Ciupercă franjurată

specie de ciupercă
(Redirecționat de la Amanita strobiliformis)

Amanita strobiliformis (Jean-Jacques Paulet, 1812 : Carlo Vittadini, 1835 ex Louis-Adolphe Bertillon, 1866), din încrengătura Basidiomycota în familia Amanitaceae și de genul Amanita,[1]Index Fungorum 1</ref>[2] denumită în popor ciupercă franjurată sau amanită solitară, [3] este o specie de ciuperci comestibile care coabitează, fiind un simbiont micoriza (formează micorize pe rădăcinile arborilor). Buretele se poate găsi în România, Basarabia și Bucovina de Nord destul de rar în păduri, prin parcuri, la margini de drum și străzi, dar mereu sub diverși arbori foioși, preferat pe längä fagi și carpeni, dezvoltându-se solitar sau în grupuri de 2-3 exemplare, în locuri mai călduroase pe sol calcaros. Timpul aparenței este din (iunie) iulie până în (septembrie) octombrie.[4][5]

Amanita strobiliformis
Fransiger Wulstling (Amanita strobiliformis) im Rosarium Baden bei Wien (2).jpg
Amanită solitară, ciupercă franjurată
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Agaricales
Familie: Amanitaceae
Gen: Amanita
Specie: A. strobiliformis
Nume binomial
Amanita strobiliformis
(Paulet ex Vittad.) Bertill. (1866)
Sinonime
  • Hypophyllum strobiliforme Paulet (1812)
  • Agaricus strobiliformis (Paulet) Vittad. (1835)
  • Amanita solitaria var. strobiliformis (Paulet ex Vittad.) Costantin & Dufour (1891)
  • Amanita pellita var. strobiliformis (Paulet ex Vittad.) Konrad & Maubl. (1925)
  • Lepidella strobiliformis (Paulet ex Vittad.) E.-J. Gilbert & Kühner (1928)
  • Armillaria strobiliformis (Paulet ex Vittad.) Locq. (1952)
  • Amanita solitaria (Bull., 1781) Mérat (1836) sensu NCL (1960); fide Checklist of Basidiomycota of Great Britain and Ireland (2005) [1]
  • Amanita solitaria f. strobiliformis (Paulet ex Vittad.) Cetto (1983)

IstoricModificare

Numele binomial a fost creat de micologul francez Jean-Jacques Paulet drept Hypophyllum strobiliforme, de citit în opera sa Iconographie des Champignons din 1812[6] și redenumit ca Agaricus strobiliformis de micologul italian Carlo Vittadini în cartea sa Descrizione dei funghi mangerecci più comuni dell'Italia e de'velenosi che possono co'medesimi confondersi din 1835.[7]

Specia a fost în sfârșit transferată corect la genul Amanita sub păstrarea epitetului de către medicul francez Louis-Adolphe Bertillon (1821-1883), de verificat în lucrarea sa Dictionnaire Encyclopédique de Science Médicales din 1866.[8]

DescriereModificare

Această specie are un velum universale (văl universal), o membrană subțire care o învelește la începutul evoluției ei, extinzându-se de la vârful pălăriei la capătul inferior al piciorului precum un velum partiale (văl parțial) care acoperă numai părțile purtătoare de spori, astfel încât se întinde de la de marginea pălăriei la capătul superior al tijei. Scurt timp mai târziu, membranele se rup, lăsând urme de fulgi pe pălărie, un inel în jurul tijei și o rămășiță în formă de săculeț la bază, numită volva (vagin).[9]

 
Bres.: Amanita strobiliformis
  • Pălăria: are un diametru de 5-20 (25) cm, este cărnoasă, cu marginea nestriată, preponderent franjurată și pentru mult timp rulată spre interior, fiind la început semisferică, apoi convexă, în final aproape plană, însă niciodată adâncită sau chiar cocoșată în centru. Cuticula este netedă, lucioasă și presărată cu negi albi, turtit piramidali și lânoși, resturi ai vălului universal (ca și franjurile marginii) care nu dispar la bătrânețe sau după o ploaie. Coloritul este albicios, spre mijloc gri, dar niciodată cu nuanțe galbene sau maronii.
  • Lamelele: sunt albe, destul de subțiri, aglomerate, cu numai puține lameluțe intercalate, devenind cu avansarea în vârstă bulboase, inițial aderente la picior și la maturitate libere, muchiile fiind fin zimțate. În tinerețe, spațiul între pălărie și picior este acoperit de un văl parțial fin și alb.
  • Piciorul: are o lungime de 10-20 cm și o lățime de 2-4 cm, este stabil, cilindric, plin, acoperit cu solzi flocoși și făinoși, izbitori mai ales în tinerețe, sfârșind într-un bulb mărginit, centuriat, în formă de morcov și adânc înrădăcinat. Volva făinoasă și repede trecătoare este concrescută cu tija. Poartă un inel de asemenea alb, inițial larg și slab striat pe suprafață care se răsfrânge în jos peste picior, dar devenine repede zdrențuros și flocos-smântânos-brânzos, dispărând cu timpul aproape complet.
  • Carnea: este fragedă, întotdeauna albă, având tânăr un miros plăcut de pădure, dar bătrân ceva mucegăit, ca de șuncă veche, iar un gust plăcut, amintind de nuci.[4][5]
  • Caracteristici microscopice: Sporii sunt netezi, aproape ovoidali până elipsoidali, granulați în interior, hialini (translucizi), amiloizi (ce înseamnă colorabilitatea structurilor tisulare folosind reactivi de iod) și au o mărime de 11-13 x 7-9 microni. Pulberea lor este albă. Basidiile cu 2-4 sterigme fiecare sunt clavate și pediculate, măsurând 50-60 x 10-12 microni.[10]
  • Reacții chimice: Carnea se colorează cu anilină de fenol mai întâi roșu, apoi brun, lamelele cu formol după câteva minute roz murdar și carnea cu fenol de asemenea mai întâi roșu, apoi brun.[11][12]

ConfuziiModificare

Amanita strobiliformis poate fi confundată cu ciuperci comestibile sau otrăvitoare de același gen, în primul rând cu suratele ei de calitate mai scăzută Amanita echinocephala [13] și Amanita ovoidea[14] sau cu Amanita proxima (ceva mai mică cu lamele crem albicioase până rozalbii precum o volvă galbenă până brun-galbenă și trecătoare, miros de ridiche).[15] Foarte periculoasă și ușoară este de asemenea confuzia cu cele trei specii letale Amanita phalloides[16] mai albuie, Amanita verna[17] și Amanita virosa,[18] mai departe cu Amanita curtipes (poate comestibilă, fără negi și inel, cu volvă izbitoare, crește pe soluri nisipoase sub pini),[19] Amanita citrina var. alba (restrâns comestibilă), [20] Amanita eliae (comestibilă),[21] Amanita excelsa (comestibilă, crește în păduri de foioase și de conifere, dar niciodată pe sol calcaros, iubește umezeala),[22] Amanita vittadini (probabil otrăvitoare, din păcate foarte asemănătoare),[23] dar chiar și cu toxica Amanita gemmata[24] sau cu comestibilii Leucoagaricus leucothites sin. Lepiota naucina[25] și Leucoagaricus (sub)cretaceus.[26]

Specii asemănătoare în imaginiModificare

ValorificareModificare

Amanita solitară este, ca toate ciupercile din genul Amanita, în stare crudă toxic (provoacă tulburări digestive), dar gătit este gustos, toxinele fiind complet distruse prin tratamentul termic (ciuperca se taie în mod normal felii). Cuticula se decojește mereu pentru rafinarea gustului. Pălăria este savuroasă, bine prăjită la grătar.[27] Gustos este de asemenea preparat ca cremă de ciuperci a la Zürich sau după modul secuilor.[28] De altfel, acest burete poate fi preparat ca Amanita caesarea (crăița).

NoteModificare

  1. ^ a b Index Fungorum 1
  2. ^ Mycobank
  3. ^ Denumire RO
  4. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 116-117, ISBN 3-405-12116-7
  5. ^ a b Till E. Lohmeyer & Ute Künkele: „Pilze – bestimmen und sammeln”, Editura Parragon Books Ltd., Bath 2014, p. 95, ISBN 978-1-4454-8404-4
  6. ^ Jean-Jacques Paulet: „Iconographie des Champignons”, Editura L’Imprimerie Nationale du Louvre, Paris 1812, p./tab. 162
  7. ^ Carlo Vittadini: „Descrizione dei funghi mangerecci più comuni dell'Italia e de'velenosi che possono co'medesimi confondersi”, Editura Felice Rusconi, Milano 1835, p. 59 [1]
  8. ^ Louis-Adolphe Bertillon; „Dictionnaire Encyclopédique de Science Médicales”, vol. 1, Editura G. Masson, Paris 1866, p. 499
  9. ^ Heinrich Dörfelt, Gottfried Jetschke (Ed.): „Wörterbuch der Mykologie”, Editura Spektrum, Heidelberg 2001, p. 336-338, ISBN 3-8274-0920-9
  10. ^ Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. I, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1927, p. + tab. 14
  11. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 283, ISBN 3-85502-0450
  12. ^ Meinhard Michael Moser: „Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 4-a, vol. II/b 2 „Röhrlinge und Blätterpilze”, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1978, p. 223
  13. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 124-125, ISBN 3-405-12116-7
  14. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 114-115, ISBN 3-405-11774-7
  15. ^ Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1993, p. 12-13, ISBN 88-85013-57-0 (editat postum)
  16. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 96-97, ISBN 3-405-12116-7
  17. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 98-99, ISBN 3-405-12116-7
  18. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 100-101, ISBN 3-405-12116-7
  19. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 16-17, ISBN 3-405-12124-8
  20. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 12-13, ISBN 3-405-12081-0
  21. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 20-21, ISBN 3-405-12081-0
  22. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 14-15, ISBN 3-405-12081-0
  23. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 126-127, ISBN 3-405-12116-7
  24. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 10-11, ISBN 88-85013-25-2
  25. ^ Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1993, p. 40-41, ISBN 88-85013-57-0
  26. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 40-41, ISBN 3-405-12081-0
  27. ^ Luce Höllthaler: „Pilzdelikatessen”, Editura Wilhelm Heyne Verlag, München 1982, p. 93, ISDN 3-453-40334-7
  28. ^ Joachim Richter: „Dr. Oetker Pilz-Kochbuch”, Editura Ceres, Bielefeld 1983, p. 54-55

BibliografieModificare

 
R. Moldova: Amanită solitară
  • Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 1-7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1976-1993 (pentru cercetarea în total)
  • Marcel Bon: „Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, ISBN 978-3-440-13447-4
  • Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8
  • Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, ISBN 3-405-11568-2
  • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
  • Gustav Lindau, Eberhard Ulbrich: „Die höheren Pilze, Basidiomycetes, mit Ausschluss der Brand- und Rostpilze”, Editura J. Springer, Berlin 1928
  • Csaba Locsmándi, Gizella Vasas: „Ghidul culegătorului de ciuperci”, Editura Casa, Cluj-Napoca 2013, ISBN 9786068527147
  • Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983

Legături externeModificare