Conciliul de la Basel, Ferrara și Florența

Conciliul de la Basel, Ferrara și Florența (1431–1449) a fost convocat de papa Martin al V-lea (1417-1431), în 1431, la Basel, ca aplicare a decretului Conciliului de la Konstanz (decretul Frequens), care prevedea ținerea periodică a unui conciliu al Bisericii Catolice; Elveția, în acea epocă, era în întregime catolică. Acest al XVII-lea conciliu ecumenic și-a desfășurat lucrările, pe rând, la Basel, Ferrara și Florența, întrucât papa Eugeniu al IV-lea a mutat lucrările conciliului la Ferrara, iar apoi la Florența.

Conciliul al XVII-lea ecumenic a avut ca subiecte, între altele, adoptarea unei reforme a Bisericii, îndeosebi problema ereziei husite, și reunificarea Bisericii Răsăritului cu Biserica Catolică.^[1] Acestea erau despărțite de aproape 400 de ani (din 1054). Rezultatele Conciliului nu au fost de durată.^[2]

Articol principal: Marea Schismă.

Ferrara - Florența

La 8 ianuarie 1438 s-a deschis Conciliul de la Ferrara, opus celui de la Basel.^[3] Toate deciziile luate la Basel au fost declarate nule. Acesta l-a suspendat pe papă și a luat în mâini guvernarea Bisericii la 24 ianuarie. Papa Eugen al IV-lea i-a excomunicat pe preoții conciliului de la Basel la 15 februarie. Aceștia au replicat, l-au declarat eretic pe Eugen al IV-lea la 26 iunie 1439 și l-au depus din treaptă.^[4].

Ferrara

La 27 noiembrie 1437 delegația bizantină trimisă la Conciliul de la Ferrara și condusă de împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul s-a îmbarcat la Constantinopol cu destinația Veneția. Împăratul era însoțit de 21 de mitropoliți și episcopi, între care se afla patriarhul de Constantinopol, și o suită de arhimandriți și membri ai clerului, până la vreo 700 de persoane. Marcu al Efesului, Isidor al Kievului, Bessarion (Visarion) al Niceei și Andrei al Rodosului sunt personalitățile cele mai cunoscute. Din delegație făceau parte și doi episcopi ortodocși români, unul din Țara Românească și celălalt din Moldova, mitropolitul Damian.

Unirea Bisericilor

Unul dintre motivele transferului la Ferrara a fost o cerere din partea orientalilor: Biserica Răsăriteană, care căuta sprijin pentru a face față amenințării otomane, a fost de acord să participe la un conciliu ecumenic - ei nu participaseră la ședințele Conciliului de la Basel. — cu condiția ca acesta să fie situat pe malul Mării Adriatice, pentru ca, în cazul unui atac turcesc, orientalii să se poată întoarce rapid în țara lor. Nicolae de Cusa a fost trimis în misiune la Constantinopol pentru a-i convinge pe greci să participe la conciliu.

La 27 noiembrie 1437 delegația greacă trimisă la Conciliul de la Ferrara și condusă de Ioan al VIII-lea Paleologul s-a îmbarcat de la Constantinopol spre Veneția. Împăratul este însoțit de douăzeci și unu de mitropoliți și episcopi, printre care patriarhul Iosif al II-lea al Constantinopolului, și o suită de arhimandriți și membri ai clerului, până la aproximativ șapte sute. Marcu, mitropolitul Efesului, Isidor al Kievului, Basilius Bessarion (Vasile Visarion), mitropolitul Niceei și Andrei, arhiepiscopul Rodosului, sunt cele mai cunoscute figuri.

Papa și-a făcut intrarea solemnă în Ferrara pe 27 ianuarie 1438, unde la 8 februarie a reunit toți cardinalii, episcopii și doctorii prezenți în oraș. Cardinalul Sfintei Cruci s-a dus la Veneția pentru a-l primi pe împăratul bizantin care a sosit la Ferrara pe 4 martie cu alaiul său.^[5] Bessarion a fost numit împreună cu Mitropolitul Efesului Marcu Eugenikos pentru a apăra poziția Bisericii grecești. El a rostit discursul inaugural la 8 octombrie 1438. Prima sesiune publică a avut loc a doua zi în catedrala din Ferrara. Papa era așezat pe un tron culminat cu baldachin, în dreapta altarului mare. Puțin mai jos, erau instalate tronul împăratului și scaunul patriarhului. În nava bisericii erau înghesuiți cardinali, arhiepiscopi, episcopi, stareți, generali ai ordinei, numeroși clerici, dar și duci, conți și ambasadori din tot Occidentul. Printre ei, Niccolò al III-lea d'Este, stăpânul locului, savurează triumful diplomației sale.^[5]

Dacă, inițial, Bessarion a insistat să condamne adăugarea Filioque la Crezul de la Niceea de către Biserica Latină, poziția sa a evoluat în fața argumentelor dominicanului Ioan de Montenero și a pledat pentru reconcilierea Bisericilor în fața delegației grecești, în aprilie 1439.^[6] Mitropolitul Marcu al Efesului, la rândul său, a contest apropierea catolico-ortodoxă. În ciuda presiunilor din partea lui Basileului, el a fost singurul episcop care nu a semnat textul (Laetentur coeli)^[7] al Conciliului.^[8]

În cursul celei de-a XVI-a sesiuni, la 10 ianuarie 1439, Papa le-a propus grecilor mutarea conciliului la Florența, întrucât ciuma izbucnise în Ferrara. Conciliul se reia la Florenta pe 16 ianuarie.^[9]

Patriarhul Iosif al II-lea, în vârstă de aproape optzeci de ani și bolnav, a murit la 10 iunie 1439. Dispariția sa a cauzat o emoție profundă printre participanții la Conciliu, întrucât era un «entuziast partizan al unirii dintre Biserici».

La 5 iulie 1439, formula de înțelegere, bula Laetentur coeli^[10] («Să se înveselească cerurile»), a fost semnată de reprezentanții latini și bizantini.^[11] Textul în limba greacă are treizeci și trei de semnatari^[12] între care împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul, viitorul patriarh al Constantinopolului Ghenadie al II-lea Scholarios, Bessarion și Isidor al Kievului.

Rezultate

Rezultatul principal a fost recunoașterea de către Biserica Ortodoxă, prin care capul Bisericii este Papa de la Roma, opțiune susținută de Ioan al VIII-lea Paleologul, Patriarhul latin de Constantinopol (Vasile Bessarion) și Patriarhul ortodox al Constantinopolului (Grigore al III-lea). Cu toate acestea, opoziția unor călugări greci, care aveau mare putere în Biserica Răsăriteană, și cucerirea Constantinopolului de către turci a făcut ca acordul ce a fost încheiat să nu fie ratificat, iar separarea celor două ramuri ale Bisericii să se mențină.

Note

^ Ioan M. Bota, Istoria Bisericii Universale și Bisericii Românești, p. 364.
^ Ioan M. Bota, Istoria Bisericii Universale și Bisericii Românești, p. 109.
^ Histoire des Français, par Jean-Charles-Léonard Simonde Sismondi Éditeur Dumont, 1837
^ Histoire de la lutte des papes et des empereurs de la maison de Souabe, par Claude Joseph de Cherrier Éditeur Furne, 1858
^ ^a ^b Les Condottières, Capitaines, princes et mécènes en Italie, Format:Sp- (în franceză), Paris: Ellipses, ISBN 978-2-7298-6345-6
^ Centuriae Latinae, par Colette Nativel, Jacques Chomarat Librairie Droz, 1997 ISBN: 2600002227.
^ În română, „Să se bucure cerurile!”
^ Istoricul Bisericii Macarie (Bulgakov) a adăugat mai mulți alți episcopi: "Iosif, patriarhul Constantinopolului, care nu a trăit până la sfârșitul evenimentelor, celebrul Marcu, mitropolitul Efesului (…), le locum tenens al scaunului Ierusalimului, Denys, episcop de Sardes, mort când conciliul era încă la Ferrara, mitropolitul Georgiei, Grigore, și episcopul de Stavropolis, care fugise din Conciliu, Sophronios de Anchialus, încă doi episcopi Isaac și Sophronios, și episcopul Avraam de Suzdal" (Введение в православное богословие (titlul, în română, „Introducere în teologia ortodoxă”), Sankt Petersburg, 1913, p. 397), dar Avraam de Suzdal a semnat totuși (Evgueni Goloubinski, Histoire de l'Église russe, t.2 (1), p. 443) înainte de a se retrage ulterior, și alții care fugiseră sau decedaseră în momentul semnării, notează Serge Boulgakov, Sous les remparts de Chersonèse (1918, publicat postum), Trudî po soțiologhii i teologhii, t.2, Moscova, Nauka, 1997, tradusă în franceză de Bernard Marchadier, Genève, Ad Solem, 1999, p. 180.
^ Dictionnaire universel et complet des conciles tant généraux que ... Par Adolphe-Charles Peltier, 1847.
^ „Bulla Laetentur caeli (6 Iul. 1439), de unione Graecorum”. w2.vatican.va. Accesat în 20 noiembrie 2016.
^ Antoine Arjakovsky, Qu'est-ce que l'orthodoxie ?, Format:Coll., 2013, p. 466.
^ Charles-Josepf Héfélé, Histoire des conciles, tome XI, Librairie Adrien Le Clere, 1876, p. 473.

Bibliografie

Ioan M. Bota, Istoria Bisericii universale și a Bisericii românești de la origini până în zilele noastre, Casa de Editură „Viața Creștină”, Cluj-Napoca, 1994.
Johannes Helmrath, Das Basler Konzil; 1431 - 1449; Forschungsstand und Probleme, Köln 1978.
Giuseppe Alberigo, La chiesa conciliare. Identità e significato del conciliarismo (Testi e ricerche per le Scienze religiose di Bologna, 19), Brescia 1981.
Heribert Müller, Die Franzosen, Frankreich und das Basler Konzil (1431-1449), Paderborn 1990.
Stefan Sudmann, Das Basler Konzil: Synodale Praxis zwischen Routine und Revolution (= Tradition - Reform - Innovation, t. 8), Peter-Lang-Verlag, Frankfurt 2005
Giorgio Sfranze, Paleologo. Grandezza e caduta di Bisanzio, Sellerio, Palermo 2008. ISBN 88-389-2226-8
Ducas, Historia turco-bizantina 1341-1462, a cura di Michele Puglia, il Cerchio, Rimini 2008. ISBN 88-8474-164-5
Joseph Gill, Il Concilio di Firenze, ed. Sansoni, Firenze 1967
Joseph Gill, Personalities of the Council of Florence, Oxford 1964
Concilium Florentinum, Les Memoires de Sylvestre Syropulos, ed. Vitalien Laurent, Roma 1971
G. Cioffari, Le ragioni che indussero il Gran Principato di Mosca a rigettare l'Unione di Firenze, in "Nicolaus" n. 1/1979
Costanzo Somigli, Un amico dei greci. Ambrogio Traversari, ed. Camaldoli 1964
V. Chiaroni, Lo scisma greco e il Concilio di Firenze, Firenze 1938
P. Bargellini, Il Concilio di Firenze, Vallecchi, Firenze 1961

Vezi și

Legături externe

fr Acte du Saint Concile Œcuménique de Florence Revue de l'Orient chrétien, 1896, n°3, p. 305-314 (online)
it Concilio di Basileo-Ferrara-Firenze-Roma
en Byzantines in the Florentine polis: Ideology, Statecraft and ritual during the Council of Florence Arhivat în 24 aprilie 2009, la Wayback Machine.
en Detailed chronology of the Consilium Arhivat în 22 septembrie 2008, la Wayback Machine.
en Catholic Encyclopedia: Council of Basle
en Catholic Encyclopedia: Ferrara
en Catholic Encyclopedia: Council of Florence
en Documents of Council of Florence Arhivat în 13 august 2011, la Wayback Machine.
en Fatto dei Greci: Pictorial Allusions to the Nearly-Forgotten Council of Florence Arhivat în 5 ianuarie 2013, la Archive.is
Hotărâre oficială privind adaosul Filioque Arhivat în 4 septembrie 2013, la Wayback Machine., 20 octombrie 2010, Adrian Agachi, Ziarul Lumina

[1] Ioan M. Bota, Istoria Bisericii Universale și Bisericii Românești, p. 364.

[IBU-2] Ioan M. Bota, Istoria Bisericii Universale și Bisericii Românești, p. 109.

[Sismondi-3] Histoire des Français, par Jean-Charles-Léonard Simonde Sismondi Éditeur Dumont, 1837

[Cherrier-4] Histoire de la lutte des papes et des empereurs de la maison de Souabe, par Claude Joseph de Cherrier Éditeur Furne, 1858

[:0-5] Les Condottières, Capitaines, princes et mécènes en Italie, Format:Sp- (în franceză), Paris: Ellipses, ISBN 978-2-7298-6345-6

[Nativel-6] Centuriae Latinae, par Colette Nativel, Jacques Chomarat Librairie Droz, 1997 ISBN: 2600002227.

[7] În română, „Să se bucure cerurile!”

[8] Istoricul Bisericii Macarie (Bulgakov) a adăugat mai mulți alți episcopi: "Iosif, patriarhul Constantinopolului, care nu a trăit până la sfârșitul evenimentelor, celebrul Marcu, mitropolitul Efesului (…), le locum tenens al scaunului Ierusalimului, Denys, episcop de Sardes, mort când conciliul era încă la Ferrara, mitropolitul Georgiei, Grigore, și episcopul de Stavropolis, care fugise din Conciliu, Sophronios de Anchialus, încă doi episcopi Isaac și Sophronios, și episcopul Avraam de Suzdal" (Введение в православное богословие (titlul, în română, „Introducere în teologia ortodoxă”), Sankt Petersburg, 1913, p. 397), dar Avraam de Suzdal a semnat totuși (Evgueni Goloubinski, Histoire de l'Église russe, t.2 (1), p. 443) înainte de a se retrage ulterior, și alții care fugiseră sau decedaseră în momentul semnării, notează Serge Boulgakov, Sous les remparts de Chersonèse (1918, publicat postum), Trudî po soțiologhii i teologhii, t.2, Moscova, Nauka, 1997, tradusă în franceză de Bernard Marchadier, Genève, Ad Solem, 1999, p. 180.

[Peltier-9] Dictionnaire universel et complet des conciles tant généraux que ... Par Adolphe-Charles Peltier, 1847.

[10] „Bulla Laetentur caeli (6 Iul. 1439), de unione Graecorum”. w2.vatican.va. Accesat în 20 noiembrie 2016.

[11] Antoine Arjakovsky, Qu'est-ce que l'orthodoxie ?, Format:Coll., 2013, p. 466.

[12] Charles-Josepf Héfélé, Histoire des conciles, tome XI, Librairie Adrien Le Clere, 1876, p. 473.

[1]

[2]

[3]

[4]

[5]

[6]

[7]

[8]

[9]

[10]

[11]

[12]