Val manescu

Val Mănescu „Numai pentru că ea e în mine, eu nu pot muri”

Întâlnirile cotidiene cu Val Mănescu îți arată o fațetă a sa: cea a omului de lume cultivat, de o inteligență și vitalitate debordante, mereu în mișcare și acțiune, posedând talente multiple, toate, la fel de puternice, încât e greu să te hotărăști care din ele e cel fundamental. Poezia sa însă amendează această imagine. Eu-l său liric ne spune o cu totul altă poveste. În poezia sa, descoperim neliniște și angoasă, ce țes o viziune asupra existenței și umanului aflată pe o falie activă, ce rupe două continente, pe cel al sensibilității poetului, al aspirațiilor umane ale poetului și “lumea” ca atare. O lume aflată în derivă, observată (fără nicio altă intervenție) prin ochii Păsăroiului, care este o proiecție a unui “sine” pasiv, indestructibil însă în ordinea cosmică și poate că și veșnic (“Nu vei vorbi,/ vei vedea doar”), dar care receptează loviturile ce vin din lumea omenească, fie că ele sunt tentații ale păcatului, fie acțiuni violente: “ei îți vor întinde lațuri. Ei te vor ademeni/ cu femei, cu muzici, cu vin,/ vor da pietre cu praștia,/ gloanțe cu arma,/ dar tu vei rămâne neînduplecat pe culmea zidului,/ și vei fuma.// Necontenit vei fuma iarba de dragoste”. Și, spune mai departe poetul: “Nu vei iubi. Nu vei urî. Îmi vei spune unde-i greșeala”. Aveam, așadar, de a face cu acea viziune a “lumii greșite” care, deseori, duce, la cei înclinați spre meditația religioasă și metafizică către revolta împotriva divinității. Originalitatea lui Val Mănescu stă în aceea că poetul rămâne, cu eu-l său liric, în lumea cotidiană. Nu caută, deci, lucrurile ce se află dincolo de orizontul vederii. Fapt ce rezultă ca o consecință a însăși viziunii sale. Lumea ce apare în viziunea sa, pentru a aproxima imagistic și metaforic lumea reală, e una apropiată de lumea cioraniană. Monadele din care e construită sunt monade ale “nimicului”, sunt monade de “nihil”. Și tot ce e clădit pe nimic, doar posedă aparența existenței. Contextul face însă deosebit de subtilă această viziune. Pentru că, de ar fi aidoma sanyasinului, eu-l liric ar fi redus la simpla contemplare lipsită de orice sentiment. Or, cum spuneam, poemele sunt străbătute de neliniște, angoasă și durere. Fapt ce ne amintește de Iov. Iov e cel care ar putea lua întreaga desfășurare a evenimentelor ce îl distrug drept iluzii. Însă durerea face din iluzie realitate. Întocmai se întâmplă în poemele lui Val Mănescu. Suferința transformă contemplarea într-o participare dureroasă la lume. Deși, cum e vizibil, Păsăroiul (“făcut” de poet) s-ar dori să fie aidoma saniasynului: nepăsător și rece. Iată o teribilă tensiune. Între dorința de a se sustrage durerii, fapt exprimat prin crearea, în poezia sa, a Păsăroiului, și neputința de reuși asta. Eu-l liric, deși caută să se sustragă, nu reușește. Sensibilitatea e rănită, bolnavă, îndurerară. Este, în poezia lui Val Mănescu, ceva ce amintește de poezia lui Cezar Vallejo. Poetul peruan ce a trăit la Paris vorbea despre “espergesia”, cuvânt inventat, cu semnificația de “imun la speranță”. Cum speranța e singura rămasă în Cutia Pandorei, imunitate la speranță înseamnă suprema prăbușire a existenței. Ceva din această prăbușire a existenței ghicim și în poeziile lui Val Mănescu. Așa vede poetul lumea, așa o percepe, iar noi, privind cu ajutorul versurilor sale spre viziunea sa, o vedem și noi. Doar că pentru noi, cei care citim, universul lui Val Mănescu este unul citit, în vreme ce pentru poet este unul trăit. O trăire cu mult mai tragică decât ne așteptam, atunci când, întâlnindu-l pe Val Mănescu pe stradă, îl vedeam cu alți ochi. Dacă e s-o considerăm în substratul ei, poezia lui Val Mănescu e o poezie de dragoste. Doar că, spune poetul, sentimentele “declanșează cancerul, moartea”. Așa se face că “Nici nu se născuse dragostea asta și sângera”. Iubirea e un preludiu al morții, e o energie ce dezagregă lumea, o cuprinde într-un proces entropic. Și cu toate acestea, în ciuda viziunii alterării existentului („Cum arată tabloul după?/ Viermi în orbite, mirosuri fetide,/ trenuri care trec, câini lătrându-mi pustiul”), eu-l liric e al unui războinic, purtat de inima unui luptător. Iar lupta, războiul, sunt unele duse pentru iubire, pentru menținerea iubirii ca flacără vie: „căci tu nu poți înțelege/ că toate celelalte cicatrici sunt doar iubiri vindecate,/ iar rana asta e un hiatus teribil/ între două lumi care sângerează la fel./ Mă deschei la un nasture să-ți mai scriu un poem,/ Poate reușesc în final s-ți prind mâna întinsă”. Ar părea paradoxală această viziune, a luptei pentru iubirea ce pare, în contextul vizionar, incapabilă să salveze omul, fapt ce ar face posibilă acuzația că lupta e doar rezultatul unui vitalism fără țintă, disperat, dacă nu ar exista un substrat ce conferă omului imortalitatea. Și el există, în acest vers care ne dă și una dintre posibilele chei ale poezie lui Val Mănescu: „numai pentru că ea e în mine, eu nu pot muri”. (Dan Perșa)