Deschide meniul principal

În fonetică, asimilația sau asimilarea este o schimbare fonetică foarte răspândită, prin care un sunet preia unele caracteristici articulatorii sau totalitatea acestora de la un sunet diferit, aflat în vecinătatea primului sau în apropierea acestuia[1][2][3][4][5]. Fenomenul contrar asimilației este disimilația.

Asimilația poate fi privită din punct de vedere diacronic (al istoriei limbii) și din punct de vedere sincronic (al stării actuale a limbii). Din primul, asimilația este unul din fenomenele care explică diferențe între aspectul actual al unor cuvinte și cel al cuvintelor din care provin[4]. De exemplu, la corona a dat ro cunună, în care una din schimbările fonetice a fost asimilarea lui [r] de către [n] din silaba următoare[1]. Din al doilea punct de vedere, asimilația între sunetele finală și inițială ale cuvintelor care se succed joacă un rol important în menținerea fluenței și ritmului vorbirii. De pildă, sintagma en ten mice „zece șoareci”, sună în vorbirea fluentă [ˈtemmaɪs][5].

La nivelul cuvântului izolat se pot deosebi, pe de o parte, asimilări standard. Măsura în care le consemnează ortografia diverselor limbi depinde de ce principii predomină în acestea. Bunăoară, ortografiile limbilor din diasistemul slav de centru-sud (bosniacă, croată, muntenegreană, sârbă), care sunt în relativ mare măsură fonetice, redau sistematic asimilările dintre morfemele care compun cuvintele. Astfel, substantivului SrbijaSerbia” îi corespunde adjectivul srpski „sârbesc”, cu asimilarea lui [b] de către [s]-ul inițial al terminației -ski[6]. În schimb, în ortografia limbii maghiare, deși este fonetică în destul de mare măsură, redând în unele cazuri asimilările, principiul morfologic domină la contactul dintre morfeme și intră în contradicție cu ortoepia. Astfel, în cuvântul adtam „(eu) am dat”, format din radicalul ad + două sufixe gramaticale, se pronunță corect [ˈattam][7]. Pe de altă parte, există asimilări nestandard. Unele din acestea sunt regionale, ex. băiet în graiul moldovenesc, cu asimilarea lui [a] de către [j]. Altele sunt individuale, ex. poliloghie > polologhie, cu asimilarea lui [i] de către cei doi [o][2].

Tipuri de asimilațieModificare

Asimilația este clasificată pe baza mai multor criterii.

După natura sunetului asimilatModificare

Pe baza acestui criteriu există, pe de o parte, asimilație consonantică:

ro în + bun > îmbuna[2];
fr absurde [apsyrd] „absurd(ă)”[4];
en dogs [dɒɡz] „câini”[3];
sr bez kuće „fără casă” > beskućnik (adjectiv) „fără adăpost”[6];
hu százszor [ˈsaːssor] „de o sută de ori”[7].

Pe de altă parte, există asimilație vocalică. Aceasta are o mare importanță în limbile cu armonie vocalică, precum maghiara. În aceasta, cele mai multe sufixe au două variante, pentru a se putea armoniza cu vocalele din cuvântul la care se adaugă. Bunăoară, desinența cu sensul „în” are o variantă -ban, cu vocală posterioară, pentru cuvintele care au asemenea vocale, ex. a házban „în casă”, și una -ben, cu vocală anterioară, pentru a se armoniza cu asemenea vocale, ex. a képben „în imagine”. Mai există și o armonizare după caracterul rotunjit sau nerotunjit al vocalelor, referitor numai la cele anterioare. Astfel, unele sufixe au și o a treia variantă, pentru cuvintele în care ultima vocală este anterioară rotunjită, ex. desinența -hoz/-hez/-höz, corespunzătoare prepoziției la: a képhez „la imagine”, dar a földhöz „la pământ”[8].

În română există de asemenea asimilație vocalică, mai puțin răspândită, ex. adăuga > adăoga[2].

După numărul trăsăturilor articulatorii care se modificăModificare

Conform acestui criteriu, asimilația poate fi:

  • parțială, numită și „acomodare”, ce privește schimbarea uneia sau cel mult a două dintre caracteristicile fonetice ale sunetului:
ro des- + goli > dezgoli ([s] preia numai caracterul sonor al lui [g])[2];
fr anecdote [anɛɡˈdɔt] „anecdotă”[9].
en ten bikes [ˈtembaɪks] „zece biciclete”[5];
sr težak „greu” > teška „grea”[6];
hu színpad [ˈsiːmpɒd] „scenă”[7];
  • totală, adică schimbarea tuturor caracteristicilor fonetice ale sunetului, astfel încât cele două sunete devin identice:
ro slavă > nasŭpŭ > năsip > nisip[2];
fr maintenant „acum” (pronunțare standard [mɛ̃tnɑ̃] > pronunțare individuală [mɛnnɑ̃])[9];
en ten mice [ˈtemmaɪs] „zece șoareci”[5];
hu zség [ˈkøʃʃeːg] „comună” (substantiv)[7].

După distanța la care se găsesc cele două suneteModificare

Asimilația în contact (organică) privește două sunete învecinate:

ro merg > regional mărg[2];
fr latină capsa > chasse „vânătoare”[4];
en in- + regular > irregular „neregulat”[3];
cnr pod- „sub-” + cijeniti „a estima” > potcijeniti „a subestima”[10];
hu vas [vɒʃ] „fier” + golyó „bilă” > vasgolyó [ˈvɒʒɡojoː] „bilă de fier”[7].

Această asimilație poate fi și reciprocă, din două sunete rezultând unul diferit de ambele, cu particularități proprii amândurora:

en don’t you [dəʊnʊ] „(tu) să nu”[5];
it lat. aurum > oro „aur”[2];
hu kertje [ˈkɛrcɛ] „grădina sa”[7].

Asimilația la distanță (armonică) privește sunete care nu sunt alăturate. Cazuri propriu-zise de asemenea asimilație sunt cele produse prin armonia vocalică (vezi mai sus). Poate fi vorba și de apariția unui sunet nou identic cu altul într-o silabă anterioară, fenomen numit „anticipare”, ex. ro strachină > straichină (în Oltenia)[11], sau într-o silabă posterioară („propagare”): ro lat. genuculus > rom. genunchi[12].

După poziția față de reper a sunetului modificatModificare

După acest criteriu, asimilația este:

  • regresivă, când sunetul supus schimbării se află înaintea sunetului modificator:
ro înmulțimmulˈtsi][2];
fr obtenir [optəˈniːʀ] „a obține”[9];
en ten bikes [ˈtembaɪks] „zece biciclete”[5];
cnr vrabac „vrabie” > vrapca „al/a/ai/ale unei vrăbii”[10];
hu teljes [ˈtɛjjɛʃ] „complet(ă)”[7].
  • progresivă, când sunetul supus schimbării se află după sunetul modificator:
ro țintirim > țințirim[1];
fr cheveufø] „fir de păr”[9];
en Goodge Street [ˈɡʊdʒʃtriːt][13];
cnr tvojeg(a) > tvoega(a) > tvoog(a) > tvog(a) „tău” la cazul genitiv [evoluția variantei tvog(a) din varianta tvojeg(a)][14];
hu az ember „omul” + -vel „cu” > az emberrel „cu omul”[7].

Asimilația poate fi și dublă, adică în același timp regresivă și progresivă, ex. fr épaissir „a îngroșa”, pronunțat [epεˈsiːʀ] sau [epeˈsiːʀ], în a doua pronunțare [ε] închizându-se sub influența vocalelor închise [e] (precedentă) și [i] (următoare)[9].

După trăsătura care se schimbăModificare

La consoane se mai deosebesc și trei feluri de asimilație conform trăsăturii care se schimbă. Astfel există asimilație:

NoteModificare

  1. ^ a b c Bidu-Vrănceanu 1997, pp. 71–72.
  2. ^ a b c d e f g h i j Constantinescu-Dobridor 1998, articolul asimilare.
  3. ^ a b c d e Bussmann 1998, p. 99.
  4. ^ a b c d Dubois 2002, p. 55.
  5. ^ a b c d e f Crystal 2008, p. 39.
  6. ^ a b c Klajn 2005, p. 29.
  7. ^ a b c d e f g h A. Jászó 2007, pp. 127–131.
  8. ^ Kálmán și Trón 2007, p. 96.
  9. ^ a b c d e BDL, pagina Assimilation.
  10. ^ a b Čirgić 2010, pp.39–.
  11. ^ Bidu-Vrănceanu 1997, p. 54.
  12. ^ Bidu-Vrănceanu 1997, p. 390.
  13. ^ Crystal 2008, p. 390.
  14. ^ Čirgić 2010, p. 56.

Surse bibliograficeModificare

  • hu A. Jászó, Anna, Hangtan (Fonetică), A. Jászó, Anna (coord.), A magyar nyelv könyve (Cartea limbii maghiare), ediția a VIII-a, Budapesta, Trezor, 2007, ISBN 978-963-8144-19-5, pp. 73–162 (accesat la 25 iunie 2019)
  • Constantinescu-Dobridor, Gheorghe, Dicționar de termeni lingvistici, București, Teora, 1998; online: Dexonline (DTL) (accesat la 25 iunie 2019)
  • fr Dubois, Jean et al., Dictionnaire de linguistique (Dicționar de lingvistică), Paris, Larousse-Bordas/VUEF, 2002

Vezi șiModificare