Milet o democrație.[9][8] Celelalte orașe ionice, pregătite pentru rebeliune, au urmat exemplul, alungându-și tiranii numiți de perși și declarându-se democrații.[8][10] Aristagoras a apelat apoi la statele din Grecia continentală pentru sprijin, dar numai Atena și Eretria⁠(d) s-au oferit să trimită trupe.[11][12]

Implicarea Atenei în Revolta ionică a luat naștere dintr-un set complex de circumstanțe, începând cu instaurarea democrației ateniene la sfârșitul secolului al VI-lea î.Hr.[12] În 510 î.Hr., cu ajutorul lui Cleomenes I, regele Spartei, poporul atenian îl alungase pe tiranul Hippias, al cărui tată, Pisistrate, condusese timp de 36 de ani Atena.[13] Hippias a fugit la Sardes, la curtea satrapului persan Artaphernes și a promis perșilor controlul Atenei dacă ar l-ar ajuta să recucerească puterea pierdută.[14] Între timp, Cleomenes I a ajutat la instalarea în Atena a tiraniei pro-spartane a lui Isagoras, în opoziție cu Clistene, liderul familiei Alcmaeonidae, care se considerau moștenitorii naturali ai domniei Atenei.[15] Într-un răspuns îndrăzneț, Clistene a propus poporului atenian să stabilească o „democrație” în Atena, spre groaza restului aristocrației. Motivele lui Clistene pentru a sugera un curs atât de radical de acțiune, care ar fi eliminat și o mare parte din puterea propriei sale familii, sunt neclare; poate că a perceput că oricum zilele conducerii aristocratice se apropiau de sfârșit, dar cu siguranță dorea să împiedice Atena să devină o marionetă a Spartei prin orice mijloace necesare.[15] Cu toate acestea, ca urmare a acestei propuneri, Clistene și familia sa au fost exilați din Atena, pe lângă alte elemente disidente, de către Isagoras. Cu toate acestea, după ce i s-a promis democrația, poporul atenian a profitat de acest moment și s-a revoltat, alungându-i pe Cleomenes I și pe Isagoras.[16] Conducerea lui Clistene a fost astfel restaurată în Atena (507 î.Hr.), iar acesta, cu o viteză remarcabilă a început să instaureze o guvernare democratică. Stabilirea democrației a revoluționat Atena, care a devenit de acum înainte unul dintre orașele de frunte din Grecia.[16] Libertatea și auto-guvernarea atenienilor au însemnat, printre altele că cetățenii Atenei au fost, ulterior, foarte ostili întoarcerii tiraniei lui Hippias sau oricărei forme de subjugare externă (de către Sparta, Imperiul Persan sau oricine altcineva).[16]

[[Categorie:Anii 490 î.Hr.]] [[Categorie:Războaiele Macedoniei antice]] [[Categorie:Războaiele Greciei antice]] [[Categorie:Războaiele greco-persane]]

  1. ^ a b Holland, pp. 47–55
  2. ^ Holland, pp. 58–62
  3. ^ Holland, p. 203
  4. ^ Howe & Reames 2008, p. 239.
  5. ^ Roisman & Worthington 2011, pp. 135–138, 342–345.
  6. ^ a b Holland, pp. 171–178
  7. ^ Herodotus V, 105
  8. ^ a b c Holland, pp. 154–157
  9. ^ Piatkowski 1988, p. 147.
  10. ^ Herodotus V, 97
  11. ^ Piatkowski 1988, p. 148.
  12. ^ a b Holland, pp. 157–161
  13. ^ Herodotus V, 65
  14. ^ Herodotus V, 96
  15. ^ a b Holland, pp. 131–132
  16. ^ a b c Holland, pp. 133–136