Bătălia de la Termopile

Bătălia de la Termopile
Parte a Războaielor medice, a doua invazie persană
Leonidas la Termopile, de Jacques-Louis David
Informații generale
Perioadă 19-21 august sau 8-10 septembrie 480 î.Hr. Loc lângă Termopile, Grecia 38°47′45″N 22°32′13″E ({{PAGENAME}}) Rezultat Victoria perșilor
Beligeranți
Orașele state grecești	Imperiul Persan
Conducători
Leonidas	Xerxes cel Mare
Efective
Total peste 5.200 (Herodot) peste 7.400 (Diodorus Siculus) 11.200 (Pausanias)	Total 1.800.000 (Herodot) aproximativ 800.000 (Ctesias) între 70.000 și 250.000 (estimări moderne)
Pierderi
între 1.000 și 4.000 (Herodot)	aproximativ 20.000 (Herodot)

Bătălia de la Termopile (greacă Θερμοπύλαι, Thermopylae, „Porțile fierbinți”) a fost o luptă care s-a dat între o alianță a unor polisuri (orașe-state) din Grecia Antică, condusă de regele Leonidas al Spartei și Imperiul Persan al lui Xerxes I. Bătălia a durat trei zile în timpul celei de-a doua invazii persane în Grecia, în același timp cu Bătălia de la Artemisium, în august sau septembrie 480 î.Hr., și a avut loc în trecătoarea Termopile. Invazia persană fusese pornită ca răspuns întârziat la înfrângerea suferită de perși în prima invazie, terminată cu victoria atenienilor în Bătălia de la Maraton din anul 490 î.Hr.. Zece ani mai târziu, Xerxes ridicase o armată uriașă pe care o trimisese, pe uscat și pe mare, să cucerească Grecia. Generalul atenian Temistocle a propus ca oștile alianței grecești să blocheze înaintarea armatei de uscat la Termopile și în același timp, flota persană urma să fie blocată în strâmtoarea Artemisium.

O armată a aliaților greci formată din aproximativ 7.000 de oameni a mărșăluit înspre nord ca să blocheze trecătoarea în vara anului 480 î.Hr. Armata persană a fost evaluată de sursele antice la peste un milion de oameni, dar astăzi se consideră a fi fost mult mai redusă: învățații avansează cifre diferite, dar aflate în intervalul 100.000 - 150.000. Persanii au ajuns la trecătoare la sfârșitul lui august sau începutul lui septembrie. Mult depășiți numeric, grecii au ținut piept perșilor timp de șapte zile (din care trei de luptă efectivă), până când ariergarda greacă a fost nimicită într-una din cele mai cunoscute încleștări finale ale istoriei. În timpul primelor două zile, mica armată condusă de regele Leonidas al Spartei a blocat singurul drum pe care armata persană putea avansa. După a doua zi, un localnic numit Ephialtes i-a trădat pe greci, arătându-le perșilor o cărare care ducea în spatele pozițiilor grecești. Dându-și seama că oamenii săi erau încercuiți, Leonidas a trimis înapoi grosul armatei grecești și a rămas pe loc să le acopere retragerea cu 300 de spartani, 700 de thespieni, 400 de tebani și probabil încă alte câteva sute. Aproape toți au fost uciși.

Temistocle era comandantul flotei grecești la Artemisium când a primit vestea că perșii cuceriseră strâmtoarea Termopile. Întrucât strategia inițială se baza pe blocarea perșilor în ambele puncte (Termopile și Artemisium), navele grecești s-au retras la Salamina. Perșii au invadat Beoția și apoi au capturat Atena, care între timp fusese evacuată. Dorind o victorie decisivă asupra flotei persane, aliații au atacat-o la Salamina, la sfârșitul anului 480 î.Hr. și au câștigat. Temându-se să nu fie prins în capcană în Europa, Xerxes și-a retras grosul armatei în Asia, lăsându-l pe Mardonius să termine cucerirea Greciei. În anul următor, armata de uscat persană a fost învinsă în Bătălia de la Plateea, invazia persană în Grecia fiind oprită.

Scriitorii antici și contemporani au folosit bătălia de la Termopile ca un exemplu al forței unei armate patriotice formate din oameni liberi în lupta de apărare a propriului teritoriu. Reușita apărătorilor de la Termopile reprezintă un exemplu al avantajelor pe care le oferă pregătirea, echipamentul și folosirea terenului împotriva unei armate superioare în număr, și a devenit un simbol al curajului în fața unor sorți neprielnici.

Surse documentare

Principala sursă pentru Războaiele greco-persane este istoricul grec Herodot, denumit și „părintele Istoriei”. Acesta s-a născut în 484 î.Hr. în Halicarnas, Asia Mică (pe atunci sub stăpânire persană) și a scris lucrarea „Historiai” între anii 440-420 î.Hr. încercând să regăsească originile războaielor, care la vremea respectivă aparțineau încă istoriei recente (războaiele au luat sfârșit în 450 î.Hr.). Abordarea lui Herodot era cu totul nouă, și, cel puțin pentru societatea occidentală, el pare să fi inventat istoria ca știință, așa cum o percepem acum. După cum spune Holland: „Pentru prima oară, un cronicar s-a hotărât să caute originile unui conflict în dovezi pe care le putea verifica personal și nu într-un trecut atât de îndepărtat încât era deja trecut în legendă, nici în toanele și dorințele vreunui zeu, nici în credința vreunui popor că era voia sorții”.

Câțiva dintre istoricii antici care i-au urmat, deși urmând calea deschisă de Herodot, l-au criticat, primul dintre aceștia fiind Tucidide. Cu toate acestea, Tucidide a început propria sa scriere despre istorie cu momentul la care Herodot se oprise (la asediul din Sestos); Finley crede că prin aceasta dădea de înțeles că „nu mai era nevoie să mai discute odată acele evenimente”. Plutarh l-a criticat pe Herodot în eseul său „Despre răutatea lui Herodot”, descriindu-l ca „Philobarbaros” (prieten al barbarilor) pentru că nu-l considera suficient de filo-grec. Acest lucru poate sugera că Herodot reușise destul de bine să fie obiectiv în scrierea lui. Opiniile împotriva lui Herodot au fost perpetuate până în perioada Renașterii, deși lucrările sale continuau să fie citite. Începând cu secolul al XIX-lea, reputația sa a fost în mare măsură reabilitată datorită descoperirilor arheologice care au confirmat în repetate rânduri versiunea sa asupra evenimentelor. În prezent, opinia generală este că Herodot a reușit o realizare remarcabilă cu "Historiai", dar o parte a amănuntelor (în special mărimea armatelor și datele) ar trebui privită cu scepticism. Cu toate acestea, unii dintre istoricii contemporani cred că Herodot a inventat cea mai mare parte a versiunii sale.

Istoricul sicilian Diodorus Siculus, scriind „Bibliotheca Historica” în secolul I î.Hr., oferă la rândul său o relatare a războaielor medice, în parte dezvoltată din lucrarea înaintașului său, istoricul grec Ephorus. Această versiune este destul de asemănătoare cu cea a lui Herodot. Războaiele sunt descrise cu mai puține detalii și de către alți istorici antici ca Plutarh, Ctesias din Knidos, sau sunt menționate de către alți autori, cum ar fi dramaturgul Eschil. Unele dovezi arheologice (ca de exemplu Coloana Șerpilor) susțin și ele unele amănunte specifice descrise de Herodot.

Cadrul istoric

Orașele-stat Atena și Eretria sprijiniseră Revolta Ioniană eșuată împotriva Imperiului Persan al lui Darius I între 499 și 494 î.Hr. Imperiul Persan era încă relativ tânăr și expus revoltelor din partea popoarelor cucerite. Mai mult, Darius însuși era un uzurpator și și-a dedicat un timp îndelungat potolirii revoltelor iscate împotriva domniei sale. Revolta Ioniană amenințase integritatea imperiului său și Darius a jurat să-i pedepsească pe cei implicați (mai ales pe cei care nu-i erau deja supuși). În același timp, această revoltă i-a oferit pretextul să încerce extinderea imperiului asupra Greciei antice împărțită în orașe-stat. O expediție preliminară condusă de Mardonius în 492 î.Hr., menită să pregătească invazia terestră asupra Greciei, recucerise Tracia și forțase Macedonia să devină regat vasal Persiei.

În anul 491 î.Hr. Darius a trimis soli în toate cetățile-stat grecești cerând un dar de „pământ și apă”, în semn de supunere către el. Majoritatea orașelor Greciei s-au grăbit să-i facă pe plac având încă în minte demonstrația de forță oferită de persani cu un an înainte. În Atena în schimb, trimișii lui Darius au fost duși în fața judecătorilor și apoi executați prin aruncare într-o groapă; în Sparta au fost pur și simplu aruncați într-un puț. Astfel și Sparta intra efectiv în război cu Persia.

Ca răspuns, Darius a adunat o armată amfibie comandată de amiralul Datis și generalul Artaphernes în 490 î.Hr. cu care a atacat insula Naxos, apoi primind supunerea celorlalte insule din arhipelagul Cycladelor. Armata a avansat apoi spre Eretria pe care a asediat-o și a distrus-o. La urmă, persanii s-au deplasat înspre Atena, acostând în golful Marathon unde li s-a opus o armată ateniană (completată și cu un contigent trimis de Plateea) mult inferioară numeric. Bătălia de la Marathon care a urmat a fost câștigată de atenieni printr-o victorie strălucită, iar armata persană s-a retras în Asia.

După campania ratată din anul 490 î.Hr., Darius a început să strângă o nouă armată uriașă cu care să cucerească întreaga Grecie. În 486 î.Hr. însă, supușii săi din Egipt s-au răsculat, ceea ce l-a făcut să amâne expediția către Grecia. Darius a murit în timp ce se pregătea pentru marșul către Egipt, și tronul i-a revenit fiului său, Xerxes I. Xerxes a strivit revolta egiptenilor și a continuat pregătirile pentru invazia Greciei. Gândită ca o campanie totală, era nevoie de timp pentru planificare, strângerea proviziilor și recrutarea soldaților. Xerxes a hotărât să construiască un pod peste Hellespont care să permită trecerea armatei de uscat și să sape un canal de-a curmezișul istmului Muntelui Athos (o flotă persană fusese distrusă în 492 î.Hr. încercând să ocolească promontoriul). Ambele planuri erau foarte ambițioase, și dacă le-ar fi înfăptuit, perșii ar fi trecut înaintea tuturor popoarelor acelor vremi. La începutul lui 480 î.Hr. pregătirile erau terminate, și armata adunată de Xerxes la Sardis a mărșăluit spre Europa, trecând Hellespontul pe două poduri de pontoane.

Atenienii se pregătiseră și ei de război cu perșii - în 482 î.Hr. au hotărât, sub conducerea arhistrategului Temistocle să construiască o flotă puternică de trireme, cu care să înfrunte dușmanul. Cum atenienii nu aveau o armată suficient de puternică să lupte și pe mare și pe uscat, pentru a face față persanilor era nevoie de o alianță a orașelor-stat grecești. În 481 î.Hr. Xerxes și-a trimis solii în Grecia cerând pământ și apă lăsând la o parte cu bună știință Atena și Sparta. Alianța începu să se închege așadar în jurul celor două orașe-stat. Un congres s-a întâlnit la Corint în toamna târzie a lui 481 î.Hr. și alianța orașelor-stat grecești luă ființă. Alianța avea puterea de a trimite emisari care să ceară ajutor și să trimită trupe din partea statelor membre către puncte defensive stabilite prin consens. Înfăptuirea acestei alianțe era un lucru extraordinar pentru Grecia antică dezbinată, cu atât mai mult cu cât multe dintre orașele-stat care intrau în componența ei erau în război unele cu altele.

Congresul s-a ținut din nou în primăvara lui 480 î.Hr. O delegație tesaliană a propus ca forțele aliate să se adune în îngusta vale Tempe, la granița Tesaliei și astfel să țină în loc oastea lui Xerxes. O armată de 10.000 de hopliți a fost trimisă acolo, pe unde credeau că vor trece perșii. Ajunși acolo însă, au fost avertizați de Alexandru I, regele Macedoniei, că valea putea fi ocolită prin trecătoarea Sarantoporo. La auzul acestor vești și a faptului că armata lui Xerxes era uriașă, grecii s-au retras. La puțin timp după aceea au aflat că perșii trecuseră Hellespontul.

O altă strategie fu propusă de Temistocle aliaților. Calea către Grecia de sud (Beoția, Attica și Peloponezul) l-ar fi obligat pe Xerxes să treacă prin foarte îngusta trecătoare de la Termopile, foarte ușor de apărat de hopliții greci, în ciuda numărului mare de perși. Mai mult, ca să-i împiedice pe dușmani să ocolească trecătoarea pe mare, flotele ateniene și aliate puteau bloca strâmtoarea Artemisium. Acest plan dublu a fost adoptat de congres. Ca măsură de precauție, orașele peloponeziace și-au făcut planuri secundare pentru apărarea istmului Corint (dacă perșii ar fi ajuns acolo), în timp ce femeile și copiii din Atena au fost evacuați în orașul peloponeziac Troezen.

Preludiul

Armata persană a avansat fără grabă prin Tracia și Macedonia, dar în luna august veștile apropierii iminente a perșilor au ajuns în Grecia. În acea perioadă a anului, spartanii (liderii militari de facto ai alianței) celebrau sărbătoarea Carneia. În timpul acestor festivități, activitatea militară era interzisă de legea spartană - cu ani înainte, spartanii ajunseseră cu întârziere la Bătălia de la Maraton respectând-o. Era de asemenea vremea Jocurilor Olimpice și a armistițiului olimpic, astfel încât armata spartană ar fi comis un dublu sacrilegiu pornind la război. De această dată, eforii au hotărât însă că pericolul era atât de mare încât oștenii trebuiau să pornească de îndată să blocheze trecătoarea, conduși de unul dintre cei doi regi ai Spartei, Leonidas I. Leonidas a luat cu el 300 de bărbați din garda regală, Hippeis, precum și un număr mai mare de trupe auxiliare aduse din alte părți ale Lacedemoniei (incluzând hiloți). Scopul expediției era să strângă cât mai multe trupe aliate de-a lungul marșului și să aștepte sosirea armatei principale spartane.

Legenda spune că spartanii consultaseră Oracolul din Delfi mai devreme în acel an. Oracolul profețise una din două: ori cetatea Lacedemoniei va fi jefuită de „fiii lui Perseu”, ori întregul ținut Laconian avea să jelească pierderea unui rege, descendent al marelui Hercule. Herodot relatează că Leonidas, știind de profeție, era convins că merge la moarte, întrucât armata pe care o comanda nu îi dădea sorți de izbândă, așa că alesese doar spartani care aveau deja fii în viață.

În drum către Termopile, armata spartană a fost întărită cu contingente din diferite orașe astfel că număra mai mult de 5.000 de oameni atunci când a ajuns la trecătoare. Leonidas a ales să-și așeze tabăra la Poarta din mijloc, cel mai îngust loc al trecătorii, unde focienii ridicaseră un zid de apărare cu ceva timp înainte. Leonidas a fost de asemenea avertizat de locuitorii din Trachis, un oraș alăturat, că în munți exista o potecă ce putea fi folosită pentru a ocoli trecătoarea de la Termopile; ca urmare a trimis 1.000 de focieni pe înălțimile înconjurătoare pentru a preveni o astfel de manevră.

În cele din urmă, la jumătatea lui august, armata persană a fost zărită pe celălalt mal al golfului Malis, apropiindu-se de Termopile. Aliații au ținut un consiliu de război, la care unii peloponeziaci au sugerat retragerea la istmul Corintului și blocarea trecerii către Peloponez. Focienii și locrienii, ale căror state erau în apropierea trecătorii s-au înfuriat la auzul acestei propuneri și au susținut în schimb apărarea la Termopile și solicitarea de ajutor suplimentar. Leonidas a calmat spiritele și a acceptat să se apere în trecătoare.

Un sol persan a fost trimis de Xerxes să negocieze cu Leonidas: aliaților li se oferea libertatea și titlul de prieteni ai poporului persan. Mai mult, li se oferea relocarea pe pământuri mai bune decât cele pe care le stăpâneau atunci. Când aceste oferte au fost refuzate de Leonidas, ambasadorul i-a cerut ferm să-și depună armele; răspunsul celebru al regelui către persani a fost "Vino și ia-le!". Cum solul persan s-a întors cu mâna goală, bătălia era iminentă. Cu toate acestea, Xerxes a întârziat atacul cu patru zile, așteptând ca aliații să se împrăștie înainte de a trimite trupe împotriva lor.

Forțele combatante

Armata persană

Soldați perși - reconstituire

Armata persană, sub comanda Marelui Rege Xerxes era foarte numeroasă pentru acea epocă, având un număr de oșteni cuprins între 100.000 și 300.000. Numerele declarate de sursele antice sunt foarte mari și au generat nesfârșite dispute. Herodot susține că armata perșilor număra două milioane și jumătate de personal militar și încă pe atât personal auxiliar. Poetul Simonide, contemporan cu bătălia, vorbește de patru milioane; Ctesias dă 800.000 ca mărime a armatei lui Xerxes..

Istoricii moderni tind să considere numerele oferite de Herodot și alte surse vechi ca fiind total nerealiste, rezultate din calcule greșite sau fiind exagerate de partea care a câștigat războiul. Estimările istoricilor militari moderni variază într-o plajă foarte largă, de la 25.000 până la 100.000-200.000 de oameni. Oricare ar fi numărul real de oșteni, nu se pune la îndoială faptul că Marele Rege era nerăbdător să aibă o campanie plină de succes, și prin urmare ridicase o armată care să-i asigure superioritatea numerică atât pe uscat cât și pe mare.

Numărul de soldați persani care au luptat la Termopile este la fel de neclar ca dimensiunea totală a armatei. Nu se știe dacă întreaga armată persană a mărșăluit până la Termopile sau dacă Xerxes a lăsat trupe fortificate în Macedonia și Tesalia. Părerea unanimă actuală este că a angajat în luptă la Termopile majoritatea armatei sale, cam 200.000 de oameni. Singura sursă antică ce menționează un număr, Ctesias, sugerează că la Termopile au luptat 80.000 de perși, dar mărturia sa este incompletă și pe alocuri vădit neclară (de exemplu, susține că bătălia de la Plateea a avut loc înaintea celei de la Salamina).

Armata greacă

Hopliți spartani

Armata greacă era alcătuită din cca 7.000 de oșteni trimiși de către cetățile aliate. După Herodot și Diodorus Siculus armata aliată era alcătuită din următoarele forțe:

Grup	Număr după Herodot	Număr după Diodorus Siculus
Spartani	300	300
Lacedemonieni/ Perieci	900?	1.000 (incluzând spartanii?)
Hiloți	900?	-
Mantineeni	500	3000 (alți peloponeziaci trimiși cu Leonidas)
Tegeeni	500
Orchomenos arcadieni	120
Alți arcadieni	1.000
Corinteni	400
Flieni	200
Micenieni	80
Total peloponeziaci	3.100 sau 4.000	4.000 sau 4.300
Thespieni	700	-
Melieni	-	1.000
Tebani	400	400
Focieni	1.000	1.000
Locrieni	"Toți pe care îi aveau"	1.000
Total general	5.200 (sau 6.100) plus locrienii	7.400 (sau 7.700)

• Numărul de peloponeziaci

Diodorus sugerează că în bătălie au intrat 1.000 de lacedemonieni și alți 3.000 de peloponeziaci, adică un total de 4.000 de oameni. Herodot întărește această cifră într-un pasaj, citând o inscripție de-a lui Simonide care spune că acolo erau 4.000 de peloponeziaci. Cu toate acestea, în pasajul rezumat de tabelul de mai sus, Herodot numără 3.100 de peloponeziaci la Termopile înainte de bătălie. Mai spune de asemenea că atunci când i s-au arătat lui Xerxes morții, "erau acolo și hiloți", dar nu spune câți și în ce fel au participat la luptă. Astfel, diferența dintre cele două cifre ar putea fi explicată prin presupunerea (fără dovadă) că 900 de hiloți (câte trei la fiecare spartan) au fost prezenți la luptă. Dacă au fost acolo și hiloți, nu există nici un motiv să punem la îndoială că au participat în rolul lor tradițional de slujitori armați ai fiecărui spartan. Altfel, cei 900 de oșteni 'pierduți' de Herodot ar fi putut fi perieci, regăsind astfel cei 1.000 de lacedemonieni ai lui Diodorus.

• Numărul de lacedemonieni

Ambiguitatea exprimării lui Diodorus (cei 1.000 de lacedemonieni includeau cele 300 de spartani?) nu ajută la clarificarea acestei probleme. La un moment dat, el spune "Leonidas, când a fost numit în fruntea oastei, a anunțat că va lua cu el doar o mie de oameni". Mai târziu însă, spune "Erau acolo lacedemonieni o mie, și cu ei trei sute de spartani", zădărnicind eforturile de lămurire.

Relatarea lui Pausanias corespunde cu cea a lui Herodot (pe care probabil o citise) și în plus oferă numărul de locrieni, pe care Herodot nu-l estimase. Aflați chiar în calea persanilor în marșul acestora, locrienii au trimis în luptă toți luptătorii pe care îi aveau, după Pausanias 6.000 de oameni care adăugați celor 5.200 de soldați ai lui Herodot ar fi ridicat totalul la 11.200.

Mulți dintre istoricii contemporani, care îl consideră pe Herodot mai de încredere, îi adună pe cei 1.000 de lacedemonieni și 900 de hiloți la totalul de 5.200 ai lui Herodot ca să obțină 7.100 sau 7.000 de oameni, ignorându-i pe melienii lui Diodorus si locrienii lui Pausanias. Cu toate acestea, este doar un punct de vedere și multe alte combinații sunt plauzibile. Mai mult, mărimea oștirii s-a modificat apoi în luptă când o mare parte a oștirii s-a retras și doar aproximativ 3.000 au rămas (300 de spartani, 700 de thespieni, 400 de tebani, probabil 900 de hiloți și 1.000 de focieni amplasați deasupra trecătorii, mai puțin pierderile suferite în zilele precedente).

Aspecte strategice și tactice

Din punct de vedere al strategiei, prin apărarea trecătorii de la Termopile, aliații greci își foloseau în cel mai bun mod cu putință forțele de care dispuneau. Atât timp cât puteau opri înaintarea trupelor persane în Grecia, nu trebuiau să se angajeze într-o bătălie decisivă și astfel puteau rămâne în defensivă. Mai mult, prin apărarea a două puncte de trecere gâtuite (Termopile și Artemisium), numărul inferior al soldaților greci nu mai era o problemă foarte mare. Dimpotrivă, pentru perși nevoia de a aproviziona o armată atât de mare însemna că ei nu puteau rămâne în același loc prea mult timp. Trebuia așadar ca ei să se retragă sau să avanseze, iar înaintarea însemna că urmau să forțeze trecătoarea de la Termopile.

Din punct de vedere tactic, strâmtoarea de la Termopile se potrivea de minune războaielor purtate de greci: falanga de hopliți putea bloca o trecătoare îngustă cu ușurință, fără grija de a fi luată prin surprindere pe flancuri de cavaleria adversă. În mijlocul strâmtorii, falanga era foarte greu de atacat de infanteria ușoară persană, înarmată ușor. Marele punct slab al aliaților era cărarea de munte care mergea pe înălțimi în paralel cu trecătoarea și care permitea ca poziția grecilor să fie ocolită. Deși probabil nu ar fi fost potrivită pentru cavalerie, această cărare putea fi folosită de către infanteria persană (cu multe trupe specializate în lupta de munte). Leonidas fusese avertizat de existența acestui drum de localnicii din Trachis și deplasase un detașament din trupele fociene acolo pentru a bloca acea cale de acces.

Topografia terenului

La vremea luptei, trecătoarea Termopile însemna un drum de-a lungul malului golfului Malis, atât de îngust încât un singur car putea trece odată. În partea de sud a drumului erau stâncile ce mărgineau trecătoarea iar marginea de nord era delimitată de apa mării. De-a lungul drumului erau trei gâtuituri, sau „porți” (pylai), iar la cea din mijloc se ridica un zid ridicat de focieni cu un secol înainte, pentru a-i apăra împotriva invaziilor tesalienilor. Numele de „Porțile Fierbinți” vine de la izvoarele termale aflate acolo.

Astăzi, trecătoarea nu mai este mărginită de mare, ci la câțiva kilometri înăuntrul uscatului, datorită depunerilor sedimentare din golf. Vechea potecă apare la picioarele munților înconjurând câmpia, iar de-a lungul ei s-a construit o șosea modernă. Mostre de sol luate recent arată că în antichitate trecătoarea avea doar 100m lățime și valurile ajungeau până la porți: „Puțini vizitatori își dau seama că bătălia a avut loc peste drum de monument.” Strâmtoarea este și azi un loc potrivit ca poziție defensivă pentru armatele moderne: forțele britanice au organizat o luptă în 1941 împotriva Germaniei naziste, în timpul celui de-al doilea Război Mondial, la doar câțiva metri depărtare de locul confruntării antice.

Bătălia

Prima zi

Femeie spartană oferindu-i scutul fiului și spunându-i să se întoarcă „cu scut sau pe scut”

Falangă greacă

Soldat spartan

În a cincea zi după ce persanii au ajuns la Termopile (care a avea să devină prima zi a bătăliei), Xerxes s-a hotărât în sfârșit să atace trupele aliate ale grecilor. Pentru început a trimis mezii și cisienii în luptă, să-i ia pe greci prizonieri și să-i aducă în fața sa. Ostașii lui Xerxes au pornit un asalt frontal asupra pozițiilor grecești. Aliații se luptau în fața zidului focian, în cea mai îngustă parte a strâmtorii. Puține detalii despre tactică au rămas; Diodorus spune că „oamenii stăteau umăr la umăr” și că grecii erau „superiori în curaj și în mărimea scuturilor”. Aceasta probabil descrie falanga greacă în care bărbații formau un zid de scuturi suprapuse și mai multe rânduri de vârfuri de suliță, o formațiune foarte eficientă atâta timp cât acoperea întreaga lățime a trecătorii. Scuturile împletite din răchită și sulițele mai scurte ale perșilor îi împiedicau pe aceștia să lupte efectiv cu hopliții. Herodot spune că unitățile militare din același oraș erau ținute împreună, și că erau trimise pe rând în luptă și la odihnă pentru a preveni oboseala, de unde se poate trage concluzia că grecii aveau mai mulți oșteni decât era necesar pentru a bloca strâmtoarea. Grecii au omorât atât de mulți mezi încât se spune că Xerxes a sărit de trei ori din scaunul din care urmărea lupta. După Ctesias, primul val persan a fost făcut ferfeniță cu doar două sau trei pierderi în rândul spartanilor.

Herodot și Diodorus spun că regele, văzând cu ce dușmani are de-a face, a trimis în luptă cele mai bune trupe ale sale, „Nemuritorii” (un corp de elită de 10.000 de oameni), în al doilea atac al zilei. Cu toate acestea, Nemuritorii n-au izbutit o ispravă mai glorioasă decât mezii, nereușind să facă vreo breșă în zidul aliat. Se pare că spartanii au simulat o retragere și apoi s-au întors brusc și au nimicit trupele inamice care îi fugăreau.

A doua zi

Războinici persani, probabil Nemuritorii.

Nemuritor

În ziua a doua, Xerxes și-a trimis din nou infanteria să atace trecătoarea, „crezând că dușmanii lor, fiind așa puțini, erau deja răniți și nu-i puteau rezista”. Cu toate acestea, persanii n-au obținut un rezultat mai bun în această a doua zi față de prima. Într-un final, Xerxes a oprit asaltul și s-a retras în tabăra sa, neînțelegând nimic.

Târziu în cea de-a doua zi, în timp ce regele persan cugeta la următoarea sa mișcare, a primit un cadou neașteptat: un trădător trahinian pe nume Ephialtes i-a spus de cărarea din munți care ocolea trecătoarea, și s-a oferit să călăuzească armata persană, așteptându-se la o recompensă. Pentru faptul său, numele lui Ephialtes a fost stigmatizat pe veci, cuvântul a primit sensul de „coșmar” și a devenit termenul arhetipal pentru „trădător” în limba greacă.

Herodot povestește cum Xerxes l-a trimis pe Hydarnes, comandantul „Nemuritorilor”, în fruntea unei trupe să-i încercuiască pe aliați folosind poteca nou descoperită. Istoricul nu detaliază cine era sub comanda lui Hydarnes (Nemuritorii suferiseră pierderi în prima zi). E posibil ca Nemuritorilor să li se fi adăugat alți soldați - după Diodorus, Hydarnes comanda 20.000 de oameni în această misiune. Cărarea ducea de la estul taberei persane de-a lungul crestei muntelui Anopaea prin spatele stâncilor care străjuiau trecătoarea. La un moment dat cărarea se bifurca, un drum ducând spre Focida și celălalt către golful Malis la Alpenus, primul oraș al Locriei.

A treia zi

Bătălia de la Thermopyles (Jacques-Louis David)

În zorii zilei, focienii care păzeau cărarea deasupra strâmtorii au sesizat prezența persanilor din cauza foșnetului frunzelor de stejar. Herodot spune că au sărit în picioare și au fost foarte uimiți. Hydarnes a fost, probabil, la fel de uimit să-i vadă cum se înarmează în grabă atunci când l-au văzut în fruntea trupelor persane, temându-se chiar că a dat peste spartani, dar Ephialtes l-a lămurit că nu erau. Focienii s-au retras pe un deal din apropiere pentru a-și organiza apărarea, întrucât credeau că persanii au venit să-i atace. Nevroind să fie întârziați de o luptă neprevăzută, persanii le-au trimis un stol de săgeți înainte de a continua marșul lor de încercuire a principalei armate aliate.

Aflând de la un curier că focienii cedaseră cărarea din munți, Leonidas a convocat un consiliu de război în zori. Unii dintre aliați au susținut retragerea, dar Leonidas s-a hotărât să rămână în trecătoare împreună cu spartanii. Multe dintre contingentele aliate au ales apoi ori să se retragă (fără ordin) ori li s-a ordonat plecarea de către Leonidas (Herodot admite că există îndoieli cu privire la ce s-a întâmplat de fapt). Cei 700 de thespieni conduși de generalul lor Demophilus au refuzat să plece împreună cu ceilalți greci. Au rămas de asemenea cei 400 de tebani, și, probabil, hiloții care îi urmau pe spartani.

Deciziile lui Leonidas au fost subiectul multor discuții. Se spune deseori că spartanii urmau legile Spartei refuzând retragerea, dar de fapt se pare că tocmai refuzul de a se retrage de la Termopile a creat ideea că spartanii nu se retrăgeau niciodată din luptă. Este posibil de asemenea ca Leonidas, amintindu-și de profeția Oracolului, să fi decis să-și sacrifice viața pentru a salva cetatea. Cu toate acestea, întrucât profeția era destinată lui însuși, acest motiv nu pare suficient pentru a trimite aproximativ 1.500 de oameni într-o luptă pe viață și pe moarte. Cea mai veridică teorie este că Leonidas a ales să organizeze o ariergardă a armatei sale, asigurând retragerea celorlalte trupe aliate. Dacă întreaga armată ar fi părăsit trecătoarea, terenul deschis din spatele Termopilelor ar fi permis cavaleriei persane să-i calce în picioare pe greci. Dacă ar fi rămas toți pe loc, ar fi fost înconjurați și omorâți, până la urmă. Acoperind retragerea celorlalți, și menținând în continuare poziția defensivă, Leonidas ar fi salvat 3.000 de oameni care ar fi putut purta altă luptă, mai târziu. Tebanii au dat naștere de asemenea unor discuții. Herodot sugerează că au fost aduși în luptă ca ostatici, pentru a asigura „buna purtare” a Tebei. Dacă era așa, cum dealtfel a întrebat și Plutarh, de ce nu au fost trimiși împreună cu ceilalți greci? O posibilitate este că acești soldați erau „loialiști” tebani care, spre deosebire de majoritatea celorlalți concitadini ai lor, se împotriveau dominației persane. Astfel, ei ar fi venit la Termopile de bunăvoie și au rămas până la urmă pentru că nu s-ar mai fi întors în Teba dacă persanii ar fi cucerit Beoția. Thespienii, hotărâți să nu i se supună lui Xerxes, și-ar fi văzut orașul distrus dacă persanii ar fi cucerit Beoția. Doar acest motiv nu pare suficient să explice de ce au rămas, restul de cetățeni ai Thespiei au fost evacuați cu totul înainte ca persanii să ajungă acolo. Se pare că thespienii s-au oferit voluntar să rămână pe poziție ca un simplu act de sacrificiu de sine, cu atât mai uimitor cu cât corpul lor de armată era alcătuit din absolut toți hopliții care putuseră fi adunați din cetate. Această trăsătură de caracter pare a fi fost specifică thespienilor - de cel puțin alte două dăți mai târziu în istorie, o armată thespiană a intrat într-o luptă pe viață și pe moarte.

În zori, Xerxes a oferit libații zeilor. Timpul necesar acestor ceremonii a îngăduit Nemuritorilor să coboare de pe munte, iar apoi grosul armatei persane s-a pus în mișcare. Pentru această confruntare, Aliații au țâșnit în fața zidului pentru a-și întâmpina inamicii în partea mai largă a trecătorii, pentru a omorî cât mai mulți cu putință. Au început lupta cu sulițele până când toate sulițele lor s-au frânt, apoi au scos săbiile scurte (xiphē). Herodot spune că doi frați de-ai lui Xerxes au căzut în această luptă: Abrocomes și Hyperantes. Leonidas a murit și el în timpul asaltului, cele două părți luptând pentru posesia cadavrului - inițial, grecii l-au câștigat. Cum Nemuritorii se apropiau, Aliații s-au regrupat pe un deal în spatele zidului. Tebanii „s-au îndepărtat de tovarășii lor, și, cu mâinile ridicate, s-au apropiat de barbari”, dar câțiva au fost uciși înainte ca persanii să-i ia prizonieri. Regele i-a înfierat pe tebani după luptă cu însemnul regal. Herodot spune despre restul apărătorilor: „Aici se apărară până la ultimul, cei care mai aveau săbii folosindu-le, iar ceilalți luptând cu mâinile goale și cu dinții.”

După ce a dărâmat o parte din zid, Xerxes a înconjurat dealul și persanii i-au acoperit pe greci cu o ploaie de săgeți, până când ultimul dintre aceștia a murit. În 1939, arheologul Spyridon Marinatos, în timpul săpăturilor de la Termopile, a descoperit o mulțime de vârfuri de săgeată persane de bronz pe dealul Kolonos, stabilind locul în care trupele aliate și-au găsit sfârșitul (înainte se crezuse că dealul era unul mai mic din apropierea zidului).

Trecătoarea de la Termopile era în sfârșit deschisă pentru armata persană, cu prețul a 20.000 de victime în rândul asiaticilor (după Herodot). Ariergarda aliată a fost nimicită, cu pierderi estimate la 2.000 de oameni (incluzându-i pe cei morți în primele două zile). Herodot spune la un moment dat că 4.000 de aliați au murit, dar presupunând că focienii care păzeau cărarea din munți n-au fost omorâți în timpul bătăliei (așa cum tot el susține), asta însemna aproape toți grecii (după estimările lui Herodot), și acest număr este probabil prea mare.

Urmări

După ce trupul lui Leonidas a fost recuperat de persani, Xerxes, într-un acces de furie, a ordonat tăierea capului leșului și crucificarea trupului. Herodot remarcă faptul că acest tratament era neobișnuit pentru persani, deoarece îi tratau pe războinicii viteji cu un respect deosebit (exemplul lui Pytheas, capturat în largul insulei Skiathos înaintea bătăliei de la Artemisium este grăitor). Pe de altă parte Xerxes era cunoscut pentru furia sa - a ordonat ca apele mării din strâmtoarea Hellespont să fie biciuite pentru că nu îl ascultau. După plecarea persanilor, aliații și-au strâns morții și i-au înmormântat pe deal. După terminarea invaziei persane, un leu de piatră a fost ridicat la Termopile în amintirea lui Leonidas. Abia după 40 de ani de la bătălie oasele lui Leonidas au fost duse înapoi în Sparta unde a fost din nou înmormântat cu mari onoruri; jocuri funerare s-au ținut apoi în fiecare an în cinstea lui.

Odată ce trecătoarea Termopile nu mai era o opreliște pentru persani, blocada instituită de flota aliată la Artemisium nu mai avea nicio valoare. Bătălia de la Artemisium, desfășurată în același timp, ajunsese într-un impas tactic, niciuna dintre părți nu reușea să-și adjudece victoria. Flota aliaților a reușit să se retragă în siguranță în golful Saronic unde a ajutat la transbordarea restului de cetățeni atenieni pe insula Salamina.

După Termopile, armata persană a început să prade și să incendieze orașele din Beoția care nu li se predaseră, Plateea și Thespia înainte de a continua marșul către cetatea Atenei, care fusese deja evacuată. În acest timp, aliații (în marea majoritate peloponeziaci) se pregăteau să se apere în Istmul Corint, demolând singurul drum care trecea pe acolo și construind un zid de-a latul acestuia. La fel ca la Termopile, pentru succesul acestei strategii era nevoie ca flota aliată să organizeze o blocadă care să oprească înaintarea navelor persane prin golful Saronic, astfel încât trupele inamice să nu ocolească punctul defensiv organizat de trupele de uscat și să fie debarcate direct în Peloponez. Mai mult decât atât, Temistocle i-a convins pe aliați să încerce o victorie decisivă împotriva navelor persane. Atrăgându-le pe acestea în strâmtoarea Salamina, flota greacă a reușit să distrugă majoritatea celei persane în bătălia de la Salamina care a însemnat de fapt sfârșitul amenințării persane asupra Peloponezului.

Temându-se că grecii ar putea ataca podurile de vase de peste Hellespont blocându-i astfel trupele în Europa, Xerxes s-a retras cu grosul armatei în Asia. A lăsat o armată anume aleasă sub comanda lui Mardonius pentru a finaliza cucerirea în anul următor. La insistențele Atenei, aliații peloponeziaci s-au pus de acord într-un final să încerce să-l atragă pe Mardonius în luptă, și au pornit în marș spre Attica. Mardonius s-a retras în Beoția pentru a-i aduce pe greci în teren deschis, cele două părți întâlnindu-se până la urmă lângă cetatea Plateea. Acolo, în bătălia de la Plateea armata greacă a obținut o victorie decisivă, distrugând mare parte din armata persană și încheind invazia Greciei. În același timp, în bătălia navală de la Mycale aliații au distrus practic și ce mai rămăsese din flota persană, astfel reducând pericolul unor invazii ulterioare.

Importanță

Bătălia este fără îndoială cea mai cunoscută din istoria antică europeană, la care se fac nenumărate referințe în cultura antică, mai recentă și chiar în cea contemporană. Occidentalii, cel puțin, îi laudă pe greci pentru isprăvile lor în luptă.

Cu toate acestea, în contextul mai larg al invaziei persane, bătălia a fost o înfrângere pentru aliați, mai mult chiar, una cu urmări dezastruoase. Pare limpede că strategia aliaților era să-i blocheze pe persani în loc la Termopile și Artemisium; oricare ar fi fost scopul lor, e puțin probabil că aveau de gând să cedeze întreaga Beoție și Attica către persani. Poziția grecilor la Termopile era aproape de netrecut, în ciuda faptului că erau cu mult depășiți numeric. Dacă ar fi reușit să țină strâmtoarea puțin mai mult timp, e foarte posibil ca persanii să fie nevoiți să se retragă din lipsă de apă și provizii. Din acest punct de vedere, forțarea trecătorii a fost o victorie tactică și strategică (în ciuda pierderilor suferite). Retragerea cu succes a trupelor grecești nu poate fi considerată în nici un fel o victorie, deși a contribuit la ridicarea moralului aliaților și a mai umbrit puțin din gloria perșilor.

Există teoria conform căreia la Termopile, perșii ar fi obținut o victorie pirică, adică una în care învingătorul suferă la fel de multe pierderi ca și învinsul. Herodot nu sugerează nicăieri argumente care să susțină această teorie. Totodată, susținătorii acestei idei uită faptul că după victoria de la Termopile, perșii au cucerit aproape întreaga Grecie, și, un an mai târziu, încă duceau lupte în peninsulă. Se mai vehiculează ideea că bătălia de la Termopile a încetinit înaintarea perșilor, oferind timp flotei aliate să pregătească bătălia de la Salamina. Având în vedere intervalul dintre bătăliile de la Termopile și Salamina (aproximativ o lună), întârzierea provocată de aliați armatei persane nu mai este atât de semnificativă. Mai mult, această teorie ignoră faptul că armata aliată lupta în același timp și la Artemisium, suferind pierderi și pe acea parte.

Faima bătăliei vine așadar nu din efectul pe care l-a avut în sfârșitul efectiv al războiului, ci din modelul moral pe care l-a oferit spre inspirație lumii întregi. Confruntarea de la Termopile a rămas în istorie datorită eroismului ariergărzii, care, deși condamnată la moarte sigură, a rămas pe poziții. Lupta a mai fost interpretată și ca o confruntare între bărbați liberi, apărându-și țara și libertatea, și armata imperială persană, cu mulți soldați obligați să lupte pentru despot. Deși această paradigmă este o generalizare forțată (există o sumedenie de contraexemple), mulți comentatori au folosit lupta ca o ilustrare a acestui concept.

Deși bătălia nu a fost decisivă în contextul invaziei persane, are o importanță și din punct de vedere militar, luând în considerare primele două zile ale confruntării. Reușita apărătorilor este folosită pentru a exemplifica avantajele pe care le oferă antrenamentul, echipamentul și folosirea corectă a terenului.

Moștenire

Monumente

Mai multe monumente au fost ridicate pe locul bătăliei antice.

Epitaful lui Simonides

Epitaful cu epigrama lui Simonides

Simonides a compus o epigramă celebră, care a fost gravată ca epitaf pe o piatră comemorativă instalată pe vârful tumulului funerar al spartanilor la Termopile, pe același deal pe care ultimii dintre ei au murit. Piatra originală nu a fost păstrată, dar epitaful a fost gravat pe o nouă piatră instalată în 1955. Textul, așa cum îl reproduce Herodot este:

Ō ksein', angellein Lakedaimoniois hoti tēide

keimetha tois keinōn rhēmasi peithomenoi.

Această mostră a liricii grecești antice are forma unui cuplet elegiac. O traducere:

Străine ce treci pe aici, te du și vestește la Sparta:

Morți noi zacem după ce legilor ei ne-am supus.

Monumentul lui Leonidas

La locul bătăliei mai există un monument modern, numit „monumentul lui Leonidas” în onoarea regelui spartan. Este compus dintr-o statuie de bronz a lui Leonidas, înscrisă doar cu replica „Μολών λαβέ” („Vino și ia-le!”). Metopa de sub statuie înfățișează scene din bătălie. Cele două statui din stânga și dreapta monumentului reprezintă râul Eurotas și muntele Tayget, faimoase repere ale Spartei.

Monumentul thespienilor

În 1997, un al doilea monument a fost dezvelit oficial de guvernul grec, dedicat celor 700 de thespieni care au luptat alături de spartani. Monumentul este cioplit în marmură și este alcătuit dintr-o statuie de bronz reprezentându-l pe zeul Eros, venerat în Thespia antică. Pe piedestal, o inscripție: „În memoria celor 700 de thespieni”.

O placă aflată sub statuie explică simbolismul acesteia:

• Figura masculină fără cap reprezintă sacrificiul anonim al celor 700 de thespieni
• Pieptul lat reprezintă lupta, cavalerismul, puterea și curajul
• Aripa întinsă reprezintă victoria, gloria, sufletul, spiritul și libertatea
• Aripa ruptă reprezintă sacrificiul voluntar și moartea
• Trupul gol îl reprezintă pe Eros, cel mai important zeu al vechilor thespieni, zeul creației, al frumuseții și vieții.

Acest monument este amplasat lângă cel al spartanilor.

Legende asociate cu bătălia

Descrierea luptei, aparținând lui Herodot, conține o mulțime de întâmplări apocrife și schimburi de replici între cele două părți, pe lângă evenimentele istorice principale. Aceste informații nu sunt, bineînțeles, verificabile, dar formează o parte integrală a legendei bătăliei. Multe dintre ele sunt exemple relevante ale discursului (și spiritului) laconic al spartanilor.

Astfel, Plutarh amintește în lucrarea sa Vorbe ale femeilor spartane că soția lui Leonidas, Gorgo, l-a întrebat ce să facă dacă el nu s-ar întoarce. Leonidas i-a răspuns "Mărită-te cu un om bun și fă-i copii buni".

Se spune că, ajunși la Termopile, perșii au trimis un cercetaș călare în recunoaștere. Grecii l-au lăsat să se apropie de tabăra lor, să-i observe și să se întoarcă. Când iscoada i-a raportat lui Xerxes mărimea oștii grecești și faptul că spartanii făceau gimnastică de înviorare și-și pieptănau pletele, regele persan a râs la aflarea acestor informații. El i-a cerut sfatul lui Demaratus, un rege spartan exilat din suita sa, care l-a informat că spartanii se pregăteau de luptă, și că le era în obicei să-și împodobească părul atunci când urmau să-și riște viețile. Demaratus i-a numit "cei mai viteji dintre greci" și l-a avertizat pe Marele Rege că spartanii aveau de gând să lupte pentru a apăra trecătoarea. Spartanul i-a reamintit lui Xerxes că încercase să-i atragă atenția asupra neamului său încă de la începutul campaniei împotriva grecilor, dar nu fusese luat în serios. A mai adăugat că daca Xerxes i-ar fi învins vreodată pe toți spartanii, nici un alt popor din lume nu i s-ar mai fi opus.

Herodot povestește de asemenea primirea unei solii persane de către Leonidas. Solul i-a spus regelui spartan că Xerxes îi va oferi toată Grecia dacă ar trece de partea sa. Leonidas i-a răspuns: "Dacă ai ști care sunt cu adevărat lucrurile nobile în viață, nu m-ai ispiti cu dorințe asupra averilor altora; ci eu mai degrabă mor pentru Grecia decât să fiu singurul domn asupra neamului meu". Persanul i-a cerut atunci să-și depună armele, la care Leonidas i-a dat faimosul răspuns "Vino și ia-le!".

Astfel de replici laconice și încrezute au contribuit fără îndoială la ridicarea moralului grecilor. Herodot scrie că atunci când Dienekes, un soldat spartan, a aflat că perșii sunt atât de mulți încât săgețile lor ar acoperi lumina soarelui, a răspuns netulburat "Cu atât mai bine, ne vom bate la umbră".

După luptă, Xerxes a vrut să afle scopul grecilor (mirat probabil pentru că avuseseră atât de puțini oameni) și a cerut ca niște dezertori arcadieni să fie interogați în fața sa. Aceștia i-au răspuns că toți ceilalți bărbați participau la Jocurile Olimpice. Întrebați fiind care era răsplata câștigătorului, răspunsul a fost "o coroană din ramuri de măslin". Auzind aceasta, Tigranes, un general persan a exclamat: "Pe toți zeii, Mardonius, ce fel de bărbați sunt aceștia pe care ne-ai pus să-i înfruntăm? Ei nu se luptă pentru bani, ci pentru gloria victoriei!"

În cultura populară

Filme

Film	Premiera	Descriere
Cei 300 de spartani	1962	Descrie Bătălia de la Termopile. Cu vedetele Richard Egan și Sir Ralph Richardson
Patton	1970	Generalul Patton se referă la Bătălia de la Termopile atunci când vorbește cu generalii și asistenții săi, dar nu le spune rezultatul bătăliei (înfrângerea și masacrul eroilor) decât după ce trupele americane au fost deja trimise la luptă.
Incident la Muc Va (Go Tell the Spartans)	1978	Având loc în Vietnam, filmul include o scenă în care trupele americane dau peste mormântul apărătorilor francezi ai unui sat vietnamez care are faimosul epitaf al spartanilor scris la intrarea sa și, implicit, prognozează același rezultat pentru soldații americani.
În bătaia vântului (Rambling Rose)	1991	Personajul jucat de Robert Duvall se referă la Termopile, deoarece rezistă avansurilor sexuale ale lui Rose.
Nicio veste de la Dumnezeu	2001	Într-o scenă de la final, personajele lui Fanny Ardant și Gael García Bernal se referă la Termopile ca la o apărare juridică, în care personajul lui Demián Bichir alege să lupte definitiv și să moară, știind că nu va câștiga bătălia.
Ultimul samurai (film din 1967) (The Last Samurai)	2003	Personajele principale fac referire la bătălia de la Termopile de două ori, inclusiv chiar înainte de a se angaja într-o bătălie pe care sunt aproape sigur că o vor pierde. Bătălia de la Termopile este o paralelă cu situația personajelor principale, în care sunt depășite numeric și își dau seama că victoria este de neatins, dar aleg să lupte pentru un scop dincolo de bătălia în sine.
300 - Eroii de la Termopile	2006, 2007	Bazat pe romanul grafic 300 al lui Frank Miller, este o relatare a bătăliei din perspectiva lui Leonidas. Romanul grafic original a fost o reluare mitică a poveștii, relatată parcă din punctul de vedere al unui spartan care recită o poveste în jurul unui foc de tabără.
300 de spartani: ultima bătălie (Last Stand of the 300)	2007	Documentar The History Channel.
Întâlnire cu spartanii (Meet the Spartans)	2008	Un film de parodie al celui din 2006, (300 - Eroii de la Termopile) în care spartanii conduși de regele Leonidas câștigă prima zi de luptă împotriva perșilor într-o competiție de dans hip-hop.
300 - Ascensiunea unui imperiu (300: Rise of an Empire)	2014	Are loc în timpul evenimentelor din 300 - Eroii de la Termopile, dar și înainte și după evenimentele din acest film.

Bibliografie

• Chamoux, François (1985). Civilizația greacă. Ed. Meridiane, București.
• en Fehling, D. (1989). Herodotus and His "Sources": Citation, Invention, and Narrative Art. Translated by J.G. Howie. Arca Classical and Medieval Texts, Papers, and Monographs, 21. Leeds: Francis Cairns. 
• en Finley, Moses (1972). „Introduction”. Thucydides - History of the Peloponesian War (translated by Rex Warner). Penguin. ISBN 0140440399. 
• en Green, Peter (1996). The Greco-Persian Wars. University of California Press, ISBN 0-520-20313-5.
• Greswell, Edward (1827). Origines kalendariæ Hellenicæ. E. Duychinck, Collin & co. 
• en Herodotus, The Histories, A. D. Godley (editor), Perseus online version
• en Holland, Tom (2006). Persian Fire. The First World Empire and the Battle for the West. New York: Doubleday. ISBN 0385513119. 
• en Lemprière, John (1862). A classical dictionary. 
• Piatkowski, A. (1998). O istorie a Greciei antice. Ed. Albatros, București.

Legături externe

• Adevărul despre Termopile, 22 februarie 2008, Adrian Nicolae, Descoperă