Wikipedia

Carl Friedrich Rudolf Smend

Carl Friedrich Rudolf Smend
Date personale
Născut[1][2][3] Modificați la Wikidata
Basel, Cantonul Basel-Oraș, Elveția[4] Modificați la Wikidata
Decedat (93 de ani)[3][2] Modificați la Wikidata
Göttingen, RFG Modificați la Wikidata
Cetățenie Germania Modificați la Wikidata
Ocupațieconferențiar[*]​
cadru didactic universitar[*]​
judecător Modificați la Wikidata
Locul desfășurării activitățiiBasel[5]
Berlin[5]
Bonn[5]
Göttingen[5]
Tübingen Modificați la Wikidata
Limbi vorbitelimba germană[6][7] Modificați la Wikidata
Activitate
Alma materUniversitatea Bonn
Universitatea Georg-August din Göttingen  Modificați la Wikidata
OrganizațieUniversitatea din Tübingen
Universitatea Bonn
Universitatea Georg-August din Göttingen
Universitatea din Greifswald
Universitatea Humboldt din Berlin
Universitatea Christian-Albrecht  Modificați la Wikidata
Partid politicGerman National People's Party[*][[German National People's Party (political party)|​]]  Modificați la Wikidata
PremiiOrdinul de Merit al Republicii Federale Germania în grad de mare cruce[*]​
Niedersächsische Landesmedaille[*][[Niedersächsische Landesmedaille |​]]  Modificați la Wikidata
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Carl Friedrich Rudolf Smend (n. , Basel, Cantonul Basel-Oraș, Elveția – d. , Göttingen, RFG) a fost un specialist german în drept constituțional și drept ecleziastic.

Biografie

modificare

Fiu al profesorului de teologie Rudolf Smend, Carl Friedrich Rudolf Smend a studiat începând din 1900 la universitățile din Basel, Berlin, Bonn și Göttingen, absolvind studiile la Göttingen în 1904 cu o lucrare de disertație premiată despre privire la relația dintre Constituția Prusacă din 1850 și Constituția Belgiei. A devenit habilitat în 1908 cu o teză despre Reichskammergerichte, elaborată sub îndrumarea lui Albert Hänel la Universitatea Christian-Albrecht din Kiel.

 
Profesorul Rudolf Smend la Universitatea din Berlin de ziua fondării Imperiului German, ianuarie 1933

În 1909 Smend a fost numit profesor asociat la Greifswald, apoi în 1911 a fost numit profesor universitar la Tübingen. În 1915 s-a mutat la Bonn și în 1922 s-a transferat la Universitatea Friedrich-Wilhelm din Berlin. În acest timp, Smend a fost membru al Partidului Național Popular German (DNVP) de orientare antirepublicană.[8] Spre deosebire de alți cetățeni germani, totuși, el s-a menținut la distanță de mișcarea național-socialistă. La presiunea Ministerului Educației, care dorea să elibereze postul de la Berlin pentru numirea avocatului SS Reinhard Höhn, Smend a trebuit să accepte în 1935 o numire ca profesor la Universitatea din Göttingen, unde a rămas până la moartea sa.[9]

După război, Smend a fost primul rector postbelic al Universității din Göttingen și a contribuit în mod semnificativ la reluarea rapidă a activităților de predare și cercetare. Ca reprezentant al teologiei universitare, el a semnat în octombrie 1945 declarația de recunoaștere a vinovăției de la Stuttgart. Din 1944 până în 1949, el a deținut funcția de președinte al Academiei de Științe de la Göttingen. La sugestia lui, a fost fondat în 1946 Institutul de Drept Ecleziastic al Bisericii Evanghelice din Germania, al cărui prim conducător a fost Smend. După pensionare (1951) a continuat să predea drept ecleziastic până în 1965 și drept constituțional chiar până în 1969. În 1970 i-a succedat la conducerea Institutului de Drept Ecleziastic Axel Freiherr von Campenhausen, care a urmat în 2008 de Hans Michael Heinig.

Smend a obținut patru doctorate onorifice și i-au fost dedicate două lucrări omagiale. În 1951 a fost unul dintre fondatorii revistei Zeitschrift für evangelisches Kirchenrecht și a redactat începând din 1948 pentru revista Archiv des öffentlichen Rechts. Din 1946 până în 1955 a făcut parte din Consiliul Bisericii Evanghelice din Germania.

Distincții

modificare
  • 1910: Ordinul Coroanei Prusiei clasa a IV-a
  • 1952: Crucea Federală de Merit a Republicii Federale Germania
  • 1961: Medalia de stat a landului Saxonia Inferioară
  • 1967: Steaua Crucii Federale de Merit[10]

Scrieri

modificare
  • Das Reichskammergericht. Geschichte und Verfassung. Böhlau, Weimar 1911; Neudruck: Scientia, Aalen, 1965.
  • Ungeschriebenes Verfassungsrecht im monarchischen Bundesstaat. În: Festgabe für Otto Mayer. Zum 70. Geburtstag dargebracht von Freunden, Verehrern und Schülern. Mohr, Tübingen, 1916, pp. 247–270.
  • Verfassung und Verfassungsrecht. Duncker & Humblot, München, 1928.
  • Staatsrechtliche Abhandlungen. Duncker & Humblot, Berlin 1955; 3. Auflage 1994 (inkl. Bibliographie).
  • „Auf der gefahrenvollen Straße des öffentlichen Rechts“. Briefwechsel Carl Schmitt – Rudolf Smend 1921–1961, hrsg. v. Reinhard Mehring, Duncker & Humblot, Berlin, 2010.

Note

modificare
  1. ^ Autoritatea BnF, accesat în  
  2. ^ a b Rudolf Smend, Brockhaus Enzyklopädie, accesat în  
  3. ^ a b Rudolf Smend, Munzinger Personen, accesat în  
  4. ^ „Carl Friedrich Rudolf Smend”, Gemeinsame Normdatei, accesat în  
  5. ^ a b c d „Carl Friedrich Rudolf Smend”, Gemeinsame Normdatei, accesat în  
  6. ^ CONOR.SI[*]​  Verificați valoarea |titlelink= (ajutor)
  7. ^ Autoritatea BnF, accesat în  
  8. ^ Michael Grüttner u.a.: Die Berliner Universität zwischen den Weltkriegen 1918-1945, Berlin 2012 (= Geschichte der Universität Unter den Linden, vol. 2), p. 154.
  9. ^ Anna-Maria Gräfin von Lösch: Der nackte Geist. Die Juristische Fakultät der Berliner Universität im Umbruch von 1933, Mohr Siebeck, Tübingen 1999, pp. 394 ff.
  10. ^ Axel Freiherr von Campenhausen, Joachim E. Christoph (). Gesammelte Schriften. Tübingen: Mohr Siebeck Verlag. p. 480. 

Bibliografie

modificare
  • Christian Bickenbach: Rudolf Smend (15. Januar 1882 bis 5. Juli 1975) – Grundzüge der Integrationslehre. In: Juristische Schulung. 2005, Heft 7, pp. 588 ff.
  • Clemens Bogedain: Rudolf Smend: Ein Beitrag zum Leben und Wirken eines großen deutschen Staatsrechtlers des 20. Jahrhunderts unter besonderer Berücksichtigung seiner Staatskirchen-, Bundestreue- und Integrationslehre. In: Thomas Vormbaum (Hrsg.): Jahrbuch der Juristischen Zeitgeschichte. Bd. 15 (2014), pp. 194–241, doi:10.1515/jajuz-2014-0106.
  • Axel Freiherr von Campenhausen: Zum Tode von Rudolf Smend. In: Juristenzeitung. Bd. 30 (1975), H. 20, pp. 621 ff. (Digitalisat bei JSTOR).
  • Axel Freiherr von Campenhausen: Rudolf Smend 1882–1975. In: Jahrbuch des öffentlichen Rechts der Gegenwart. Neue Folge, Bd. 56 (2008), pp. 229–234.
  • Manfred Friedrich: Rudolf Smend 1882–1975. In: Archiv des öffentlichen Rechts. Bd. 112 (1987), pp. 1 ff.
  • Wilhelm Hennis: Integration durch Verfassung? In: Juristenzeitung. Bd. 54 (1999), H. 22, pp. 485–495 (Digitalisat bei JSTOR).
  • Konrad Hesse, Siegfried Reicke und Ulrich Scheuner (Hrsg.): Staatsverfassung und Kirchenordnung. Festgabe für Rudolf Smend zum 80. Geburtstag am 15. Januar 1962. Mohr, Tübingen 1962 (enthält u. a.: Verzeichnis der Werke und Schriften von Rudolf Smend. pp. 463–466).
  • Peter Landau: Smend, Carl Friedrich Rudolf. In: Neue Deutsche Biographie (NDB). vol. 24, Duncker & Humblot, Berlin 2010, ISBN 978-3-428-11205-0, pp. 510 ș.urm. (Digitalisat).
  • Roland Lhotta (Hrsg.): Die Integration des modernen Staates. Zur Aktualität der Integrationslehre von Rudolf Smend. Nomos-Verlag, Baden-Baden, 2005, ISBN 3-8329-1421-8.
  • Sandra Obermeyer: Integrationsfunktion der Verfassung und Verfassungsnormativität. Die Verfassungstheorie Rudolf Smends im Lichte einer transdisziplinären Rechtstheorie. Duncker & Humblot, Berlin, 2008, ISBN 978-3-428-12421-3.
  • Robert Chr. van Ooyen: Die Integrationslehre von Rudolf Smend und das Geheimnis ihres Erfolgs in Staatslehre und politischer Kultur nach 1945. In: Journal der Juristischen Zeitgeschichte. Bd. 2 (2008), pp. 52–57.
  • Ulrich Scheuner: Rudolf Smend – Leben und Werk. In: Rechtsprobleme in Staat und Kirche – Festschrift für Rudolf Smend zum 70. Geburtstag am 15. Januar 1952. Göttingen, 1952, pp. 29 ff.

Legături externe

modificare
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Carl_Friedrich_Rudolf_Smend&oldid=15594693